TREPTELE DE SFINȚENIE ALE CUV. IOAN SCĂRARUL | SF. ILARION FELEA

Vă redăm câteva notițe ale Părintelui Ilarion Felea, profesorul martir de ascetică și mistică ortodoxă, despre mesajul scrierilor marelui isihast și stareț sinait, Sf. Ioan Scărarul. Astăzi, la prăznuirea sa, în a patra Duminică a Postului Mare, aflăm care sunt treptele ce ne curățesc sufletul și ne apropie de Dumnezeu, spre desăvârșire. TREPTELE DE SFINȚENIE ALE CUV. IOAN SCĂRARUL | SF. ILARION FELEA

Sfântul Părinte Cuv. Ioan Scărarul

Patria lui de naștere duhovnicească era Palestina, iar patria lui de trăire și desăvârșire duhovnicească era muntele Sinai, pe înălțimea căruia prorocul Moise a primit de la Dumnezeu tablele cu cele zece porunci. Sfântul Ioan, numit Scărarul, s-a născut pe la 525. Părinții i-au dat o creștere îngrijită, iar el de copil avea înclinare spre învățătură.

Din fragedă tinerețe, de la 16 ani s-a hotărât să-și închine viața slujirii lui Hristos și a plecat la muntele Sinai, unde o mulțime de călugări trăiau prin mănăstiri o viață de smerenie, de ascultare, de înfrânare și de rugăciune. Aici, fără să-și arate știința de carte, s-a făcut ucenic smerit al unui îmbunătățit părinte duhovnicesc, cu numele Martirie, până pe la 560, când povățuitorul său a murit.

Atunci Ioan s-a retras în liniștea sihăstriei de la Thola, din apropierea muntelui Sinai, unde a stat 40 de ani în focul dragostei către Dumnezeu.

Vestita carte „Scara”

Aici a scris vestita lui carte Scara, care prin învățăturile ei înțelepte suie până la cer pe cei ce le urmează.

De aici numai sâmbăta și duminica venea, o cale lungă, la cea mai apropiată mănăstire, ca să asculte sfânta slujbă și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Apoi iarăși se întorcea în singurătate. Tot timpul și-l petrecea în citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar dacă întâlnea sau se abătea pe la el câte un creștin, îl sfătuia să trăiască după poruncile Evangheliei.

În plăcerea lui de a povățui oamenii pe calea mântuirii, unii pustnici ziceau că-și pierde vremea cu vorbiri deșarte umblând după laude de la oameni. Atunci sfântul s-a osândit singur la tăcere și un an de zile nu a mai rostit niciun cuvânt. Văzând că au greșit, călugării și-au cerut cu lacrimi în ochi iertare de la el. Și pe la anul 600, toți pustnicii și călugării de la muntele Sinai l-au ales să le fie părinte și povățuitor, adică stareț. Slujba aceasta și-a împlinit-o ca nimeni altul, până la 30 martie 605, când a murit în sihăstria de la Thola, având 80 de ani, dintre care 65 în călugărie. (Unii pun viața lui între anii 579-649).

O comoară de învățături

Sfântul Ioan Scărarul a fost un mare trăitor și părinte duhovnicesc, un mare duhovnic, un neîntrecut cunoscător și îndrumător de suflete. De aceea Biserica l-a trecut în ceata sfinților, închinându-i ziua de 30 martie și duminica a patra din Postul Paștilor, ca viața și învățătura lui sfântă să fie o chemare și un îndemn pentru toți creștinii, la o trăire după voia lui Dumnezeu.

Adânca înțelepciunea minții și a inimii acestui stareț este cuprinsă în minunata lui carte de învățături duhovnicești, numită Scara, de la care i-a și rămas numele de Scărarul. (Se mai numește și Ioan Scolasticul pentru multa lui învățătură duhovnicească și Ioan Sinaitul pentru că cea mai mare parte a vieții sale și-a trăit-o pe muntele Sinai).

În cartea aceasta, numită și Scara către Rai, în 30 de cuvântări, Sfântul Părinte Ioan învață că de la pământ și până la cer, la Dumnezeu, se ridică o scară din 30 de trepte, asemănătoare scării lui Iacob din Vechiul Testament pe care se coborau și se suiau îngerii lui Dumnezeu (Fac. 28:10-17). Treptele acestei scări duhovnicești sunt treptele desăvârșirii sufletului.

Cele 30 de trepte de sfințenie

• Cea dintâi treaptă care ajută pe creștini să se ridice de la pământ, este lepădarea de lume și de sine, renunțarea la tot ce e făptură trecătoare. Precum ne învață și Mântuitorul: «Cine voiește să vie după Mine, să se lepede de sine …». Lepădarea de lucruri, de patimi și de neștiință, aduce cu sine stăpânirea de sine și mântuirea. Iar cine a pășit pe treapta întâi, să nu se întoarcă înapoi.
• Treapta a doua este neîmpătimirea, dezlipirea fără mâhnire și fără părere de rău de toate cele văzute. Se aseamănă cu ieșirea lui Lot din Sodoma.
• Treapta a treia e înstrăinarea de tot ce lucrează împotriva mântuirii sufletului. Despărțirea de toate patimile „ca pe gând să-l facă nedespărțit de Dumnezeu”. Despărțirea de patimi ne face nedespărțiți de Dumnezeu.
• Treapta a patra e sfânta și fericita ascultare de Hristos, mormântul voinței și învierea smereniei. Adică supunerea voinței până la moarte, voinței lui Dumnezeu. Precum copacii bătuți de vânturi își întind rădăcinile mai în adânc, „așa și cei ce petrec în ascultare, tari și neclătinate suflete au”.
• Treapta a cincea e pocăința, întoarcerea de la păcat la virtute, fiica nădejdii și lepădarea deznădejdii. În pocăință nimeni nu trebuie să se deznădăjduiască, ci să-și altoiască sufletul în dragostea lui Dumnezeu. Ea trebuie să fie îndemnul și mijlocul cel mai puternic al pocăinței. Pe treapta pocăinței se curăță cele cinci simțuri. Și prin munca cea de voie, de munca cea fără de voie scăpăm.
• Treapta a șasea e pomenirea morții, frână contra păcatului. Teama de moarte e semnul greșelilor nepocăite.
•  Treapta a șaptea e plânsul cel de bucurie făcător. Lacrimile de pocăință spală întinăciunile sufletului.
• Treapta a opta e nemânierea. Mânia e tulburarea, aprinderea și fierberea sufletului. Pricinuiește gălbinare, slăbire, îndrăcire și chiar moarte. Contrara mâniei este blândețea, dragostea.
•  Treapta a noua e oprirea de la pomenirea de rău. Pomenirea de rău este vierme al minții, înstrăinare a dragostei și semn de răutate.
•   Treapta a zecea e negrăirea de rău. Grăirea de rău, clevetirea, este lipitoare ascunsă care suge și prăpădește sângele dragostei.
•   Treapta a unsprezecea e tăcerea, înfrânarea limbii, maica rugăciunii, cercetătoarea gândurilor. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și în taină cu El vorbește. Apa cu garduri se oprește, iar limba cu înfrânare se leagă.
•     Treapta a douăsprezecea e oprirea de la minciuni, căci minciunile mânjesc sufletele, risipesc evlavia și cultivă fățărnicia.
•      Treapta a treisprezecea e paza de trândăvie, că trândăvia e slăbănogirea sufletului, slăbirea voinței, somn și căscătură. Ea se cere înlocuită cu faptele cele bune.
•     Treapta a paisprezecea e înfrânarea pântecelui, prin post. Îndrăcirea, lăcomia și nesațiul pântecelui, deschide ușa patimilor și pricinuiește căderea omului.
•             Treapta a cincisprezecea e curățenia, nestricăcioasa curățenie. Fugi de locurile căderilor. Patimile și lucrurile sunt iubitoare de întoarcere. Fugi de Egipt (locul patimilor), fără întoarcere înapoi, că Moise multe a pătimit acolo, în lume[1]. Desfrânarea pângărește trupul, curățenia e casa lui Hristos.
•             Treapta a șaisprezecea e neiubirea de argint. Iubirea de argint e un tiran cu mii de capete, rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint, în loc să se închine la Dumnezeu, se închină la chipuri cioplite.
•             Treapta a șaptesprezecea e neagoniseala și negrija. Cine scapă de grija agoniselilor, spre cer fără de materie călătorește.
•             Treapta a optsprezecea e nesimțirea sau moartea minții fără de Dumnezeu, înainte de moartea trupului.
•            Treapta a nouăsprezecea e a sfintei atenții la somn și la cântările de psalmi.
•             Treapta a douăzecea e privegherea cu trupul în rugăciuni, citiri, lucrări. Somnul mult împietrește și orbește sufletul.
•             Treapta a douăzeci și una e buna îndrăzneală (bărbăția). Cine se teme de Dumnezeu nu are temere.
•             Treapta a douăzeci și doua e a lepăda slava deșartă, mama mândriei și a necredinței. „Mare lucru este a lepăda din suflet lauda oamenilor, dar mai mare pe lauda dracilor”.
•             Treapta a douăzeci și treia e a lepăda mândria cea fără de cap și cea mai din urmă sărăcie a sufletului. Lepădarea mândriei înalță sufletul prin smerenie.
•             Treapta a douăzeci și patra e blândețea, contrara răutății. Lumina de dimineață aleargă înaintea soarelui, blândețea înaintea smeritei cugetări.
•             Treapta a douăzeci și cincea e smerita cugetare, pierzătoarea patimilor. Mândria din îngeri face draci, smerenia minții și a inimii din draci face îngeri. De aceea, fie-ți chipul, umbletul, haina, casa, vorbirea și vasele din casă semne de smerenie. Fără darul prorociei și al minunilor ne putem mântui – nimeni nu o să ne întrebe la judecata din urmă dacă am prorocit, am vorbit în limbi sau am făcut minuni – dar fără smerenie nu se mântuiește nimeni.
•             Treapta a douăzeci și șasea e deslușirea gândurilor, a patimilor și a faptelor bune, prin știința cea neîntinată și nerătăcită, care ne duce la adevărul cel mântuitor.
•             Treapta a douăzeci și șaptea e sfințita liniște a sufletului și a trupului, domolirea năravurilor, a simțurilor și a gândurilor. Cine iubește liniștea și pacea, închide gura.
•             Treapta a douăzeci și opta e rugăciunea, vorbirea, împăcarea și unirea omului cu Dumnezeu.
•             Treapta a douăzeci și noua e desăvârșirea și învierea sufletului, ajungerea la nepătimire, la hotarul înfrânării, la împlinirea virtuților, la intrarea în cămara de nuntă a palatului ceresc.
•             Treapta a treizecea e legătura tuturor virtuților și a treptelor prin credință, speranță și iubire, care deasupra tuturor arată pe Dumnezeul dragostei.

 Scara și anii Mântuitorului

Acestea sunt cele treizeci de trepte ale Sfântului Ioan Scărarul. Ele închipuie cei 30 de ani din viața ascunsă a Mântuitorului înainte de a se boteza în Iordan. Ele ne cheamă să le urcăm cu sârguință, până vom ajunge la starea de bărbat desăvârșit, la măsura deplinătății lui Hristos (Efes. 4:13), la Dumnezeu, întru care este lauda, puterea și pricina bunătăților care au fost și care vor fi întru toți vecii.

Scara Raiului e o carte plină de noime, care pot îndrepta și pe omul dinafară și pe cel dinlăuntru. „Că precum pâinea este decât toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, așa este cartea aceasta celui ce poftește mântuirea sa, decât alte cărți pământești. Și precum luna pre stele, așa cartea aceasta pe acelea le covârșește. Și precum decât celelalte simțuri care sunt în om vederea este mai luminătoare, așa aceasta este mai lucrătoare decât acelea la mântuirea omului” (Mitropolitul Veniamin al Moldovei).

Unul din cei mai mari scriitori ai Bisericii

Cu lucrarea aceasta, Sfântul Ioan Scărarul s-a ridicat nu numai între oamenii mari ai vremii lui, cum au fost dreptcredinciosul împărat Justinian, Sfântul Sava cel Sfințit, Sfântul Anastasie Sinaitul, Sfântul Benedict, Sfântul Maxim Mărturisitorul și alții, dar și între cei mai de seamă Sfinți Părinți ai Bisericii.

Pe bună dreptate s-a spus că așa după cum Sfântul Ioan Damaschin a cuprins în scrierile lui toată învățătura de credință creștină (dogmatică) a Bisericii, Sfântul Dionisie Areopagitul a cuprins în scrierile lui toată învățătura tainică (mistică) a Bisericii, tot așa și Sfântul Ioan Scărarul a cuprins în scrierile lui, Scara către Rai și Cuvânt către păstor, toată învățătura morală duhovnicească (ascetică, aspră) a Bisericii, câtă s-a putut scrie până în vremea lor.

Rugăciune către Sf. Ioan Scărarul

Pe temeiul acestor alese vrednicii, Icosul Mineiului îi face următoarea bine meritată icoană de laudă:

„Cu bunătățile tale cele dumnezeiești, ca un adevărat lăcaș lui Dumnezeu te-ai făcut pe tine, arătat înfrumusețând credința, nădejdea și dragostea cea adevărată. Ca un lucru de aur strălucitor, ca un fără de trup prin înfrânare învățându-te, ai descoperit legile cele dumnezeiești; înțelegerea, bărbăția, înțelepciunea și smerenie ai câștigat, prin care te-ai și înălțat.

Pentru acesta și luminându-te, prin rugăciunile cele neîncetate și înfrânându-te prin vederile cele de taină, ai dobândit lăcașurile cele cerești, îndreptătorule Ioane, părintele nostru”.

[1] Ca să nu se mai întoarcă la locul patimilor (în Egipt), Maria Egipteanca a petrecut în pustia Iordanului 47 ani de pocăință (în locul celor 17 ani de viață în păcate).

(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile Sfinților”, vol. II, de Pr. Ilarion V. Felea)