VIAȚA SF. ELISABETA PUSTNICA | MĂNĂSTIREA PALTIN

CU HRISTOS ÎN INIMĂ, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Copilă mică ce eram/ Potecile bătătoream,/ La fân, la fructe și ciuperci,/ Cu frații zburdam pe poteci,/ Grijă de cei mici aveam,/ Și părinții grijă de noi aveau./ Iar  când sărbătorile veneau,/ Parcă creșteam cu toții spre Rai!”.

„Toți dintre noi năzuim către liman de mântuire şi râvnim la aceeaşi patrie cerească. În calea vieții noastre, noi toți ne luptăm cu acelaşi duşman al mântuirii şi ne folosim de aceleaşi arme duhovniceşti. Acelaşi blând Mântuitor ne stă la toți în ajutor şi ne aşteaptă cu brațele deschise în Cămara cea de sus. Deci, nu suntem deloc străini, deşi trăim deosebit unul de altul. Legătura cea duhovnicească dintre noi este foarte puternică, fără să ne dăm seama”, nota Sf. Ioan Iacob Hozevitul într-una din scrisorile sale, întărind prin cuvânt ceea ce Sf. Elisabeta de la Pasărea a trăit și în faptă.

Chemată să pășească pe urmele viețuirii retrase a Sfântului Cuvios român, care a sihăstrit în pustia Hozevei, Sf. Elisabeta a păstrat în adâncul ființei sale, ca pe o comoară de mare preț, comuniunea ei de suflet cu Sf. Ioan Iacob de la Neamț. La fiecare val stârnit pe marea învolburată a călătoriei spre veșnicie, Sf. Elisabeta l-a aflat pe sfântul nemțean, drept neabătută călăuză. În fiecare încercare sufletească, i-a fost părinte, povățuitor și cald ocrotitor. Prin mijlocirea lui, a biruit ispitele pustiei și a primit cununa cuvioșiei.

Cuvioasa Elisabeta a venit pe lume la 7 mai 1970, în comuna Moldova Sulița, județul Suceava, fiind a treia născută în familia cu 11 copii a dreptcredincioșilor Vasile și Maria Lazăr. La botez, a primit numele de Rodica, iar copilăria i-a fost plină de lipsuri și de neajunsuri materiale.

Deși munceau din greu – tatăl a lucrat 25 de ani în mină, iar mama a fost un timp, femeie de serviciu la școală – cei 9 copii care au rămas în viață, au trăit în multă sărăcie și nesfârșite umilințe. Întreaga ei copilărie, Rodica nu a știut ce înseamnă să te saturi de vreun fel de mâncare, răbdând adeseori de foame și de lipsa hainelor sau a încălțărilor de care avea nevoie. De mică, a fost nevoită să trudească cu multă sudoare la îngrijirea vitelor, la fân, la prășit, la scos cartofi, la bătut grâul sau la culesul de ciuperci și fructe, așa încât întreaga familie să se poată hrăni cu puținul trebuincios traiului de pe o zi pe alta.

Din cauza muncii istovitoare de peste zi, Rodica nu mai avea răgaz și pentru lecții. La școală era socotită „codașa clasei” și, de multe ori, avea de îndurat batjocuri venite din partea colegilor. Cu toate acestea, purtarea ei era răbdătoare și lipsită de orice urmă de răutate: „Era foarte smerită, tăcută și retrasă la școală, între copii”, mărturisește sora ei, monahia Nectaria, în prezent viețuitoare la Mănăstirea Pasărea. „Totodată, era foar­te blândă și atentă cu ceilalți, gata să-i ajute, având o delicatețe aparte față de aproapele. Până și eu, ca soră, din comportamentul ei, înțelegeam că exista o limită, aveam un respect aparte față de ea, nu mă puteam purta la fel, ca față de celelalte surori”.

Singurul loc în care Rodica găsea alinare pentru toate suferințele prin care trecea, era biserica satului. Sorbea cu nesaț cuvintele slujbelor și își hrănea sufletul cu puterea rugăciunilor. În zilele de sărbătoare, ajungea prima la ușa încuiată a bisericii și se apuca să facă metanii până când biserica era descuiată.

Purtarea evlavioasă a bunicii sale, care o învățase să se roage și să păzească cu strictețe poruncile evanghelice, o ajuta să poarte greul creșterii fraților mai mici de acasă. Maica Nectaria ne destăinuiește: „De mici am avut o educație foarte frumoasă, datorită bunicii Evdochia, care era extrem de aspră în cele ale sfințeniei, dar, totodată, era bucuria noastră că ne lua totdeauna cu ea la biserică. Participam inclusiv la curățenie. Și de la bunica știam de micuțe, toți sfinții pictați pe pereți, fiecare cum se numește și cine este: Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie… Bunica ne învăța să nu mâncăm nimic fără să ne facem Sfânta Cruce, să nu trecem pe lângă icoană fără să ne închinăm”.

IZBĂVITĂ DIN ÎNCERCĂRI CU ARMA RUGĂCIUNII

„Aprinde, Doamne, inima mea spre dragostea Ta cu această candelă aprinsă și arde spinii fărădelegilor mele cu focul dumnezeirii Tale”.

Strâmtorată de atâtea neajunsuri, într-una din zile, mama cuvioasei se hotărăște să o dea pe Rodica spre înfiere unei bătrâne bogate care îi făgăduise că o va mărita cu unul din băieții ei. Însă, bătrâna se îndeletnicea cu descântece și lucruri necurate, iar Rodica va fugi din casa acesteia în miez de noapte, apărată doar de șoaptele rugăciunilor pe care le rostea în sinea ei, fără oprire. Același acoperământ al rugăciunii îl va simți atunci când, ademenită cu bomboane și biscuiți de către trei țigani, va pleca de acasă împreună cu cele două surori mai mari. Ajunse la capătul satului, vor fi recunoscute de o săteancă ce le va slobozi din mâinile țiganilor, îndemnându-le să se întoarcă la casa părintească.

După măritișul celor două surori mai mari, Rodica va purta pe umerii ei, povara întregii gospodării. Mulgea vacile, tăia lemne, spăla haine, văruia, făcea tot ce era nevoie pentru întreținerea fraților mai mici. Totodată, sufletul ei tânjea din ce în ce mai mult după liniștea rugăciunii și, nu de puține ori, se ascundea de privirile iscoditoare ale oamenilor, ca să poată vorbi în tihnă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu sfinții.

Sora ei, maica Nectaria își amintește: „De câte ori îi venea rândul să meargă să mulgă văcuțele de pe imașul nostru, care era cam la 3 km de casă, lua întotdeauna cu ea, Ceaslovul. Imașul era pe un vârf de munte, unde ea tot timpul urca și citea din Ceaslov. Și, la un moment dat, a auzit un glas care i-a spus să meargă la mănăstire. Ne-a rugat ulterior să facem o troiță în acel loc și am făcut”.

Dorința de a porni pe calea vieții monahale, i se va aprinde ca o flacără ce nu putea fi ascunsă sub obroc, în clasa a VIII-a. Va pleca din Târgu-Neamț, de la nunta surorii mai mari, ca să ia parte împreună cu verișoara ei, la privegherea de sâmbătă seara, săvârșită la Mănăstirea Agapia. Duhul de rugăciune care îi va picura în suflet o pace diafană, venită din altă lume și chipurile luminoase ale maicilor vor rămâne în amintirea Rodicăi, pentru multă în vreme, ca o icoană vie. De acum înainte, puținul răgaz pe care îl va mai găsi între treburile casei, îl va închina rugăciunii și pregătirii pentru drumul pe care dorea din toată inima să-l apuce: cel al vieții monahale.

Va răbda cu multă împăcare mustrările mamei sale, ori de câte ori era surprinsă cu cartea de rugăciuni în mână. Și va munci la oameni cu ziua, la fân, la scos cartofi, la tăiat porumb sau cu grebla pe deal, numai să-și înduplece mama să o lase să se mai închine pe la mănăstiri cu verișoara ei, Veronica (în prezent, m. Valentina de la Mănăstirea Pasărea). Așa a ajuns să-i cunoască pe Părintele Cleopa și pe ceilalți părinți îmbunătățiți ai Mănăstirii Sihăstria: ieromonahii Varsanufie, Ambrozie, Nazarie, Ioanichie Bălan.

Cu un an înainte de a intra în mănăstire, Rodica a făcut o spovedanie generală din copilărie, la părintele Ambrozie Dogaru de la Sihăstria. Acesta îi va rândui să citească zilnic din Sfânta Scriptură, Paraclisul Maicii Domnului, Rugăciunile de dimineață și de seară, să nu lipsească de la Biserică și să facă metanii. Deși se străduia din răsputeri să împlinească canonul primit, de multe ori nu reușea din cauza nenumăratelor munci, cărora le făcea față cu multă osteneală și durere.

 ÎN CĂUTAREA MĂNĂSTIRII RÂNDUITE DE DUMNEZEU SPRE MÂNTUIRE

„E în amurg și anii trec/ Un glas de sus mă cheamă/ Pârâul murmură, eu plec/ Rămâi cu bine, mamă”.

La sfârșitul clasei a X-a, absolvită în comuna Moldoveni, aflată la o distanță de 5-6 km de satul natal, Rodica era hotărâtă să plece la mănăstire, ca să-și potolească dorul fierbinte de a-și închina viața, Mirelui ceresc. În ciuda dojenilor primite de la mama ei căreia îi era greu să se lipsească de singurul sprijin pe care îl mai avea în casă, Rodica va munci la fân o săptămână întreagă, ca să poată pleca cu banii câștigați, într-un pelerinaj pe la mănăstirile din țară, cu verișoarele ei, Veronica și Maria.

Primul popas va fi la chilia Sf. Cleopa de la Sihăstria, de la care vor lua binecuvântare să plece în căutarea mănăstirii în care să rămână ca să-și afle mântuirea. Apoi, își vor opri pașii, stăruind în rugăciune, la cele mai cunoscute mănăstiri de maici din Moldova: Văratec, Agapia, Sucevița, Moldovița, Voronețul, Humorul, dar n-au simțit nicio apropiere de vreuna din ele. Fără să-și piardă nădejdea în răspunsul lui Dumnezeu la cererea lor, cele trei tinere au pornit spre sudul țării, poposind la Mănăstirea Cernica, să ceară sfat și mijlocire în rugăciune de la părintele Ilarion Argatu.

După ce le-a ascultat năzuința inimii de a îmbrățișa crucea vieții monahale, părintele Ilarion Argatu le-a îndrumat să intre ca surori începătoare la Mănăstirea Pasărea. Dornice să cunoască locul în care erau chemate să vină să se lepede de sinele lor și de toate cele ale lumii trecătoare, vor pleca pe jos prin pădure, mergând 7 km, până ce vor ajunge la poarta Mănăstirii Pasărea. Aici, maicile așteptau, cu găleți goale în mâini, combina care le treierase grâul, ca să-l descarce în magaziile mănăstirii. Când le-au văzut pe cele trei tinere, le-au îmbrățișat cu dragoste și, după ce au aflat de binecuvântarea primită de a rămâne la Mănăstirea Pasărea, două dintre maici s-au oferit să le primească în casele lor. Urmau să-și aducă certificatul de absolvire a celor 10 clase, acordul părinților, recomandarea preotului paroh, adeverințele medicale și să revină pentru a intra ca surori începătoare la Mănăstirea Pasărea.

Dumnezeu va rândui să le fie întărită alegerea, purtându-le pașii la Mănăstirea Techirghiol, unde aveau să intre pentru binecuvântare la Părintele Arsenie Papacioc. Nu vor apuca să-i spună decât gândul lor de a rămâne în mănăstire, când deodată vor auzi glasul tunător al Părintelui Arsenie, care vădea încă o dată descoperirea voii lui Dumnezeu pentru ele: „La Mănăstirea Pasărea să vă duceți! Acolo, este un duhovnic bun, Părintele Macarie, un mare stâlp duhovnicesc din zona Bucureștiului”.

Pelerinajul celor trei tinere va continua cu oprirea la moaștele Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeș, unde sute de credincioși se închinau, lăsând milostenie, fiecare după putere, pe racla sfintei. Rodica avea în buzunarul ei doar 10 lei, banii de drum. Când va ajunge în fața Sfintei Filofteia, cu sfială, dar și cu temerea că nu va avea cu ce să-și continue drumul de întoarcere, acasă, va așeza cei 10 lei pe racla muceniței. Spre uimirea ei, la ieșirea din biserică, căutând ceva în buzunar, va afla cei 10 lei, ca și cum o mână nevăzută îi pusese la loc. Defăimându-se pentru necredința ei, Rodica se va întoarce la racla sfintei, rugând-o cu lacrimi să-i primească puțina milostenie. În drumul lor spre gară, un om necunoscut s-a apropiat de ele și, după ce le-a întrebat unde merg, i-a dăruit Rodicăi 100 lei, încredințând-o încă o dată că sfinții întorc înzecit darul făcut lor.

Revenită pe meleagurile natale, Rodica va începe să-și pregătească familia pentru despărțirea care urma să se întâmple în scurt timp. La 7 septembrie 1986, va pleca definitiv de acasă, împreună cu cele două verișoare, ca să ia parte la hramul Mănăstirii Sihăstria, Nașterea Maicii Domnului. Vor primi binecuvântarea Sf. Cleopa care le va îndemna să meargă cu Maica Domnului în inimă și să pășească în via Domnului, luând „un car de răbdare”. Nu au ocolit nici chilia Sf. Paisie Olaru care le-a citit o rugăciune la Maica Domnului, le-a sărutat pe frunte și le-a zis: „Așa să lumineze sufletele voastre înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl nostru Cel din Ceruri”. Au trecut și pe la părintele Ambrozie Dogaru, care le-a binecuvântat calea lepădării de sine, iar părintele Ioanichie Bălan, când le-a văzut, s-a bucurat mult, zicându-le: „Slavă lui Dumnezeu pentru ceasul acesta, că v-ați hotărât să plecați din lume și să fiți Miresele Lui Hristos! Așa, toate trei, în numele Sfintei Treimi, plecați la Mănăstire să preamăriți toată viața pe Preasfânta Treime, prin ascultare, smerenie și rugăciune”.

Pe 9 septembrie 1986, cele trei tinere vor intra pe poarta Mănăstirii Pasărea cu hramul Sfintei Treimi.

VIEȚUITOARE LA MĂNĂSTIREA PASĂREA

„Mă cheamă Iisus și aud vocea Lui plină de atâția ani! Îmi bate cu iubire în ușa inimii mele. Iată-L! Mă cheamă la Sine și iată, toate le las și plec pe drumul cel tainic al mântuirii”.

Rodica va fi încredințată maicii Magdalena care se ocupa de biserică, iar verișoarele ei, maicii Doroteia, sora părintelui Nifon. Despărțirea de verișoarele ei îi va pricinui Rodicăi, multă întristare, la acest început de drum. Obișnuită cu muncile grele ale câmpului, Rodica era neîndemânatică la treburile din casă sau din biserică, ce necesitau o atenție sporită și o grijă deosebită. Nu de puține ori, va fi mustrată pentru că spărgea farfuriile de porțelan atunci când le spăla, iar ea se mâhnea mult pentru că toate îi ieșeau anapoda, pricinuind tulburare celorlalte cinci maici care mai stăteau în casa maicii Magdalena.

Una din încercările cele mai mari a fost în ziua în care a scăpat din mâini, grătarul cu găuri de plastic folosit la lumânărar. Pentru greșeala ei, nu a mai fost primită în casa maicilor care i-au spus că trebuie să plece de la ele. Două zile și două nopți, lacrimi de pocăință au curs fără oprire pe obrazul tinerei începătoare, care s-a ascuns în grădina de zarzavat a maicii Magdalena, rugându-o pe Maica Domnului să fie iertată și lăsată să viețuiască mai departe, sub acoperământul ei. Rugăciunea îi va fi ascultată. Pocăința și răbdarea Rodicăi vor înmuia inimile maicilor care, și ele aveau părere de rău pentru purtarea lor neînduplecată. Își va împlini ascultările rânduite cu inimă înfrântă, osândindu-se mereu pe sine și nevoindu-se să-i odihnească, după putere, pe cei din jur.

După patru ani de încercări, în ziua prăznuirii Sf. Spiridon, va fi rasoforită cu numele de Elisabeta. La puțină vreme, va fi aleasă să lucreze în atelierele Patriarhiei ca cizelar, fiind trimisă trei luni la mănăstirea Plumbuita, ca să învețe această îndeletnicire. Maicile care au cunoscut-o în această perioadă, povestesc că în nopțile friguroase de iarnă, o zăreau pe maica Elisabeta în dreptul Altarului, plângând și făcând metanii pe zăpadă în întuneric, cu fața spre cimitir. Se silea din răsputeri să nu vorbească de rău pe nimeni, iar dacă vreo soră greșea, lua vina ei asupra sa. Era o prezență discretă care iubea tăcerea și rugăciunea. Învățase chirilica, să poată citi slujbele și îi plăcea mult să cânte cântările bisericești.

PARACLISER LA IERUSALIM. ÎNFRICOȘATA VEDERE A IADULUI LA DESPĂRȚIREA DE TRUP

„Eu încercam să fac cele călugărești, dar nu viețuiam în duh de trăire profundă”.

În anul 1996, cu binecuvântarea maicii starețe Lucia Dumbravă, va fi trimisă la Ierusalim, ca să se închine la Locurile Sfinte, rămânând cu ascultarea de paracliser la Așezământul românesc de la Ierusalim, sub povățuirea părintelui arhimandrit Ieronim Crețu (astăzi Episcop al Daciei Felix). În cursul aceluiași an, se va îmbolnăvi de cancer la colon și, din cauza durerilor greu de îndurat, va accepta să fie operată la Spitalul Sf. Iosif din Ierusalim, unde a pătimit de aceeași boală și Sf. Ioan Iacob Românul.

La sfatul unei maici, Sf. Elisabeta va citi viața și Acatistul Sf. Ioan Iacob, rugându-l cu multă osârdie și nădejde să o tămăduiască. După intervenția chirurgicală la colon, Sf. Elisabeta va rămâne în moarte clinică trei zile, trecând printr-o experiență cutremurătoare. După ce își va reveni din boală, o va istorisi maicii Pelaghia, care o va așterne în scris, spre folosul duhovnicesc al multora:

„Pe când se ruga din tot sufletul, s-a întâmplat un lucru înfricoșat: și-a văzut sufletul despărțit de trupul care zăcea în pat, iar sufletul i-a fost dus de demoni și aruncat în chinurile iadului. Atunci a început să strige la Maica Domnului și la Sf. Ioan Iacob să o scoată de acolo. Atunci a venit Maica Domnului și Sf. Ioan i-a certat pe demoni și a scos-o din acel chin cumplit. A văzut acolo și persoane cunoscute din mireni, dar și călugări, preoți, arhierei, care se munceau în iad și plângeau cu amar.

După aceasta, Sf. Ioan a dus-o să vadă și frumusețile Raiului. Mi-a rămas viu în memorie că a trecut printr-o câmpie minunată plină cu flori, atât de frumoase și de deosebite între ele, încât fiecare fir de iarbă sau floare la atingere vibrau de sunete și armonii cerești. Înaintând pe acea pajiște împreună cu Sf. Ioan, au întâlnit chipuri de sfinți care le făceau închinăciune, iar Sf. Ioan îi spunea ce sfinți sunt și să se închine lor. Apoi, au ajuns la un palat împărătesc luminat și strălucit foarte și, intrând, au văzut multe trepte cărora nu li se vedea capătul. Treptele erau formate din puteri îngerești, care își plecau capetele la vederea lor, iar de sus de la Tron, s-a auzit un glas ca de tunet: Nu este vrednică să intre aici! Duceți-o înapoi să se pocăiască, pentru că nu este pregătită.

S-au închinat și au ieșit din palat, iar Sfântul i-a zis că Dumnezeu a hotărât să îi mai dea ani de pocăință ca să se învrednicească să vină din nou în acest loc. I-a mai spus să îi urmeze în viața de liniște la pustie, zicându-i că o va ajuta și o va ocroti, dăruindu-i, când se va întoarce pe pământ, centura sa, spre a-i fi alinare și întărire în nevoință.

Deci, prin această rânduială dumnezeiască a primit maica Elisabeta chemarea să viețuiască în munții Bucovinei. Când a revenit la viață în trup, ea s-a ridicat repede din pat și a început să facă metanii, plângând în hohote pentru cele văzute și trăite. Maicile care erau împreună cu ea la Ierusalim, o opreau, zicându-i că este grav bolnavă, iar ea spunea, plângând, că nu mai este bolnavă, căci a vindecat-o Sf. Ioan Iacob.

Văzând-o că se comportă cam ciudat și că spune lucruri neînțelese, cei care erau de față credeau că nu mai este în toate mințile, că delirează din cauza bolii. O singură maică a înțeles-o și a ajutat-o. După această experiență, ea nu mai putea duce viața de dinainte. Era alt om. Trebuia să își urmeze calea care i-a fost arătată. Deci, a luat binecuvântare și a venit în țară în anul 1997”. Sf. Ioan Iacob își va ține făgăduința, trimițându-i centura sa printr-o maică, ce a ucenicit pe lângă părintele Ioanichie Pârâială.

În întărirea acestei hotărâri va stărui și întâmplarea de la procesiunea din Vinerea Mare, la Ierusalim, cu un an înainte de revenirea în țară: „Pe Drumul Crucii, maica a văzut un călugăr îmbrăcat mai ponosit, aproape de Crucea pe care o duceau preoții și care i-a zis în limba ucraineană, limbă pe care maica o cunoștea: Tu trebuie să  pleci de aici. Să mergi în țara ta, departe în munți și să te nevoiești acolo. Peste ceva timp, l-a întâlnit iarăși la Sfântul Mormânt și i-a spus hotărât, aceleași cuvinte. Mai târziu, peste câțiva ani, Sf. Elisabeta l-a văzut în vedenie și a spus: Astăzi a plecat la Domnul, acel călugăr de la Ierusalim”.

PUSTNICĂ ÎN MUNȚII GIUMALĂU

„De la venirea mea din Ierusalim în 1997, 10 mai, cu o chemare tainică am venit în patria mea, Bucovina, pentru a viețui în viața de liniște a Sfintei Sihăstrii, cu dor nemângâiat pentru a face pocăință pentru fărădelegile mele, ca să scap de pedeapsa veșnică a iadului”.

Revenind în țară, fără să stea prea mult pe gânduri, Sf. Elisabeta va merge la Sf. Cleopa de la Sihăstria să-i ceară sfatul, primind binecuvântarea lui de a viețui în pustie. Același sfat îl primește și de la Părintele Arsenie Papacioc. Apoi, merge la P.S. Gherasim Putneanul, episcopul vicar de atunci al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, care îi dă în scris binecuvântarea că are voie să pustnicească oriunde vrea în Munții Bucovinei. Și astfel, va alege pentru nevoință, Munții Giumalău.

Cu multă osteneală, își va săpa un bordei sub pământ. Intrarea lui era acoperită la suprafață cu mușchi de pădure. La începutul nevoințelor sale, Sf. Elisabeta nu a avut nici sobă, nici pat. În primii doi ani de pustnicie, nu a văzut fața niciunui om, suferind bătăi și chinuri înfricoșătoare de la duhurile rele. Cuvioasa istorisea că, atunci când își punea centura Sf. Ioan Iacob, dracii nu se mai puteau apropia de ea și spuneau: „Nu ne mai putem atinge de nenorocita aceasta că e încinsă cu farmece”. Într-una din scrisorile sale, Sf. Elisabeta mărturisește bucuria pe care a trăit-o când Dumnezeu a rânduit să-i întâlnească pe pustnicii Zinon și Nazarie care au povățuit-o cum să înfrunte ispitele vieții însingurate și să lupte cu patimile.

Într-un interviu televizat, consilierul patriarhal, Răzvan Clipici, relatează o întâmplare din lupta duhovnicească a Sf. Elisabeta care l-a impresionat în mod deosebit: „Maica avea un raft cu cărți deasupra patului pe care se odihnea și, la un moment dat, acesta a cedat. Au căzut cărțile care au lovit-o și, după momentul acesta, ea a început să spună: Eu, nevrednica, sunt vinovată, că n-am știut cum să-l așez. Și continua să se ocărască pentru faptul că acea policioară a căzut peste ea. Și, în clipa aceea, i s-a arătat un drac care i-a reproșat: Nu puteai să dai vina pe mine? Trebuia să dai vina pe tine? Și, după aceea, ea le învăța pe maicile care o cercetau: Vedeți, maicilor? Trebuie să ne ocărâm pe noi înșine. Niciodată să nu dăm vina, nici pe oameni, nici pe draci. Întotdeauna să ne ocărâm pe noi înșine și așa, puterea vrăjmașului asupra noastră slăbește.

Aș vrea să mai amintesc de un episod pe care mi l-a povestit unul dintre părinții care i-au fost apropiați și care spunea că, la un moment dat, a ajutat-o să care mai multe sacoșe cu cele necesare vieții de zi cu zi, acolo în pustnicie. Și era foarte obosit de drumul pe care l-a parcurs. Atunci, sfânta l-a sfătuit să se odihnească pe patul ei, timp în care ea urma să-i pregătească ceva de mâncare. Părintelui îi era frig și a cerut o căciulă. Și i-a dat căciula ei care era pe pat. Spunea acest părinte că, în momentul în care și-a pus căciula în cap, a început să se roage cu Rugăciunea lui Iisus, toată perioada cât s-a odihnit. Zicea că rugăciunea mergea foarte cursiv, din momentul în care și-a pus această căciulă pe cap, tocmai datorită harismei pe care a avut-o sfânta, aceea a rugăciunii neîncetate. Deci, și obiectele sfinților se impregnează de lucrarea harului lui Dumnezeu și, la rândul lor, devin lucrătoare în viețile celor care iau contact cu ele”[1].

Maica Nectaria evocă o altă întâmplare minunată din viața sfintei, pe când a mers într-o peșteră ca să-și facă un refugiu de rezervă în caz de nevoie, „dar nu a reușit să ia binecuvântare de la părintele duhovnic. Și, pe când lucra, din ispita celui rău, s-a teșit din stâncă, o placă mare de piatră și a căzut peste ea. Stând ea sub piatră, având mâna pe centura Sfântului Ioan Iacob, s-a rugat Sfântului pentru această încercare, cu lacrimi, să o ajute și a simțit, la un moment dat, că cineva a ridicat piatra și a ieșit încetișor de sub ea. Așa, neputincioasă, a ajuns la chilie în genunchi, iar după câteva zile și-a revenit”.

Sf. Elisabeta avea și harisma nevinovăției, care îl face pe om să se apropie de animalele sălbatice, iar ele să reacționeze blând în preajma omului. Maica avea un cerb care o cerceta adeseori și păsări multe care se hrăneau din firimiturile pe care ea le păstra special, pentru ele. Sfânta s-a întâlnit și cu fiarele sălbatice. Cu o zi înainte de călugăria ei, toată lumea o aștepta să coboare de pe munte la Schitul Mestecăniș, dar ea a ajuns abia dimineața, pentru că pe drum a întâlnit un urs care nu voia să o lase în pace. Atunci, ea l-a însemnat cu cureaua Sfântului și, după mult timp, a putut să scape de el.

Altă dată, pe când mergea către chilie, i-a apărut în față, ca la trei metri, un lup mare. S-au privit în ochi câteva clipe, după care maica i-a spus: „Mergi în drumul tău!”. Atunci, lupul a sărit pe deasupra ei pe cărare și s-a dus mai departe, iar ea a mers la chilie, slăvind pe Dumnezeu.

Pentru rugăciunea ei neîncetată și curăția inimii sale, Sf. Elisabeta va dobândi și harisma înainte-vederii și a străvederii duhovnicești. Știa când și cum se rugau maicile de la Pasărea, vedea în duh necazurile celor apropiați și îi suna de pe telefoanele pădurarilor care o cercetau, îmbărbătându-i cu cuvântul sau trimițându-le pachete mici cu iconițe și cărți de rugăciune.

 VINDECAREA MINUNATĂ LA MOAȘTELE SFINTEI MATROANA. DIN NOU LA MĂNĂSTIREA PASĂREA

„Doamne Dumnezeul meu, dă-mi adevărata rugăciune! Să Te am în inimă și faptă bună, spre cinstea și slava Ta!”.

Maica Nectaria își amintește de minunea trăită lângă sora ei, în pelerinajul din Ucraina și Rusia în care au fost împreună: „Pe atunci, maica era bolnavă. Picioarele îi erau înțepenite, nu putea îndoi genunchii. Când am ajuns la Moscova, la Sfânta Matrona, nu putea merge mult pe jos, iar eu cu o măicuță de la Mănăstirea Sucevița am dus-o pe mâini ca pe scăunel până la racla Sf. Matroana. Am sprijinit-o de raclă, iar mi-a zis să stau eu în genunchi că ea nu poate și să ne rugăm. Maica s-a gândit: Doamne, de m-ar mirui cineva cu ulei din candela sfintei! Și vine, la un moment dat, părintele Cosma și zice: Maică, stai să te miruiesc cu ulei din candelă!. Eu sunt convinsă că Sf. Matroana l-a trimis. După ce a miruit-o, a coborât singură de pe solee și a putut îndoi genunchii. Din clipa aceea, s-a tămăduit de durerile de picioare”.

„În anul 1999, maica s-a întors pentru o vreme la mănăstirea de metanie. Ne-a mărturisit cu lacrimi despre ispitele întâlnite în pustie și despre tulburarea unei zile în care cineva i-a pătruns în chilia unde viețuia. A cerut cu multă smerenie îngăduința de a-și săpa o locuință în pământ, în grădina casei noastre. Cu binecuvântarea Părintelui Macarie, am săpat împreună un bordei, o chiliuță smerită, care a devenit loc de rugăciune și de lacrimi curate. Maica Elisabeta petrecea adesea noaptea în rugăciune, în gropnița mănăstirii, între osemintele celor adormiți în Domnul. Însă, dorul de pustie ardea în inima ei. Ne-a spus într-o zi, cu glas blând și ochi strălucind de lacrimi: Mi-e dor de pustie… Și a plecat iarăși, tăcută, ca un pelerin care își reia drumul spre cer” (M. Timoteea).

ULTIMELE ÎNCERCĂRI ALE BOLII. PLECAREA LA CER

„O voce puternică mă cheamă, e glasul Crucii lui Iisus. El mă cheamă cu pocăință la Crucea suferințelor și a necazurilor pentru ca eu să sufăr împreună cu Iisus, să-L urmez pe Golgota nevoințelor!”.

Pentru o vreme, Cuvioasa a pustnicit în Munții Sihlei, după care a revenit în Munții Rarăului, până când aceeași boală a cancerului o va sili să părăsească liniștea pădurii și să se întoarcă la mănăstirea de metanie, unde va fi îngrijită de maici, cu multă dragoste. Va deveni o pildă vie de răbdare în toate chinurile cumplite ale bolii: „Cât a stat la noi la mănăstire, bolnavă fiind, înainte de sfârșitul vieții, mi-a zis de mai multe ori: Surioară, rugați-vă pentru mine că mă copleșesc durerile! Dar nu a cârtit niciodată și doar vărsa lacrimi mereu” (M. Nectaria).

În anul 2010, va fi operată a doua oară la Cluj de dr. Nicolae Costin, fratele P.S. Vasile de la Târgoviște, după o altă intervenție chirurgicală la pancreas, suferită în anul 2004. În timpul operației, Sf. Elisabeta îl va vedea pe Sf. Ioan Iacob, stând lângă doctori și arătând cu degetul, unde să taie și ce să scoată din trupul ei bolnav.

În nădejdea unei ameliorări a bolii sale, Cuvioasa va fi internată pentru un timp, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfânta Irina” din București. Într-una din zile, „într-o cameră alăturată a trecut la Domnul unul dintre pacienți. Încă nu se aflase în așezământul respectiv (că murise respectivul pacient), dar maica deja ieșise din camera ei, fără să o fi înștiințat cineva, ieșise cu o cățuie cu cărbune și tămâie, zicând: Trebuie să tămâiem că a trecut la Domnul unul dintre pacienții din camera învecinată. Și atunci, personalul de acolo a rămas foarte surprins: Cum de știe maica ceea ce nici noi nu știam încă?”(Răzvan Clipici).

Dr. Luminița T. care i-a fost aproape în greaua încercare a bolii, își amintește: „Suferința maicii era mare, o adevărată mucenicie, fiind într-o fază foarte avansată de cancer. Maica şi-a răbdat suferința fără murmur. Nu am auzit-o nici în cele mai grele momente să cârtească. Şi au fost multe. Maica recomanda Rugăciunea lui Iisus atât ca ajutor în momentele grele, cât şi ca un mod de a fi. Avea multă acrivie pentru tot: ţinută, comportament şi bună rânduială. Avea multă atenţie pentru lucrurile mici şi importante şi mai ales pentru folosirea cuvintelor. Smerenia maicii şi prihănirea de sine, acrivia şi delicateţea ei erau atât de vii, încât părea o întrupare din Pateric.

Timpul a trecut repede şi a venit şi ultima zi din viaţa maicii, moment greu pentru mine. Am fost chemată şi am ajuns în ultima oră din viaţa maicii. Ea era întinsă pe pat cu ochii închişi, iar capul îi era îndreptat către peretele cu icoane. Pupilele ei se mişcau rapid, de parcă urmărea ceva în derulare. Respiraţia ei era abia perceptibilă. Stăteam la picioarele ei şi l-am strigat în gând pe Sf. Ioan Iacob să vină să o însoţească pe maica. Atunci, a deschis ochii şi privirea ei s-a întors către mine şi apoi, pe rând către toţi care eram prezenţi, după care sufletul ei a plecat către Domnul (la vârsta de 44 de ani). În momentul acela, fața suferindă a maicii s-a transformat într-un zâmbet uriaş, plin de lumină.

După ce a fost pregătită după rânduială, am dus-o în biserică. Atunci s-a pornit din senin o ploaie torenţială de vară. În biserică, maica a deschis ochii. Părea că ne priveşte pe toţi ca într-un ultim rămas bun. Dorinţa maicii a fost ca mormântul să-i fie sus în munte, lângă coliba ei, unde era o cruce. Însă, Dumnezeu a rânduit altfel, să ajungă la mănăstirea ei de metanie, la Pasărea. Atunci am avut gândul că Domnul vrea să ne-o lase aproape, spre mângâierea noastră şi, după 11 ani, aveam să aflăm că aşa a fost rânduiala Lui”.

În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la 1 iulie 2025, schimonahia Elisabeta Lazăr de la Mănăstirea Pasărea (1970-2014) a fost trecută în ceata sfintelor cuvioase, cu cinstire în data de 5 iunie. Moaștele i-au fost deshumate la 16 ianuarie a.c. din cimitirul Mănăstirii Pasărea, urmând a fi puse la închinare, după ce va avea loc slujba de proclamare locală a canonizării ei.

Să avem rugăciunile Sfintei Cuvioase Elisabeta, nevoitoarea lui Hristos!

(material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Mai multe mărturii, precum și fragmente impresionante din Jurnalul ei personal, puteți citi în Revista Atitudini Nr. 95