Sfântul Mucenic Ioan din Ianina

Patria acestui fericit Ioan era țara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ianina. Părinții lui Ioan erau creștini dreptcredincioși, de care rămânând orfan în anii tinereților sale, a mers la Constantinopol, căutând ca din osteneala mâinilor sale să-și aibă cele de trebuința vieții. Și și-a câștigat în târg un loc, între alți lucrători cu mâinile și târgoveți și se hrănea din bani căștigați de la târg.

În vremea aceea, Constantinopolul era stăpânit de agareni, care țineau credința lui Mahomed, de a căror păgânătate mulți creștini s-au amăgit. Mulți dintre neguțătorii și meșterii care se aflau în acel târg trecuseră de la credința creștină la cea mahomedană.

Sfântul Ioan a ajuns astfel să fie înconjurat numai de cei care se uniseră cu agarenii, iar el adeseori îi mustra și îi certa pentru lepădarea lor. Atunci au început a-l ură foarte mult. Înțelegând fericitul Ioan Epirotul răutatea gândită de dânșii, nu s-a temut, ci mai tare a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos…

L-au bătut cu toiege noduroase până la sânge, l-au muncit cu nevoia temniței, cu strâmtorarea legăturilor, cu foamea și cu setea, iar sfârșitul mucenicesc l-a primit prin tăierea cu sabia.

Descoperirea dumnezeiască

Întâiul prezbiter, văzându-l tânăr de ani, nu l-a sfătuit să se dea la mucenicie (…).

Atunci a zis tânărul:

„Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmașilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmașului”.

Iar întâiul preot i-a zis:

„Fiule, scris este: Duhul este osârduitor iar trupul neputincios.

Iar un lucru ca acesta pe care tu îl dorești, are trebuință de multă pregătire; îi trebuie neîncetat post și rugăciuni, cu care, după ce te vei curați de toată prihana păcatului, Dumnezeu îți va da înștiințare ce trebuie să faci.

Pentru că Dumnezeu voiește să Se sălășluiască în sufletele celor curați.

Deci, ia aminte, iubitule, și mergi în pace.

Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca să te păzească pe tine de toți vrăjmașii tăi cei văzuți și nevăzuți, de oameni și de diavoli, și biruitor peste ei să te facă”.

Aceasta zicând, a liberat pe tânăr cu pace.

Iar a doua zi, fericitul Ioan a mers iarăși la același duhovni­cesc părinte, cu fața luminoasă și cu sufletul plin de bucurie.

Și i-a grăit:

 „Cinstite părinte, în această noapte în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar nearzându-mă, ci veselindu-mă și dănțuind, precum odinioară cei trei tineri în cuptorul Babilonului.

Deci, cu ajutorul Celui Preaînalt, nădăjduiesc că lucrul cel cugetat de mine va ieși la bun sfârșit.

Dar, te rog, cinstite părinte, să mă înarmezi cu ale tale rugăciuni”.

Iar duhovnicescul părinte i-a grăit:

„Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să biruiești pe lup, pe balaurul cel nevăzut, și pentru Hristos cu mucenicia să te încununezi”.

Și, astfel, a slobozit pe tânăr, întărindu-l pe el cu cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu, ajutătorul său.

O altfel de bucurie

A doua zi scoțându-l iarăși și el grăind cu îndrăzneală aceleași cuvinte ca mai înainte și fiind neplecat în creștineasca credință, au poruncit ca iarăși să-l bată fără milă.

Iar mucenicul, fiind bătut, cânta cu bucurie cântări bisericești: „Hristos a înviat din morți…”, și celelalte, pentru că erau zilele Paștilor.

Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi și pământul s-a roșit cu sângele lui, iar sfântul mucenic răbdând ca în trup străin, uneori cânta, iar alteori grăia către cei ce-l munceau:

„Bateți, bateți, cu toată puterea voastră, bateți și pe cât puteți înmulțiți bătăile; dar să știți că niciodată nu veți putea să mă înstrăinați de la Hristosul meu și să mă faceți la un gând cu voi”.

Iar muncitorii, rușinându-se, l-au aruncat pe mucenic iarăși în temniță.

„Pentru ce nu mă lăsați ca să ard în văpaie?”

Și, ajungând la locul unde era aprins un foc mare, n-a așteptat până ce-l vor arunca în foc, ci singur a sărit în mijlocul văpăii.

Iar muncitorii apucând de capătul lanțului de care era legat, l-au tras afară din foc pe mucenic.

Iar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către muncitori:

„Pentru ce nu mă lăsați ca să ard în văpaie? Pentru ce nu mă lăsați să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?”.

Iar judecătorii, deși știau că este amară moartea prin arderea focului, însă de vreme ce dânsul o dorise, sărind în foc, altă judecată au hotărât.

Deci, s-au gândit ca nu cu foc, ci cu sabia să-l omoare.

Și au poruncit călăului să taie capul nebiruitului tânăr, iar după aceea trupul și capul să i le arunce în foc, ca să ardă desăvârșit.

Astfel a primit cununa muceniciei Sfântul Noul Mucenic al lui Hristos, Ioan Epirotul.

(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005)

Sinaxarul video: