Sfântul închisorilor versus „Omul nou” al regimului ateist | Protos. Ambrozie Ghinescu

Chipul lui Hristos în omul zdrobit

Mărturisesc că prima mea experiență cu o închisoare, la Sighet, a fost ca o coborâre — nu știu dacă era într-un iad sau într-un subsol al umanității — o experiență pe care e greu să o parcurgi, chiar dacă este doar o vizită într-un muzeu.

Nu doar suferința și umbrele tăcute sunt atât de bine impregnate în astfel de locuri, ci și un destin colectiv, tot ce poți și nu poți frânge în om. Poate e un alt unghi de a privi Euharistia: nu doar ca pâine euharistică ce se distribuie, ci ca trup care se frânge.

În anii copilăriei, citeam mărturiile celor care au purtat această cruce ce te prăbușește și nu înțelegeam cum și de ce încropeau acești oameni Liturghii din câteva fărâme de pâine și cum primeau în ei atâta putere.

Călăul și victima

Îți trebuie o forță să rămâi om și să-i poți privi chipul lăuntric al unui alt om care te chinuie doar pentru „un crez ideologic”.

Să chinuiești pe cineva pentru ceea ce crede și face este o manifestare a răului nu doar în lume, ci și înlăuntrul omului. Este o reactualizare a jertfei lui Cain, dar și o batjocorire a jertfei lui Hristos pentru întreg omul.

Însă chipul lui Hristos se revelează în cei torturați, smeriți, zdrobiți — nu doar prin suferință, ci și prin lumină, iertare, tăcere și Liturghie. De aceea, cei care au pătimit pentru că sunt chipul lui Dumnezeu, pentru că și-au iubit credința și neamul, cred că au primit pacea lui Hristos, pentru că acești oameni au fost atât de înfometați de nedreptatea lumii.

Întâlnirea cu un biruitor al iadului de la Pitești

Păstrez în suflet o experiență legată de cineva care a suferit în închisoarea de la Pitești. L-am întâlnit pentru că mă aștepta să-l împărtășesc, fiindcă trebuia să plece dincolo.

Un om care a fost toată viața sobru, cufundat într-o lume despre care nu vorbea, dar din care își găsea puterea să ajute, să fie un sprijin. Nu am știut nimic până atunci despre acest om, decât că își trăia ultimele clipe. M-am apropiat și i-am ascultat șoaptele și pașii care nu trebuiau să întâlnească Lumina decât cu căință.

Apoi l-am rugat să cânte „Hristos a înviat”, cât să-L așez pe Hristos în linguriță, iar el a cântat stins, dar ca la o slujbă de Înviere. După aceea, l-am lăsat în tihnă cu Hristos — și aici, și dincolo. Când m-am întors, mi-au spus rudele că nu mai putea vorbi de ceva vreme și că a fost o minune să converseze și să cânte.

„Omul nou” al regimului ateist și totalitar însemna omul zdrobit în conștiința sa și rupt de Dumnezeu și de neamul său. În Hristos, oricât de zdrobit și neputincios, omul este cel ce își întâmpină sfârșitul pentru a-și continua credința, nădejdea și dragostea.