ELEV LÂNGĂ PĂRINTELE JUSTIN | PR. CONSTANTIN

Care era dojana Părintelui Justin?

Ani de zile am mers și mergem la Părintele Justin cu același drag și dor. Parcă i-am mai spune încă o dată: „Părinte, clepsidra mea e aproape goală”. Și pumnul de nisip firul timpului țese, iată, nemărginirile din noi. Parcă mai ieri ascultam și nu ascultam, citeam și nu înțelegeam, mergeam și mai mult cădeam. Căci greu este să fie toate ca la carte.

Interesant este că Părintele știa asta și se purta și cu mine și cu cei care erau în preajma lui, iertându-ne copilăriile și dojenindu-ne neisprăvirile.
A avut și are puterea de a îmbărbăta și de a te încuraja mereu. Și când aveai o problemă prea mare, rămânea pe gânduri fără să spună ceva, semn că te-a încredințat lui Dumnezeu prin puterea rugăciunii.

Cum era ca elev în preajma Părintelui Justin?

Era foarte aspru cu sine. Îmi aduc aminte că înainte de a lua vacanțele ca elevi seminariști, Părintele ne cerceta în înțelepciune. „Măi, aveți de gând să mai stați și cu mine, ca să mai prindeți ceva rânduială sau psaltichie, sau vi-i gândul numai de-a duselea?”… Apoi, dacă învoiala era făcută, încerca să ne învețe și programul de mănăstire. Acesta trebuia musai respectat, pentru că Părintele Justin nu lipsea de la sfintele slujbe. Dar
trebuie să vă spun că ne și cocoloșea – și nu am uitat – cu tot ceea ce avea mai bun și material și duhovnicește.

Vrednică de a fi amintită, aș zice, era și împlinirea rugăciunii de seară și de dimineață, care se făcea după rânduiala de chilie, cu Acatist, canon, Rugăciunea de seară, Canonul îngerului păzitor, Psaltire. Pe de altă parte, am ales alături de alți studenți, colegi și ascultarea – pentru care noi socoteam că trebuie să fim plătiți, ca să ne descurcăm mai bine în zilele care urmau.

Și, în felul acesta, am fost la grădinărit, la fân, la toate celelalte ascultări mănăstirești, de la cele mai ușoare, până la cele mai grele. Însă nu am știut niciodată – și nu am primit vreodată vreun răspuns, deși l-am întrebat pe Părintele – dacă plata o făcea părintele stareț ori părintele ne răsplătea din puținul lui prin mâna starețului, fie de la Secu, fie de la Bistrița, sau în atâtea ocazii când aveam nevoie. Dar ne spunea totodată: „Măi, dacă faceți lucrul acesta, să știți că aveți o sporire harnică a vieții”.

Trezirea lăuntrică a tinerilor

Însă ceea ce ne încânta nu era numai această comuniune a rugii și a lucrărilor zilnice, ci și trezirea noastră la o altă realitate decât cea pe care o trăiam: suferințele și pătimirile sfinților din închisori. Trăiam aievea un martiriu interior, încât și acum „mă simt în scrisul meu ca într-o chilie”, cum zice Constantin St. Dogaru despre Noica. Cuvintele „se-adună în șir de metanii” pe care tare bine aș fi făcut dacă le scriam, însă nu am făcut-o. Și pentru că Părintele ne atenționa mereu să nu discutăm prea multe în acele vremuri și mai ales despre „Iudele” pe care nu le-a suportat niciodată, deși știu că i-a iertat pe toți călăii care i-au fost asupră-i.

O parte din noi uneori ne scăldam într-o fățărnicie fără de seamă de-a lungul catacombelor săpate până în ziua de astăzi. Și poate tema aceasta a suferinței nu este numai aceea a nevoințelor acestea cu care se confruntă poporul, care sunt de cele mai multe ori materiale. Dar suferința cea
mai mare cred că este necredința, ceea ce mă îndemna câteodată să mă ocup de tratarea unei teme cu titlul „Nepăsare sau Indiferență”.

Chemarea Părintelui Justin

Sunt încredințat că Părintele poate face de acolo de unde este mai mult acum pentru noi decât a făcut înainte. Înainte, deși mă feream să mă plâng Părintelui. Părintele începea el să-mi spună mai multe și atunci desigur că era și pentru mine o adevărată neliniște. „Cât va mai rezista?” sau „Dacă se va îmbolnăvi?”. Dar sunt sigur că acum este timpul acela în care ne privește de acolo și el duce puterea rugăciunii mai departe pentru fiecare, mai mult decât înainte.

Numai că trebuie să-i auzim chemarea aceasta pe care o adresează vieții. Chemare pe care aș împărți-o așa: a ne descoperi sufletește spre oameni așa cum a făcut-o Părintele. Adică, a fi cu lumina Învierii sau oameni ai Învierii. A cultiva ceea ce este mai frumos în viața noastră. Dacă vreți să rămâneți ucenici la școala Părintelui, să știți că e o școală adevărată. Mai mult, a trăi simplitatea.

I-a plăcut foarte mult lucrul acesta și ne spunea: „Măi, zice, înveți carte, ai să ai parte. Dar și răspunderile sunt pe măsură. E mai bine de cel care este aici, jos. Acela știe să facă metania cum trebuie”. Și nu uitați: odată ce ai pășit pe urmele Părintelui, te întâlnești cu sfințenia!

(Extras din cartea „Părintele Justin Pârvu – Mărturii ale sfințeniei”)

Foto credit: Victor Roncea