PR. JUSTIN PÂRVU: DORUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE

Ei bine nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit să mor. Dorul prin naţiune, dorul cerului! Pentru că asta este binecuvântarea lui Dumnezeu, a neamurilor! Este legătura puternică… a neamului cu Dumnezeu…

De multe ori îi judecăm pe cei ce pleacă în afară. Dar durerea și dorul lor nimeni nu le poate povesti. Doar Părintele Justin înțelegea omul și românul în plenitudinea lui. Ce trebuie să păzească totuși românul în diaspora? PR. JUSTIN PÂRVU: DORUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE

Comunitățile românilor din diaspora

La ora aceasta pleacă un tânăr, doi din România, se duc într-o ţară occidentală, 5-6 ani. Ei bine, de acolo după 5-6 ani, tinerii aceştia nu mai vin deloc practic, după ce au plecat. Nu mai au nici credinţă, nu mai au nici limba, nu mai au nici sentimente, sunt dezbrăcaţi de orice valoare ortodoxă. Nu mai au valoare ortodoxă, chiar creştină. Pentru că ei se simt oarecum aşa de strâmtoraţi în anii aceştia pe care-i trăiesc ei încât se duc la o biserică 2-3000 de kilometri, să se ducă la o biserică ortodoxă, să asculte o slujbă… Cum se adună prin Milano 200-300 de credincioşi ortodocşi şi se întâlnesc acolo cu atâta dragoste  şi trăiesc frumuseţea asta ortodoxă.

Numai faptul că se găsesc acolo şi împletesc amintirile copilăriei lor, din Ţara Românească. Şi asta contează enorm de mult – când îţi spune din Italia: „Părinte, mi-e dor de o slujbă de Înviere! Mi-e dor de o slujbă a Bobotezei, mi-e dor de o slujbă a Naşterii Domnului! Mi-e dor să mă împărtăşesc, să mă spovedesc, să mă văd în satul meu unde m-am născut!”

Rădăcina nației

Este o împletire extraordinară a omului cu naţia lui în care se găseşte! Ce-i o naţie? O naţiune este ceea ce este rădăcina pentru copac! Aşa este şi o naţiune pentru om. Aici unde s-o născut, aici se şi dezvoltă toate calităţile lui.

Eram în Grecia şi vă spun că, cât am stat în 2-3 luni pe acolo, aproape în fiecare noapte, nici nu le mai spuneam părinţilor, nu mă culcam până ce nu mă uitam înspre Răsărit! Înspre ţara noastră, încoace! Da, aşa de mult vroiam să mă reîntorc şi era pe vremea comunismului, feroce şi puteai să te duci, să scapi din ţara noastră.

Ei bine nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit să mor. Dorul prin naţiune, dorul cerului! Pentru că asta este binecuvântarea lui Dumnezeu, a neamurilor! Este legătura puternică… a neamului cu Dumnezeu…Spunea Părintele Irineu, care a murit la Ierusalim, după vreo 4-5 ani de stat în Occident: „Părinte, aşa mi-i dor de ţară, de locurile unde am copilărit, de parcă şi piatra aceea unde stăteam când îmi făceam baie în pârâul din munţii Neamţului, şi piatra aceea o doresc, s-o văd, să pun mâna pe ea!”. Da, era  după vreo 4-5 ani de Paris, de Germania…

– Şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria de la Ierusalim ce dor îi era de ţară!

• Da, da, da… Când am plecat şi am trecut cu trenul Dunărea, parcă mi s-a rupt ceva! Parcă a rămas ceva, când am plecat în Grecia. Şi am trecut Dunărea, parcă ceva s-a rupt din mine, nu şi-a mai revenit până ce m-am întors.

Să creăm comunități românești!

Deci aşa spunea în străinătate creştinul ortodox. Românii noştri de prin America, de prin Occidentul acesta al nostru, de prin toată lumea împrăştiaţi cum n-au mai fost de când este ţara asta românească. Atâta împrăştiere! Ei bine, dacă s-ar ocupa cineva ca pe urmele lor să meargă şi din ţară cu posibilitate materială să-şi ridice o bisericuţă, să-şi facă un paraclis, să-şi facă o şcoală, să-şi facă aşa cum vin străinii la noi în ţară, şi îndată de cum a făcut o comunitate de 50-100 de cetăţeni, îndată îşi fac templu, îşi fac casă de rugăciune, îşi fac şi o şcoală, îşi fac şi un spital, se organizează de aşa manieră încât devin stat în stat.

Că dacă ar fi un interes din partea ţării noastre, altfel s-ar prezenta lucrurile. Căci în toată mişcarea asta, migrările dintr-o parte în alta, este parcă şi o misiune ortodoxă dusă de creştinii noştri rămaşi în străinătate. E şi o misiune a lor acolo, se duc cu obiceiurile lor, se duc cu credinţa lor.

Îmi spunea o biată femeie, de pildă, care îngrijeşte de un bătrân prin Italia, la Neapole,  l-o învăţat să-i facă Sfânta Cruce peste el, îl închină ea seara. Ei bine, când nu-i face Sfânta Cruce, o trezeşte pe la 12, pe la 1 şi: „Vino-ncoace mă şi fă semnul cela al crucii tale să mă pot odihni!”

(Extras din volumul I, Ne vorbește Părintele Justin)