SF. MARCU EVGHENICUL A ÎMPIEDICAT UNIREA ORTODOCȘILOR SUB CATOLICI

Aflați cum marele ierarh, Sf. Marcu Evghenicul a împiedicat unirea ortodocșilor sub catolici, la Sinodul Ferrara-Florența.

Cum era Sf. Marcu Evghenicul?

Evlavia lui neprefăcută – căci, după mărturiile epocii, „când slujea dumnezeiasca Liturghie, se umplea de dumnezeiască insuflare în așa măsură. Încât toți cei ce îl zăreau spuneau că pare a fi cu totul ieșit din sine, afară de pământ, cu totul cufundat în Dumnezeu, ca un înger în trup” — se îngemăna în chip armonios cu marea sa erudiție și cunoaștere teologică.

PREGĂTIRILE PENTRU SINODUL DE LA FERRARA. CONTEXTUL ISTORIC ȘI BISERICESC

„Urăsc oferta care pricinuiește pagubă și nu voiesc o onoare care naște dezonoarea”.
Între timp, amenințarea otomană asupra Constantinopolului devine tot mai apăsătoare, iar contextul istoric al epocii, tot mai zbuciumat. Încă din 1422, oștile otomane cotropiseră mare parte a vechii „Împărații a Romeilor” (după cum își spuneau bizantinii), apropiindu-se primejdios de Constantinopol, „noua Romă”. În anul 1430, când Tesalonicul cădea sub turci, Sf. Marcu alcătuiește o tulburătoare monodie în care deplânge ca un nou Ieremia dezastrele provocate de păgâni asupra cetății, criticându-i cu vehemență atât pe latinii care se retrăseseră în corăbiile lor când au realizat că orașul nu mai putea fi salvat. Cât și pe conducătorii cetății care au abandonat-o cu lașitate în mâna asediatorilor.

Turcii sau latinii?

Domnia noului împărat care conducea practic doar capitala Imperiului Bizantin de altădată, avea să treacă prin grele încercări, în străduința de a organiza o rezistență în fața otomanilor care deja cuceriseră Serbia, Albania, Tesalonicul și nordul Greciei.

Practic, în fața expansiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII-lea hotărăște să încerce imposibilul: unirea cu latinii, singura care îi putea garanta sprijinul militar al monarhiilor apusene și al vechii Rome. Piedică în înfăptuirea acestui gând stătea însă Schisma pecetluită în 1054 și cugetul apusenilor, care-i socoteau pe greci „barbari” și numeau credința lor „o veche erezie”.

Având credința că prin dobândirea împăcării bisericești cu Apusul, creștinii apuseni vor sări în ajutorul fraților lor răsăriteni, luptând împotriva necredincioșilor, împăratul s-a sârguit, cu toată puterea sa de „autocrator al Romanilor”, să pregătească toate cele necesare unui Sinod Ecumenic care să unească „bisericile”. Deși determinată de un imbold politic, dorința de împăcare a dreptslăvitorilor cu apusenii era una reală, așa că cei mai încercați și iscusiți teologi s-au pregătit pentru a lua parte la Sinod.

Propunerea Papei

Primele demersuri ale convocării unui Sinod unionist le regăsim în volbura vremurilor, la 19 octombrie 1422, când a avut loc în Sf. Sofia întâlnirea latinilor și a grecilor sub președinția patriarhului Iosif al II-lea. Delegatul papei Martin al V-lea, clericul Antonie da Massa i-a înmânat atunci patriarhului 9 capitole sau propuneri pentru un sinod unionist, propuneri pe care papa Martin al V-lea le-a redactat în urma primirii delegației bizantine.

În al optulea capitol, papa promitea ajutor militar din partea regilor Aragonului, Castiliei și Portugaliei, condiția obligatorie fiind ca bizantinii să își supună Biserica autorității lui. Iosif i-a mulțumit papei pentru „generoasa” lui propunere prin cuvintele: „Urăsc oferta care pricinuiește pagubă și nu voiesc o onoare care naște dezonoarea”, sesizând că o unire cu „biserica” latină implica de fapt acceptarea dogmelor acesteia, Și în special cea privitoare la Filioque, fapt care ar fi însemnat căderea Bisericii în erezie și implicit în imposibilitatea de a mântui sufletele celor care îi urmează.

Papa Eugeniu și unirea ortodocșilor sub catolici

Urmașul papei Martin al V-lea, energicul augustian Eugeniu al IV-lea își va concentra toate strădaniile în încercarea de a-i convinge pe greci să se reunească într-un Sinod Ecumenic.

La jumătatea deceniului al treilea al sec. al XV-lea, Constantinopolul devine terenul de înfruntare diplomatică între trimișii papei Eugeniu și participanții la Conciliul de la Basel care revendicau controlul atât asupra autorității papei, cât și a Curiei Romane. În anul 1436, cele două „biserici ” își dau acordul asupra Sinodului, patriarhii, ierarhii răsăriteni și apuseni fiind invitați la proiectatul Sinod de către delegații împăratului. Însă turcii nu le-au permis patriarhilor răsăriteni să vină la Constantinopol, așa că aceștia au fost nevoiți să-și desemneze delegați: patriarhul Alexandriei l-a desemnat pe mitropolitul de Heracleea și pe ieromonahul Marcu Evghenicul, patriarhul Antiohiei pe mitropolitul Iosafat de Efes și pe duhovnicul Grigorie, iar patriarhul Ierusalimului pe ieromonahii Dionisie și Isidor. Urmând să se consulte în pregătirile preliminare pentru Sinodul care avea să se întrunească la Ferrara.

Sinodul de la Ferrara

Cei 700 de delegați greci, între care patriarhul ecumenic și 20 de mitropoliți, au plecat spre Ferrara pe 27 noiembrie 1437 și au ajuns la Veneția pe 4 februarie 1438. Între ei, strălucea ca un soare al cuvântării de Dumnezeu, „ritorul cel cu foc suflător”, Sfântul Marcu, proaspăt înscăunat Mitropolit al Efesului care mărturisea în acele clipe: „Nu am luat în seamă neputința mea și nici greutatea și mărimea nespusă a acestui lucru. Credeam într-adevăr că totul ne va merge bine și că vom înfăptui ceva măreț și vrednic de întreaga noastră trudă și de nădejdile noastre”.

În ciuda bunăvoinței spre unire arătate de către ambele părți, cele două „biserici” nu erau suficient de bine pregătite pentru o asemenea întâlnire, care avea să se desfășoare sub puternice presiuni exercitate asupra ambelor părți. Papa se lupta să-și mențină autoritatea care îi era contestată în acea vreme de către părinții de la Basel, în timp ce ierarhii răsăriteni erau presați de către împărat să încheie grabnic un acord în încercarea de a salva capitala de turci.

Cele 4 erezii ale catolicilor

În sesiunea de deschidere, cele două delegații au convenit să poarte discuții preliminare timp de patru luni în speranța că Sinodul de la Basel care încă se opunea papei și alți principi europeni vor trimite reprezentanți.

La presiunile cardinalului Iulian Cesarini, Sf. Marcu scrie un elogiu către papa Eugeniu al IV-lea în care îl roagă pe pontiful roman să înlăture cele două inovații pe care le introdusese „biserica” latină. Este vorba de adaosul Filioque la Crez și folosirea pâinii nedospite la Sf. Împărtășanie, sprijinindu-și poziția pe argumentele Sf. Fotie cel Mare și amintindu-i totodată papei că „aceia care au introdus aceste inovații și au divizat Biserica vor primi o pedeapsă mai mare decât cei care L-au răstignit pe Hristos”. Cuvântarea nu a fost deloc pe placul cardinalului Cesarini care i-a înmânat-o imediat împăratului Ioan.

Nemulțumit de prestația Sf. Marcu care acționase fără să-l consulte, împăratul îl desemnează ca purtător de cuvânt al delegației grecești pe mitropolitul Visarion al Niceei.

Discuțiile privitoare la cele patru diferențe față de latini au început la 4 iunie 1438: primatul papal, purgatoriul, purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, folosirea pâinii nedospite la Euharistie.

Sf. Marcu Evghenicul a împiedicat unirea ortodocșilor sub catolici

Prin cele patru omilii ale sale rostite în această perioadă și în special prin cea dintâi, Sf. Marcu a sintetizat învățătura ortodoxă referitoare la acest subiect complex, fără ca până astăzi vreun alt teolog să o poată contrazice în vreun fel. Unul din delegații greci, Mitropolitul Dorotei al Trapezuntului, descriind lucrările Sinodului, exclamă către preotul rus Simeon: „Sfințitul Marcu al Efesului este deopotrivă cu Marele Vasilie și cu Grigorie Teologul! Poți să vezi și tu că latinii nu mai cutează să grăiască împotriva Sfințitului Marcu. Papa a plecat, luându-și cu el și cuvintele; și-au luat, adică, cărțile cu ei”.

Alte cuvinte celebre ale Sf. Marcu

„Nu voi primi nicicând în comuniune pe cei ce au îndrăznit să adauge în Simbol înnoirea despre purcederea Duhului Sfânt cât timp rămân în această înnoire.

dacă „cineva ar îndrăzni să formuleze alt Simbol de credință contrar acestui sfânt Crez sau să adauge sau să scoată ceva din el și va fi atât de îndrăzneț încât să-l numească Crez, unul ca acesta va fi condamnat și excomunicat din orice comunitate creștină”.

„În cele ce țin de credință ortodoxă nu poate fi vorba de pogorământ, nici de iconomie… Nu îi primiți în părtășie cu voi (pe latini), atâta vreme cât rămân în aceste inovații de credință”

„Dacă acceptăm că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, abolim monarhia în Dumnezeire și acceptăm două cauze ale Dumnezeirii”.

„Pentru noi, papa e ca unul din Patriarhi, și numai dacă este ortodox, adică mărturisește Crezul și credința ortodoxă și nu se depărtează de la ea. Se învinovățește acela care îl pomenește ca arhiereu ortodox pe acest papă și pe cei ce-l vor urma în eres, și latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinței. Prin urmare, fugiți de acești lupi, fraților, ca și de împărtășirea cu ei, pentru că unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă și ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptății, al căror sfârșit va fi după faptele lor”.

„Ortodoxia este veșnica comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiți. Statul bizantin e al țărânei; s-a născut, a înflorit și va pieri. Dar Ortodoxia este pururea și trebuie păstrată precum o lumină veșnică”.

„Sinoadele au osândit pe cei care nu se supun Bisericii și se îndărătnicesc într-o credință oarecare ce-i este contrară, o propovăduiesc pe aceasta și se luptă pentru ea, (fapt) pentru care și eretici i-a numit pe ei… Dar eu nu propovăduiesc credința mea proprie, nici nu am inovat ceva, nici nu stau (apăr) pentru vreo oarecare dogmă și lege vrăjmașă, ci în credința cea curată mă păzesc pe mine însumi”.

Prin tăria sa de caracter dar mai ales prin insuflare dumnezeiască, Sf. Marcu Evghenicul a împiedicat unirea ortodocșilor sub catolici.

(Viața Sf. Marcu și continuarea discuțiilor de la Sinodul Ferrara-Florența, aflați aici)