CUM ÎNCEARCĂ DUMNEZEU PE CREȘTINUL RÂVNITOR | SF. SOFRONIE SAHAROV

Primele încercări prin foc

De obicei, la începutul întoarcerii către Dumnezeu, cererile abia rostite, și cele mici, și cele mari, repede și minunat le împlinește Dumnezeu. Dar când începe perioada încercărilor, totul se schimbă, și cerul pare a se închide și a rămâne surd tuturor rugăciunilor.

Creștinului râvnitor toate îi devin grele în viață. Purtarea oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce altora li se iartă, lui nu i se iartă. Osteneala lui aproape întotdeauna se răsplătește mai prejos de norme. Trupul ușor i se îmbolnăvește. Firea, împrejurările, oamenii – toate se întorc împotriva lui. Toate înzestrările lui firești, nu mai prejos decât ale altora, el nu și le poate înfăptui.

Tuturor acestora li se adaugă multe năpădiri ale puterilor drăcești. Și cea de pe urmă, cea mai grea suferință, de nepurtat – Dumnezeu îl părăsește. Atunci suferința își atinge culmile, căci prin aceasta de pe urmă întreg omul este atins, în toate planurile ființei sale.

Cum poate părăsi Dumnezeu omul?

Dumnezeu părăsește omul? … Oare este cu putință? … Lăuntric, își întețește strigătul către El, dar nu vede nici ajutor, nici măcar păs. Totul devine greu. Totul se dobândește prin osteneli nemăsurat de multe, mai presus de puteri. Viața sa devine una de suferințe, și omului i se ivește gândul că asupra lui atârnă blestemul și mânia lui Dumnezeu. Dar când trec aceste încercări, abia atunci vede omul că nepătrunsă pronia lui Dumnezeu grijuliu îl păzise în toate căile lui.

Cu cât mai deplină și mai tare este credincioșia și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi și măsura încercării și deplinătatea experienței, ce poate atinge praguri vădit la ultimele limite cu putință omului.

Câtă vremea mândria în om este puternică, el poate fi supus atacurilor unei deosebit de chinuitoare deznădejdi, a iadului, care scâlciază toate închipuirile despre Dumnezeu și despre căile proniei Sale…

Ispita deznădejdii

Altfel lucrează vrăjmașu-diavolul cu cei ce îl primesc, și altfel cu cei ce se luptă cu el. Una este suferința mândrei deznădejdi, și alta cea a sufletului cucernic, atunci când Dumnezeu îngăduie satanei să războiască sufletul. Această ultimă ispită este deosebit de grea, și rareori este îngăduită.

Când omul, părăsit de Dumnezeu din pronie, cearcă pentru întâia oară apropierea satanei, întreaga sa făptură, și sufletul, și trupul, cad pradă unei mari suferințe și frici ce nu se poate asemui cu frica de răufăcători și de ucigași, căci în ea se cuprinde întunericul veșnicei pierzanii. … De groază, de deznădejde și de cutremur, ajunge într-o asemenea neputință încât nu află în sine puterea de a se ruga. Nu simte în sine pe Dumnezeu-Ocrotitorul. Iar vrăjmașul îi spune: „Ești în stăpânirea mea… iar în Dumnezeu să nu nădăjduiești. Și uită de El: este de neînduplecat”.

Lupta cu satana

Nu este ispită mai puternică decât lupta sufletului cu satana, descrisă mai sus. Această durere întrece toate năpastele cu putință pe pământ… Este de neînțeles cum Se poartă Dumnezeu cu sufletul. Născând în el o dragoste fierbinte, în chip curios Se ascunde apoi de el. Iar când sufletul se stinge din pricina părăsirii, din nou vine lin, cu a Sa negrăită mângâiere. În anumite clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu depășește toată suferința iadului. Însă se deosebește de ea, prin faptul că într-însul se cuprinde puterea de viață făcătoare a lui Dumnezeu ce preface durerea în dulcea fericire a iubirii lui Dumnezeu.

Fericitul stareț Siluan spunea că mulți nevoitori, apropiindu-se de această stare, de neapărată trebuință pentru curățirea de patimi, deznădăjduiesc, și de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce știe că Dumnezeu mult ne iubește, se slobozește de lucrarea pierzătoare a ultimei deznădejdi și pricepe cum înțelept să stea la hotarul ei… Astfel încât arde în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în același timp să cadă pradă deznădejdii.

Ce se întâmplă cu sufletul în iadul încercărilor?

Din necontenita petrecere în această nevoință, sufletul dobândește o deosebită obișnuință și putere de a răbda, așa încât pomenirea iadului într-atâta o însușește sufletul, că îi devine aproape nedespărțită.

Starețul spune: „Domnul Însuși m-a învățat cum trebuie a mă smeri: Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui. Și astfel se biruiesc vrăjmașii… Dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou putere”.

… Este cu neputință a dobândi adevăratul înțeles al acestei minunate și negrăite vieți, în care suferințele până la limita firii omenești se împletesc cu fericirea până la limita firii omenești. Una o însoțește pe cealaltă în chip de neînțeles. Și dacă ar fi numai suferința, ea ar fi cu neputință de purtat. Și dacă ar fi numai fericirea, și aceasta ar fi cu neputință de purtat.

Iubirea față de Dumnezeu

Dumnezeu cheamă pe toți dar nu toți răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercați de către Dumnezeu. Iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioșiei și dăruirii față de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe grele ispitiri… Cel ce iubește pe Dumnezeu trece prin astfel de suferințe, pe care cel ce nu are o credință adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufletește.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor protestele rațiunii, ale rațiunii proprii, ce nu poate cuprinde sau primi legea lui Hristos… Care ei, rațiunii, i se înfățișează drept nebunie. În clipele părăsirii de către Dumnezeu, astfel de proteste pot dobândi o deosebită putere.

Oamenilor le este frică să se arunce în focul pe care Domnul l-a adus pe pământ. Le este frică să ardă în el și să-și „piardă” sufletul… Oamenii suferă din pricina multor lipsuri, dar, cu rare excepții, lipsa lor de căpetenie nu o cunosc. Cei lipsiți de bucuriile vremelnice, cercând nevoia lor, se îndurerează și plâng. Dar cu ce plâns s-ar tângui întreaga lume dacă ar conștientiza lipsa ei cea de căpetenie, și cu ce căutare ar căuta acel singur lucru care trebuiește?

(Extras din „Cuviosul Siluan Athonitul” de Sf. Sofronie Saharov)