FIUL CEL PIERDUT ȘI RISIPITOR | SF. ILARION FELEA

Pilda fiului risipitor – un strigăt de întoarcere la Dumnezeu

Dintre toate pildele despre pocăinţă, cea mai bogată în înţelesuri este pilda despre fiul cel pierdut. Cine nu o cunoaşte? Cine nu s-a întristat când a văzut pe feciorul cel tânăr plecând de acasă şi risipindu-şi moştenirea părintească? Cine nu a vărsat lacrimi de durere pentru nenorocirea lui şi lacrimi de bucurie pentru întoarcerea, îndreptarea şi iertarea lui?…

A se vedea textul evanghelic aici.

Pentru nenumăraţi păcătoşi, pilda aceasta e un strigăt de întoarcere la Dumnezeu. Mii şi milioane de suflete, citind sau ascultând  pilda aceasta – în care şi-au văzut chiar viaţa lor – au plâns amar, au cugetat şi s-au recules. S-au smuls din lanţul patimilor lor şi s-au întors la Dumnezeu, ca să nu-L mai părăsească niciodată.

Tâlcuirea personajelor din pildă

Care e tâlcul acestei preafrumoase pilde? Tatăl e Dumnezeu. Cei doi fii sunt doi creştini, căci creştinii sunt „fiii” Tatălui Ceresc şi „fraţi” întreolaltă. Casa părintească e Biserica. Depărtarea de casa părintească e depărtarea de Biserică. Averea e bogăţia darurilor dumnezeieşti. Risipirea averii părinteşti e risipirea darurilor primite de la Dumnezeu în Sf. Botez şi în Sf. Mir. Slujirea la porci e  nefericirea şi robirea sufletului care se lasă stăpânit de patimi cum sunt: beţia, desfrânarea, lenea, risipa, rea-credinţa, lăcomia, trufia, cu toate surorile lor. Venirea în fire este deşteptarea cugetului şi aducerea aminte de casa părăsită şi de darurile pierdute. Întoarcerea acasă e întoarcerea la Biserică şi la Dumnezeu, adică pocăinţa prin căinţă, mărturisire şi îndreptare.

Strigătul: «greşit-am …» este recunoaşterea şi mărturisirea păcatului. Îmbrăţişarea şi sărutarea Tatălui este semnul iubirii, al  dezlegării şi al iertării. Haina cea dintâi e haina nevinovăţiei, haina sfântului Har, în care e îmbrăcat sufletul în taina Sf. Botez şi a Sf. Mir. Inelul în mână e semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu (cum inelul e fără început şi fără de sfârşit, aşa e şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni: fără de margini şi fără de sfârşit).
Încălţămintea este Evanghelia după care trebuie să trăiască cel ce s-a întors la Dumnezeu, „ca să umble în căile Domnului” (precum
se spune la Sf. Botez). Ospăţul celor din casă este Sf. Cuminecătură, Sf. Liturghie, sărbătoarea iertării, masa bucuriei gătită celor ce se împacă cu Dumnezeu.

Fiul cel de al doilea și cârtirea celor dintâi

Fiul al doilea este omul care ţine poruncile lui Dumnezeu şi se crede drept, dar în inimă e răutăcios, lacom de moştenire şi fără de
iubire frăţească. Dumnezeu îi arată că iertarea păcătoşilor – adică a fraţilor noştri care se pocăiesc – nu împuţinează „moştenirea”, adică răsplata celor ce trăiesc în voia şi ascultarea lui Dumnezeu.
Sunt unii oameni care, în loc să tresalte de bucurie când un păcătos se întoarce pocăit la biserică, bârfesc şi cârtesc. În loc să-l îmbrăţişeze, cu dragoste, îl întâmpină cu batjocuri, cu glume sau cu mustrări. Aceştia greşesc amar, ca şi fiul al doilea, care în loc să se bucure, cum se bucură şi îngerii din cer pentru pocăinţa păcătoşilor, se arată lipsiţi de iubire frăţească. Se întristează de binele aproapelui şi astfel fac un păcat de moarte.

Noi toţi se cuvine să ne bucurăm din toată inima, ori de câte ori un fiu pierdut se întoarce la Dumnezeu, ori de câte ori un păcătos se pocăieşte. Bineînţeles, nu despărţindu-se de Biserică, ci întorcându-se la sânul ei de Mamă. Căci pentru cel ce se desparte de Biserica părinţilor şi moş-strămoşilor săi, „pocăinţa” nu foloseşte la nimic. Este numai o amăgire, o înşelare, un nou fel de a greşi, o formă nouă de nesupunere şi răzvrătire faţă de „casa părintească”. Să ştii, iubite cititorule, că unul ca acesta este eretic, care «s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit» (Tit 3: 10-11).

„El ne aşteaptă mereu şi cu dor”

Dumnezeu aşteaptă neîncetat întoarcerea noastră. Niciodată nu ne pierde din vedere. Când suntem fii răzvrătiţi, când nu facem altceva decât risipim darurile cu care El ne-a împodobit… Când suntem ameţiţi de cloroformul sau otrava păcatelor… Când ne  petrecem viaţa în beţii, în dezmierdări, în minciuni, în petreceri cu femei şi cărţi de joc, ca şi vechii păgâni… Când viaţa noastră e un blestem şi când am uitat cu totul de Evanghelie şi de Biserică… El ne aşteaptă mereu şi cu dor.

Zece ani a aşteptat un tată pe fiul său, de trei ori pe zi la gară, în speranţa că se va întoarce acasă. Dumnezeu totdeauna ne aşteaptă, în casa Sa, cu masa darurilor întinsă, gata de iertare şi de ospăţ.

Întoarce-te, suflete, la odihna ta, la Casa Tatălui tău. Întoarce-te cu lacrimi de pocăinţă şi vei fi primit cu lacrimi de bucurie. Spovedeşte-ţi păcatele şi vei primi – prin dezlegare – iertarea. Îndreptează-te şi niciodată nu uita că „prin îndreptarea celor răi sporeşte numărul celor buni”.

Dezastrul desfrânării

Căsătorit după lege, «în Hristos şi în Biserică» (Ef. 5:32), «în Domnul» (1 Cor. 7:39), fiul cel rătăcit putea să trăiască fericit, fie în casa părintească, fie în căminul său familial. Împlinirea dorinţelor şi chiar a plăcerilor trupeşti este firească, dar numai între marginile poruncilor, virtuţilor şi ale vieţii religioase şi morale. De aceea cu înţelepciune Însuşi Dumnezeu a rânduit «ca pază împotriva desfrânărilor, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:2). «Cinstită să fie nunta întru toate şi patulnespurcat. Iar pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu» (Evr. 13:4). Când trece peste marginile poruncilor, ale  virtuţilor şi ale Tainelor Sfinte, cade în păcatul desfrânării, care este cea mai întinsă plagă a societăţii păgâne.

Familii nenumărate, averi mari, cetăţi, oraşe, ţări întregi au fost pierdute din pricina desfrânării. Din «revărsarea desfrâului» (1 Petr. 4:4) se nasc vaiuri peste vaiuri, dureri peste dureri, drame peste drame, tragedii peste tragedii. Din pricina desfrânării curg şiroaie de lacrimi şi bălţi de sânge. Câte dintre acestea ar putea să ne povestească numai treptele şi sălile de judecată ale judecătoriilor şi ale tribunalelor?!...Prin desfrânare omul îşi distruge propriul lui cămin familial. Îşi ucide propria lui fericire şi propriul lui suflet, ca şi fiul rătăcit. Și se alege cu mustrarea conştiinţei, singura licărire de lumină care i-a mai rămas, după ce a risipit toate darurile şi bunurile părinteşti.

Puterea pocăinței

În lumina şi în remuşcările conştiinţei, fiul cel pierdut se vede flămând, sărac, desculţ, vinovat şi nefericit. Culege roadele neascultării şi ale desfrâului. În amărăciunile păcatului cunoaşte frumuseţea virtuţii.
Pilda fiului rătăcit ne arată căderea omului prin desfrânare şi ridicarea lui prin pocăinţă. Fiul rătăcit se întoarce la tatăl său, omul păcătos la Dumnezeu. Greşeala faţă de tatăl său e greşeala faţă de Dumnezeu. Poftele şi plăcerile vinovate sunt negura în care se pierde. Rugăciunea şi spovedania împrăştie negura şi sting văpaia patimilor.

La ivirea zorilor, întunericul piere. La ivirea pocăinţei, ca în faţa unui răsărit de soare, se stinge noaptea păcatului. Iubite creştine, păcatele se văd şi strigă. Şi mai ales păcatul desfrânării. Înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor – în case,
pe stradă şi în orice adunări – în haina păcatului, e nedemnă, e ruşinoasă şi păgubitoare. Se vede şi strigă. De aceea, ascultă şi urmează cuvântul Evangheliei:
„Fugiţi de desfrânare!… Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Lua-voi deci mădularele lui Hristos, ca să fac din
ele mădularele unei desfrânate? Ferească Domnul!… Sau nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ, răscumpăraţi de Hristos?
«Preamăriţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu» (1 Cor. 6:15-20).

(Extras din cartea „Pildele Mântuitorului”, de Pr. Ilarion V. Felea)