MAICA TEODOSIA LAȚCU – POETA TEMNIȚELOR COMUNISTE

Ucenica Sf. Arsenie Boca, Monahia Teodosia Lațcu, Zorica Lațcu (după numele laic), este una dintre femeile mărturisitoare din temnițele comuniste, ce se îndreaptă spre sinaxare. Maica Teodosia nu a fost doar mărturisitoare a lui Hristos în temnițele comuniste, ci și o fină teoloagă, artistă, distinsă traducătoare a Filocaliilor din limba greacă veche. Maica Teodosia a contribuit major la traducerea Filocaliilor în limba română, alături de Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Arsenie Boca. Descoperiți în textul de mai jos virtuțile și înălțimea duhovnicească a acestei mirese a lui Hristos. MAICA TEODOSIA LAȚCU – POETA TEMNIȚELOR COMUNISTE

Pr. Constantin Catană – câteva date biografice despre Maica Teodosia Lațcu

Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor comuniste care, prin poeziile sale cu conţinut religios, a orientat poporul român să se angajeze în orizontul spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile credinţei strămoşeşti.

„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină). Lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume, tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.

Ucenica Sf. Arsenie Boca

Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume, căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii. În 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia.

În 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”^[1].

[1] vezi Fericiţi cei prigoniţi, martiri ai temniţelor comuniste româneşti, 2008, p. 187.

Cântând din întunericul temniţei: „Osana Luminii”

În închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şi umilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Iacob (4:4).

Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia Imn morţilor, spune:

„Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Noi am făcut din voi icoane,

Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.

Aspazia Oțel Petrescu afirma despre maica Teodosia Lațcu:

„De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia, ca nimeni alta, să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor”.

(Extras din cartea „Sfinții Închisorilor”, mănăstirea Paltin Petru Vodă)

Aspazia Oțel Petrescu despre prietena ei, Zorica Lațcu

… Am cerut Mântuitorului un duhovnic. În drum spre Sâmbăta, am ajuns în mod miraculos, prin Zorica. Deci acum spus rugăciunea și imediat în ușa bisericii a venit Zorica Lascu, maica Teodosia de mai târziu. Și mi-a spus:

– Te îmbraci imediat, plecăm la Sâmbăta!

Mie mi s-au tăiat picioarele, am zis: „Doamne ce repede a ajuns rugăciunea!” Și am spus:

– Dar de ce la Sâmbăta?

– Te duc să te spovedești și să te împărtășești, că dacă te las pe tine de capul tău, uite așa o frunzărești și o amâni. Acum avem ocazia, mergem împreună, fără discuție! Du-te fă-ți bagajul, la noapte plecăm.

Tăria de caracter a maicii Teodosia

Pe drum, ce-mi vine mie ideea – a fost un drum năstrușnic, era o iarnă grea, în 1948, a fost cu zăpezile alea târzii, un an cu totul deosebit așa și anul când nenumitul a hotărât să decapiteze tinerimea română. Atunci au fost arestările masive, în 15 mai. Asta era în plină iarnă, la începutul lunii ianuarie.

Când am ajuns noi la Sâmbăta de Jos, nu era nici un mijloc de locomoție pentru Sâmbăta de Sus. Ninsese toată noaptea, erau troiene mari cât casa, nici țipenie de om, după un viscol așa de mare cine să mai iasă-n lume, în stradă… Și noi două fete, tinere, aiurite, năuce, ne-am pus în gând să ajungem la Sâmbăta. Și-am pornit așa. Pentru mine a fost un miracol, mă uitam la ea și nu-mi venea a crede. Ea avea un handicap, care îi îngreuia foarte mult mersul. Înota prin zăpadă! Nu mă puteam ține eu de ea care eram o persoană atletică.

Și-am uitat pe urmă. Am spus rugăciunea, am mers mai departe, am ajuns în sfârșit în chilie, unde am stat cu Zorica, de unde și Zorica a plecat direct la mănăstire, din această chilie de lângă mine. Cu părintele Arsenie am avut acest dar de la Dumnezeu să mă despart c-o prietenă bună chiar la picioarele părintelui Arsenie.

Traducătoare a Filocaliilor

Seara n-am ieșit din emoția asta nicicum, el a stat foarte mult de vorbă cu Zorica. Discutau, pentru asta au și chemat-o pe Zorica.

Discutau despre un cuvânt care trebuie tradus din Filocalii. Se lucra deja la traducerea Filocaliilor. Cel care conducea lucrarea era Pr. Stăniloaie, dar întotdeauna fiecare secvență tradusă era revăzută de Pr. Arsenie Boca. Iar când Pr. Stăniloaie nu găsea traducerea potrivită, pentru că limbile vechi sunt foarte sărace, au același cuvânt pentru mai multe sensuri și e foarte greu. Trebuie să intri exact în logica frazei respective că dai exact traducerea corectă cuvântului respectiv. Și el nu era sigur, era între două alternative. Părintele Arsenie a venit cu alta și zis: „Nu este nici aia, nici aia, este asta.”

Ei, s-au contrazis și au zis: „Chemăm un arbitru.” Arbitrul cel mai indicat era sora Zorica, care cunoștea la perfecție limba greacă veche. Și ea, nu pentru că era Pr. Arsenie, ci pentru că avea dreptate, a ales cuvântul Pr. Arsenie, asta am remarcat!

Atunci părintele mi-a dat mai multe îndrumări. Mi-am dat seama că m-a pregătit pentru închisoare. Abia după aceea, punând lucrurile cap la cap și meditând de fiecare dată, întorcându-mă mereu la cuvintele care mi le-a spus, la gesturile pe care le-a făcut, la felul cum s-a comportat cu mine, cu Zorica… De la început n-am priceput mare lucru. Am priceput pentru că am simțit lucrul ăsta ca o mare libertate, ca o mare eliberare. Sfânta Împărtășanie. Când m-a împărtășit părintele am avut impresia că eu m-am născut din nou. C-am primit o nouă viață. Și cred că și așa și era. Era viața de pușcăriaș pe care trebuia s-o duc de-acolo înainte.