SF. SOFRONIE: CUM LUCREAZĂ DIAVOLUL PRIN ÎNCHIPUIRE

De ce tindem spre închipuire?

Lumea voii omenești și a închipuirilor este lumea „nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeași cu cea a căzuților diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavolești…

Și chipurile (închipuirile) omenești, și cele diavolești își au puterea proprie. Uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască ce făurește din nimic. Ci pentru că voia omului înclină către ele. Și numai în cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozește de sub stăpânirea patimilor și a închipuirilor pe cel ce se pocăiește. Iar creștinul slobozit de ele își râde de puterea chipurilor (închipuirilor).

Puterea răului cosmic asupra omului este uriașă, și nimeni intre urmașii lui Adam nu o poate birui fără Hristos și în afara lui Hristos.

Modul în care diavolul făurește închipuiri la rugăciune

Cea dintâi formă privește lupta în general cu tot ce este patimă… La cel ce se roagă după întâiul chip precumpănește închipuirea visătoare.

Cea de a doua este proprie celui ce se roagă după chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea cunoscuta metodă a „cugetării la Dumnezeu” sau a „meditației”. Când omul, prin închipuire, își făurește în minte scene din viața lui Hristos sau alte chipuri sfinte. De obicei, începătorii sau nevoitorii necercați înclină către o astfel de lucrare.

Închipuirea patologică la rugăciune

Cel ce lucrează o asemenea rugăciune „închipuitoare” nu își închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie. Ci, rămânând în latura vizuală a chipurilor, precum socotește el, dumnezeiești, de sine făurite, se aduce pe sine în starea unei aprinderi sufletești (emoționale) care, în cazul unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic.

Într-un asemenea caz, el se bucură de „înfăptuirile” sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socotește dumnezeiești, harice, ba chiar înalte. Pe sine se vede ca sfânt și văzător al dumnezeieștilor taine, dar drept rezultat ajunge la halucinații. Se îmbolnăvește rău sufletește și, în cel mai bun caz, rămâne în înșelare, petrecându-și viața într-o lume a fantasmelor.

Închipuirea intelectualilor

Cât despre a treia și a patra formă a închipuirii, se poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raționalistă. Și deci unui om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele. Căci ele vede în acea cultură bogăția sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea decât a celei materialnice.

Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli și cu puțină carte, ce au iubit rugăciunea minții, mai adesea se întâlnește atingerea unei mari înălțimi și curății, decât printre cei învățați, care în covârșitoarea majoritate a cazurilor, rămân la al doilea chip al rugăciunii.

Aceștia își concentrează viața în minte. Mintea lor nu este împreună cu inima și neîncetat trage către înafară, în năzuința de a înțelege și a stăpâni totul. Având o oarecare experiență duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu „propria minte” să plinească lipsurile acelei experiențe și să pătrundă în taina ființării Dumnezeiești. Iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înțeleagă că răstoarnă adevărata ierarhie a ființării, adevărata orânduire a lucrurilor. Și parcă, uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip și a Sa asemănare, ei înșiși încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca ființare elemente după chipul și asemănarea lor… Aceasta este îndumnezeirea de sine… contemplă frumusețea propriei minți, pe care mulți au luat-o drept Dumnezeire…

(Selecții din cartea „Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul”, Editura Reîntregirea)