CUM A FOST TRĂDAT MIHAI VITEAZUL DE „CREȘTINĂTATEA” APUSEANĂ

Trădat de către „creştinătatea” apuseană

La 21 iulie 1600, Mihai Vodă s-a întâlnit cu cel mai de seamă diplomat imperial, Bartolomeo Pezzen la Alba Iulia. Urmau să „tocmească” Ardealul şi planul de luptă împotriva turcilor pentru apărarea creştinătăţii. Diplomatul împăratului creştin i-a spus voievodului că Rudolf al II-lea doreşte să-l numească pe generalul Gheorghe Basta guvernator al Ardealului. Mihai Vodă s-a opus cu multă hotărâre.

S-a încheiat un tratat după voinţa principelui Pezzen, prefăcându-se că este convins de discuţiile purtate^[1], era convins că Mihai Vodă trebuie scos din Ardeal cu forţa armată. Totodată diplomaţia Curţii de la Viena a lucrat în vara anului 1600 pentru înlăturarea valahului, după cum o vor demonstra desfăşurarea evenimentelor.

Trădarea Curții de la Viena

Nemeşii ardeleni s-au răzvrătit, în frunte cu Ştefan Csaki, împotriva lui Mihai Vodă. Armatei răzvrătiţilor i s-a alăturat oastea imperială din Ungaria Superioară condusă de Gheorghe Basta, care trebuia să-l ajute pe Mihai Viteazul în atacul plănuit asupra Paşei de Timişoara^[2].

În memoriul către Rudolf al II-lea din 1601, Mihai Vodă relata: „Văzând oastea de călăreţi <imperiali> uniţi cu viclenii transilvăneni am rămas uimit. Și, cu toate că treaba ajunsese la bătaie, nu am putut să nu întreb de unde se trage aceasta să se verse sânge creştinesc”^[3].

După cum se cunoaşte, armata lui Mihai Vodă a fost înfrântă la Mirăslău în ziua de duminică, 18 septembrie 1600. Eşecul acestei bătălii Mihai îl explică astfel: „Dar eu creştin fiind şi neînvăţat a mă bate împotriva creştinilor, deşi eram împins de nevoie, nu m-am luptat după cum eram deprins, ca împotriva duşmanului firesc, înflăcărând pe ai mei cu cuvântul şi cu pilda mea, înfruntând eu însumi cea dintâi lovitură a duşmanului.

Ci, văzând înaintea mea oastea creştină, cuprins de milă, pentru a vărsa sânge nevinovat din cauza nestatorniciei unor necredincioşi, nu am sprijinit, după obiceiul meu, cel dintâi atac. Ci m-am retras înapoi nu pentru că aş fi pierdut încrederea, ci pentru că mă îngrozeam a muia în sânge de creştin o sabie ce băuse până acum atâta sânge de păgâni! Şi astfel oştenii mei, deprinşi a mă vedea totdeauna în fruntea lor, de astă dată nevăzându-mă în faţă, au devenit neîncrezători şi au părăsit în grabă lupta …”^[4].

Dragostea creștinească a Voievodului Mihai

După înfrângerea armatei sale la Mirăslău, Mihai este somat şi obligat de Gheorghe Basta şi Ştefan Csaki să părăsească Ardealul. Între Sibiu şi Făgăraş s-a întâlnit cu oştile din Valahia şi Moldova. Voievodul îi scria la 24 ianuarie 1601 lui Rudol al II-lea: „Mişcaţi de nenorocirea mea, toţi au fost de părere, să ne batem din nou cu transilvănenii … Abia după multe îndemnuri şi explicaţii i-am mai domolit, căci începuseră să mă înfrunte, şi i-am făcut să lase gândul de a vărsa sânge de creştin cu arme ale creştinilor …”^[5].

„Chiar dacă ar fi să-mi pierd totul, nu vreau să-mi pierd sufletul prin trădarea creştinătăţii”

Deşi Mihai se afla într-o situaţie critică şi durerea lăuntrică îi chinuia sufletul cu necruţătoare răni, a avut totuşi puterea să-şi menţină credinţa statornică în Dumnezeu şi Creştinătate. La 27 septembrie 1600 îl înştiinţa pe generalul Gheorghe Basta: „turcii sunt la Rusciuk şi vor să întărească Giurgiul, fapt despre care eu am primit ieri scrisoare, în sensul că ei vor vrea ajutorul meu. Dar eu nu am nevoie de ei, nu mă potrivesc cu ei. Chiar dacă ar fi să-mi pierd totul nu vreau să-mi pierd sufletul prin trădarea creştinătăţii”^[6].

Înțelepciunea și dreptatea Voievodului

La 7 octombrie 1600 armata voievodului Mihai a trecut munţii pe valea Buzăului, în Valahia. Ura duşmanilor se revărsa ca grindina asupra lui Mihai Vodă. S-a văzut atacat de poloni, tătari, cazaci, moldoveni, turci şi unguri. Emoționantă este hotărârea lui Mihai, luată între două bătălii, după cum însuşi arată.

„Când am fost domnia mea cu oştile la gura Teleajenului să fac luptă cu leşii şi moldovenii şi tătari şi turci, domnia mea am dat şi am miluit pe Antonie Grama” cu mai multe sate din judeţul Vlaşca^[7]. Voievodul explică motivul daniei: „Când am intrat şi am luat domnia mea Ţara Ardealului, domnia mea m-am mâniat pe Antonie Grama cu multă urgie pentru o pâră ce au pârât guri, limbi mincinoase către domnia mea. Și am închis domnia mea pe Antonie în turnul cetăţii Braşovului şi am prădat domnia mea, de i-am luat toată marfa lui … de l-am adus la sărăcie”.

Ulterior Mihai Vodă a aflat că Antonie Grama este nevinovat şi a dorit să-l despăgubească „ca să nu am domnia mea blestem, nici fiul domniei mele, Io Nicolae Voeivod”^[8].

După ce oştile valahe au fost înfrânte la Bucov, 20 octombrie 1600 şi Curtea de Argeş, 25 noiembrie 1600, Mihai Vodă a trecut Oltul şi a poposit la mănăstirea Bistriţa. Văzând sfânta Mânăstire strâmtorată din cauza împuţinării „strângerii de bani” cu toate că era atunci „la ieşirea lui din ţară” a hotărât să cumpere moşia Costeşti^[9], „din puţinii bani pe care-i avea domnia lui” şi a dăruit-o mănăstirii pentru „veşnică pomenire”^[10].

Înțelegerea cu Rudolf al II-lea

Scos afară din domnie şi din ţară, Mihai Viteazul a purces pe drumul către Viena unde a ajuns la 12 ianuarie 1601. Aici voia să-i facă împăratului Rudol al II-lea cunoscut, după cum se exprimă în memoriul adresat la 17 ianuarie 1601: „Slujbele, pagubele şi nenorocirile suferite, şi chiar credinţa, în virtutea căreia am acceptat jocul întâmplării”^[11].

Evenimentele politice care s-au desfăşurat la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie 1601, în Ardeal^[12], arestarea generalului Basta şi revenirea lui Sigismund Bathory în scaunul crăiei de la Alba Iulia, l-au determinat pe împărat să accepte negocierile cu Mihai Vodă.

Acesta i-a propus un plan folositor pentru Casa de Austria şi „pentru întreaga lume creştină”^[13]. Rudolf al II-lea a fost de acord cu propunerile Valahului de a recuceri Ardealul^[14] şi de a continua lupta antiotomană.

După victoria de la Guruslău, 03 august 1601, Mihai Vodă dorea să continue lupta împotriva duşmanului adevărat al creştinătăţii. Se cunoaşte că Mihai Viteazul a depus „aprige osteneli pentru a păstra neştirbită credinţa în Dumnezeu” din care cauză „dintotdeauna a fost duşman de moarte al Porţii”^[15].

Vitejia Domnitorului Mihai

Era conştient de faptul că înfrângându-i pe turci asigura pacea şi siguranţa veşnică a creştinătăţii. Victoriile obţinute împotriva otomanilor i-au înfricoşat pe aceştia care erau convinşi şi spuneau că „Dumnezeu luptă alături de el şi atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui …”^[16].

Într-un firman din mai 1598 Sultanul Mehmed al III-lea i se adresa astfel: „Pildă printre emirii neamului lui Messia, reazem al mărimilor din seminţia Nazarineanului, Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Voievod”^[17]. Turcii îl apreciau, îi acordau „multă stimă şi atât de mult se tem de el încât nu ştiu cum să găsească modul în care l-ar putea preţui”^[18].

Sultanul l-a asigurat în mai multe rânduri că îi „vor fi îndeplinite toate dorinţele”^[19]. Mehmed al III-lea îi mai făcea cunoscut lui Mihai Vodă: „că vei fi onorat şi protejat prin felurite favoruri ale înaltei mele bunăvoinţe suverane”. De asemenea, marele padişah i-a promis lui Mihai Viteazul, în schimbul loialităţii faţă de otomani, că îi va da „pe vecie ţările Transilvania, Valahia şi Moldova”, trupe şi bani, funcţia de mare comandant în armata sa din Ungaria şi paşă al Timişoarei”, etc^[20].

Apărător al creștinătății

Toate aceste „chezăşii ademenitoare” nu l-au determinat pe Mihai Vodă să se alieze cu otomanii. Din contră, a căutat să păstreze şi să întărească măreţia, credibilitatea, reputaţia, autoritatea şi faima creştinătăţii.

Voievodul celor trei ţări dacice avea sădită în inimă sămânţa credinţei Bisericii Ortodoxe dreptmăritoare,  pe care a slujit-o cu neştirbită cinste, eroism şi devotament până la finalul tragic al vieţii sale. A rămas hotărât şi ferm slujitor, toată viaţa, cu sinceritate, întregii creştinătăţi^[21].

[1]. Un aviz anunţa la 26 iulie 1600 la Viena că Pezzen Ungnad sunt „mulţumiţi de felul cum şi-au isprăvit tratativele cu Mihai Vodă” (Andrei Veress, op. cit., vol. VI, p. 156).

[2]. Marin Alexandru Cristian, op. cit, p. 247.

[3]. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, p. 620.

[4]. Ibidem, p. 621, 622, s.n.

[5]. Ibidem, p. 622, s.n.

[6]. Turcii i-au oferit lui Mihai Vodă, în mai multe rânduri, ademenitoare chezăşii de pace, onoruri şi funcţii. Într-o scrisoare adresată la 12 ianuarie 1601 lui Rudolf al II-lea, Voievodul valah aminteşte: „am fost lipsit de toate marile mele averi şi am fost izgonit dintr-o ţară nu prea mică, ţară în care aş putea cârmui şi acum dacă aş fi înclinat mai mult înspre partea turcilor decât a creştinilor. Dar a fost atât de departe de mine <gândul> ca eu să trec de partea vrăjmaşului”. În continuare mai arată că „din pricina acestei credinţe a mea faţă de majestatea voastră şi a râvnei faţă de creştini să nu am nici atât pământ cât să pun un picior” (Ibidem, p. 409).

[7]. D.R.H., B, Ţara Românească, vol XI, p. 569.

[8]. Ibidem.

[9]. Ibidem, 583, Moşia Costeşti a fost cumpărată din banii voievodului şi din lefurile ostaşilor care au consimţit cu preţul de 42.000 de aspri.

[10]. Ibidem.

[11]. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, p. 624.

[12]. Pornind vestea că soţia şi fiul său Nicolae, aflaşi ostatici în Ardeal „sunt trataţi şi suferă cele mai mari lipsuri” Mihai Vodă „a plâns ca un copil” şi a spus: „Deşi n-am fost vrednic de aceasta, sunt nevoit a le răbda cu inimă tare, spre binele creştinătăţii, pentru care sufăr orice, încredinţându-i lui Dumnezeu răzbunarea cauzei mele” (Ibidem, p. 622).

[13]. Ibidem, p. 624.

[14]. Nunţiul apostolic Filippo Spinelli îl informa pe cardinalul Cinzio Aldobradini, la 9 martie 1601, că generalul Gheorghe Basta „nu conteneşte să ceară venirea lui <a valahului> grabnică pentru a ataca Ardealul. (Ibidem, vol V, p. 423).

[15]. Ibidem, vol IV, p. 203. Polcovnicul cazac Walentin Walowski menţiona că „Mihai Viteazul aşteaptă cu multă bucurie oştile turceşti, voind să se măsoare cu ele …” (Ibidem, vol I, p. 329) s.n.

[16]. Ibidem, p. 555, s.n.

[17]. Ibidem, p. 183, s.n.

[18]. Ibidem, p. 185.

[19]. Ibidem, p. 184.

[20]. Ibidem, p. 97.

[21]. Ibidem, p. 578.

(Aflați articolul integral în Revista Atitudini Nr. 28)