DR. GALINA RĂDULEANU | INTERNĂRI FORȚATE LA PSIHIATRIE ÎN COMUNISM

Despre abuzurile în psihiatrie…

 pe care multă vreme nici eu nu le-am considerat o realitate, deşi un semn revelatoriu l-am avut atunci când un securist, înainte de ʼ90, m-a întrebat cum se poate diferenția un bolnav psihic de un inamic al regimului. După el, ca de fapt părerea întregului aparat, era că numai un nebun nu poate fi de acord cu fericita orânduire socialistă existentă la noi. Prin urmare, orice împotrivire, fie şi numai verbală, nu poate fi decât al unui dement al cărui loc e obligatoriu într-un ospiciu.

După ʼ89, s-a constituit aşadar în spital o comisie de studiere a abuzurilor din psihiatrie. Repet, la început nu eram convinsă de această realitate. Pe parcurs însă, m-am „trezit”. Din nefericire, exemplele cu care am venit în contact nu le-am înregistrat, aşa că nu pot constitui dovezi, considerându-se cel mult fanteziste.

Amintesc un fapt, totuşi, fiind la sediul PNȚCD, un tânăr, proaspăt membru, îmi relatează că după un chef s-a manifestat vocal într-un mod neprietenos faţă de „tovarăşul”. Imediat a fost luat şi dus la Spitalul 9.

Dușman al poporului sau nebun

De fapt, şi la Pucioasa, în 1974, am avut un prim semn. Într-o vizită a conducătorului la Târgovişte, cu toată paza, o bătrână a ajuns până la el. Voia să-i sărute mâna şi să-l roage să-i dea înapoi pământul. Imediat a fost luată cu forța şi adusă la noi, la psihiatrie. A doua zi am externat-o, neavând nicio indicație medicală. Normal, însă, ar fi fost să nu o primesc. Securitatea stabilise un nou diagnostic: „Cine ne e împotrivă, nu ne e duşman, ci nebun”.

În aceste condiții, mă așteptam la o avalanșă de prezentări a victimelor. Eroare totală. Normalii internați forțat în trecut în unitățile de psihiatrie şi cu tratament impus nu aveau încredere în noi, aşa că nu mai riscau încă o experiență, cu excepția celebrului discipol dizident Paraschiv, trecut prin ospicii, şi a bolnavilor paranoici cu delir politic. Pe aceștia, Securitatea îi băga forțat în spital, cu ocazia diverselor vizite sau congrese, fără să aibă o motivație medicală în acel moment.

Doar aceştia, cărora le lipsea sentimentul fricii, s-au prezentat la noi. Pe seama lor exista şi un banc: Un bolnav psihic, având ca delir ideea de a-l omorî pe Ceauşescu, este internat la Bălăceanca. După consultație e trimis la salon, iar asistenta întreabă plină de speranță: „Doamna doctor, nu-i aşa că nu îl veți trata?”. 🙂

Securitatea ținea să arate după 1964 unanimitatea existentă în favoarea partidului, cât şi lipsa în popor a oricărui opozant. Ca urmare, închisorile erau pline doar de „drept comun”, sub acest paravan fiind însă incluşi o serie de dizidenți reali (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa).

O altă „închisoare”

În 1996 sau 1997, am avut o dovadă concretă a abuzului pe care, în mod condamnabil, nu  l-am înregistrat. Să fie oare, tot frică? Era vorba de un fost deținut politic care mi-a povestit că, la scurt timp după eliberare, se alăturase unei organizații anticomuniste. Fiind descoperiți probabil prin trădare, este ridicat de pe stradă şi internat la Spitalul de psihiatrie de la Bălăceanca.

„Închisoarea”, îmi spunea, „mi s-a părut blândă faţă de ce am îndurat acolo, iar ca mine erau mulți în aceeaşi situație”. Este externat după câteva luni cu indicația de pensionare medicală. Expertul are, însă, o tresărire de conștiință şi nu se supune ordinului, aşa că omul îşi continuă activitatea până la vârsta retragerii. E totuşi de neînțeles absenţa supravegherii şi controlului ordinelor transmise de Securitate.

Mă întreb acum dacă cetățeanul respectiv nu s-a alăturat instituției de securitate. Îmi povestea totul cu un surâs amar pe faţă. Nu l-am revăzut şi nici nu mi-amintesc împrejurarea desfășurării acestui dialog dar, totuși, unde sunt cei mulți din spital de care mi-a relatat? Nimeni nu s-a prezentat la noi. Să fie oare faptul că din ea făcea parte şi directoarea de la Bălăceanca?

Țin minte că odată s-a şi exprimat iritată faţă de mine: „Tu ce ai fi făcut dacă cineva ar fi strigat tot timpul la geamul tău în stradă împotriva ta?”. Dar cine, mă întreb, putea pătrunde până la asemenea poziție? Nici de zidul spitalului nu aveai voie să te apropii. Concluzia era evidentă, numai că mintea mea nu se deşteptase încă pe vremea aceea.

„Aceeaşi Mărie cu altă pălărie”

Ceilalți membri ai comisiei au fost supuşi unui tir concentrat de calomnii, împroșcați cu noroi şi „dovezi zdrobitoare” care să demonstreze că nu sunt cu nimic diferiți de toți ceilalți. Chiar şi mie mi s-a găsit o „pată” comunicată la televizor de către un cetățean internat la Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Săpoca, în urmă cu 20 de ani. Şeful campaniei la TV era domnul Emanuel Valeriu, iar în presă, ziarul Dimineața. Au fost atât de convingători încât au reuşit să-l influențeze şi pe profesorul Pamfil care a cerut insistent şi public reconsilierea părților. Epoca post-comunistă nu era decât, cum zicea românul, „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”.

Mult, mult mai târziu mi-am dat seama că Ceauşescu a avut şi el o dată dreptate, când a afirmat că de fapt, totul a fost o lovitură de stat pregătită de eşalonul 2 cu mult timp înainte, cu ajutorul sovietic de o bună parte, de Securitate, zic eu, cu ajutor sovietic. Drept urmare, pentru a nu dezvălui publicului o serie de „neştiute”, a fost asasinat în ziua de Crăciun de reprezentanții unui popor creştin. O crimă care, ca orice crimă, se plăteşte, lucru pe care-l vedem în fiecare zi.

Aceeași „tovarăși” democrați

A urmat înscenarea cu invizibilii terorişti care trăgeau din toate pozițiile. „Mistere nedescoperite” până în prezent, iar vinovații, prin imposibilitatea de a fi judecați, erau lăsați să se stingă în linişte.

A urmat în mod firesc crima următoare cu strivirea fenomenului supra-terestru, numit Piața Universității, acțiune care, însă, nu a mai întâmpinat nicio piedică. A venit la rând împărțirea pârghiilor puterii, cea politică, pe criterii care excludeau meritul sau competența (din contra), cu cea economică, cu vechii tovarăşi transformându-se în prolifici oameni de afaceri, lipsiți de onestitate, care au ruinat economia ţării sub lozinca: „Nu ne vindem ţara”.

Şi la Titan, după un scurt „cutremur”, când i s-a vopsit uşa directorului în roşu, lucrurile s-au liniştit, intrând în „normal”. Iar şeful, după o perioadă de nervozitate, şi-a revenit şi ca să le arate cine e conducătorul, a convocat o ședință în care le-a atras atenția „să-şi bage mințile în cap”, fiindcă la revoluție nu a curs decât „sânge menstrual”. Aşa mi s-a comunicat.

(Extras din cartea „Întoarcerea în adâncuri”, de Dr. Galina Răduleanu)