MANIPULAREA DEMOCRAȚIEI | DE PUIU ALEXANDRU

Percepția realității

Se poate spune că omul trăiește în realitatea sa și că există la fel de multe realități paralele, câți oameni sunt. Dacă într-o clasă de 20 de elevi, se află 17 elevi cu opinii politice democratice, iar trei elevi au opinii politice comuniste, am putea spune din punct de vedere statistic că avem o clasă cu orientări democratice. Însă, în acest scenariu dacă introducem un profesor comunist cu zelotism fanatic, un profesor care are acces la astfel de statistici, acesta cu siguranță că va folosi anumite tehnici pentru a înclina balanța în favoarea minorității.

Prima tehnică de manipulare este aceea că, la începutul cursului, profesorul începe să țină o retorică cum că cei care au valori democratice nu văd suferințele celor care au fost dezavantajați în viață… Cum democrația și valorile democratice sunt bazate pe o structură patriarhal tiranică și cum astfel de persoane sunt „diabolice”, etc.

În această primă parte, putem vedea cum a fost expus crezul profesorului fără drept la replică, cu conotații potrivit cărora cei care s-ar opune unei astfel de gândiri ar fi oameni răi. Iar la ultima analiză, profesorul este într-o dinamică de părinte-copil cu elevii săi, care la rândul lor nu au o opinie puternic consolidată.

Tehnici de manipulare

Următoarea tehnică la care profesorul va apela, este aceea de a-i întreba pe elevi, la sfârșitul cursului, de orientarea lor politică. Pe parcursul cursului s-a exercitat o presiune socială enormă și cu siguranță că din cei 17 elevi cu viziuni democratice, câțiva și-au schimbat opinia. Modul în care va întreba profesorul pe elevii săi de orientarea lor politică, este unul interesant. El nu-i va selecționa în ordine alfabetică, nici în mod aleatoriu. Profesorul îi va întreba pe cei trei elevi cu perspectivă comunistă prima dată. Dar o va face în așa fel încât să pară că i-a ales la întâmplare. Această selecție aparent la întâmplare va crea iluzia că majoritatea are perspectivă comunistă.

Când este întrebat al patrulea elev de perspectiva lui politică, pentru el, imaginea este clară. Cei din structura de putere (profesorul – în cazul acesta) sunt pro-comuniști, colegii săi de breaslă sunt de asemenea pro-comuniști. Iar să fii pro-democratic are repercusiuni sociale.

Dacă al patrulea elev nu are o opinie puternic consolidată, nu are un caracter statornic și are nevoie de protecția grupului, acesta va ceda presiunilor sociale și va regurgita teza pro-comunistă, contrar valorilor sale. De la acest al patrulea elev, se creează un efect domino, unde din ce în ce mai mult, acea minoritatea pro-comunistă va fi percepută ca fiind majoritară. Pe lângă această iluzie, colegii săi care sunt prieteni cu el, vor fi direct influențați de acesta. Fiecare elev, care consecutiv va cădea victimă acestor subterfugii, va contribui la magnitudinea iluziei.

 Tehnica public shaming

Ca o ultimă tactică se va aborda tehnica public shaming, în care cei care vor avea puterea necesară să-și exprime opinia pro-democratică, vor fi rușinați, certați, acuzați pentru tot felul de tragedii non-conjuncturale. Din această anecdotă trebuie să tragem câteva concluzii foarte importante dacă nu dorim să asistăm și chiar să contribuim la astfel de situații în viața socială.

În primul rând, când cineva, precum profesorul din anecdotă, postulează o teorie total opusă viziunii noastre și viziunii sociale, avem datoria morală să întrerupem discursul și să punem la test, ipoteza. Dacă nu dezbatem ipoteza și trecem peste ea, ea va fi asimilată în inconștientul social ca fiind adevărată.

Din păcate, în majoritatea cazurilor, nu avem dreptul la replică. Canalele de comunicare ale mass-mediei sunt unidirecționale, ele nu invită telespectatorul la dialog, fiind unelte ideale de manipulare. Este inevitabil ca propaganda televizată să nu acapareze un număr substanțial de adepți. Adevărata pagubă este că deși, unii sunt imuni la propagandă, aceștia vor avea conflicte cu prietenii, vecinii și alte entități sociale care sunt antene de amplificare a propagandei chiar și atunci când televizorul nu este pornit. În astfel de situații este necesar un discernământ social acerb pentru a înțelege capacitățile și puterea mass-mediei.

Lupta cu manipularea

În al doilea rând, trebuie să ne afirmăm valorile cu tărie, pentru ca alții, care au mai puțin curaj, să aibă un punct de susținere. Aceștia nu se vor expune niciodată primii,. Dar vor sări în ajutorul unuia care are curaj și poate articula ideile lor. Iar cei curajoși trebuie să o facă în lipsa certitudinii că alții vor sări în ajutor. La fel cum spune Aleksander Solzheintsyn: „Lasă minciuna să vină în lume. Lasă-o chiar să triumfe, dar nu prin mine. Cel mai simplu pas al unui individ curajos este să nu participe la minciună”[1].

Adeseori, ne conformăm valorilor false și pseudovalorilor unor grupuri cu viziuni corupte pentru că ne este frică să fim singuri. Dacă este să fim singuri înseamnă că suntem direct responsabili pentru situația noastră și suntem cu adevărat liberi. Însă, mulți urăsc libertatea. La fel cum spunea marele cardinal către Hristos, din Frații Karamazov de Dostoievski. „Ai uitat, se vede, că omul preferă liniștea și chiar moartea, libertății de a alege singur între bine și rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conștiinței, dar în același timp nu există ceva mai cumplit!”.

Critica constructivă

În ultimă instanță, trebuie să avem grijă la critica și hula socială. Dacă avem un set de valori pentru care suntem oprimați, trebuie să ne gândim din partea cui acceptăm critica. Ideile contrare, deși în aparență sau chiar în esență pot fi rele, ele vin ca să șlefuiască și să cimenteze caracterul nostru. La fel cum este o vorbă românească: „Tot răul spre bine”.

Este necesar să diferențiem critica constructivă de critica manipulativă și cea distructivă. Întrucât, omul din ziua de astăzi este lezat chiar timpuriu de o critică, fie din partea familiei, fie a societății sau a mass-mediei. El uită că există nuanțări și pică ușor în plasa acestor ideologii.

Putem spune că astăzi asistăm la astfel de ideologii sociale care vin cu interes extern și care folosesc astfel de tactici manipulative. Lupta este la început și singura armă pe care o avem este să mărturisim adevărul sau măcar să nu mințim. Această luptă este una individuală în faza ei incipientă și fiecare dintre noi trebuie să o poarte.

Dacă dorim ca societatea românească să renască, la fel cum a înviat Hristos, atunci și noi la fel ca El, trebuie să urcăm drumul Golgotei, singuri cu povara adevărului pe umerii noștri.

[1] Frații Karamazov, Ed. Polirom, p. 325.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 73)