Viața Sf. Ierarh Marcu Evghenicul, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă

1. 
   Sf. MARCU AL EFESULUI – SCUTUL ORTODOXIEI ÎN FAȚA EREZIEI LATINE

Motto: „Ortodoxia este comoara noastră, mărgăritarul nostru cel de mult preț… Ortodoxia este lumina noastră ce ne călăuzește. De vom pierde cândva această comoară, această lumină, risipiți vom fi până la marginile pământului, precum praful”.

SFÂNTUL TÂNĂR…

„Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”.

Descendent al vestitei familii Evghenikos (care în limba greacă înseamnă „de spiță aleasă”), atlet neobosit al Ortodoxiei, Sf. Marcu al Efesului se naște în anul 1392 în împărăteasa cetăților, Constantinopolul. Tatăl său, Gheorghe – mare judecător, sachelar, diacon al Marii Biserici și autorul slujbei alcătuite în cinstea Sf. Spiridon, iar mama, Maria, fiica binecredinciosului medic Luca – și-au botezat pruncul cu numele de Manuel. În ciuda situației materiale modeste, familia lui Evghenicul era una dintre cele mai respectate și mai cunoscute familii aristocrate ale orașului. Manuel și-a petrecut primii ani ai vieții în situația creată de asediul turcesc asupra orașului care a durat timp de 8 ani, între 1394 și 1402. Condițiile înfiorătoare din acea vreme sunt descrise de tatăl său în scrisoarea enciclică pe care a redactat-o în anul 1400 pentru patriarhul Matei și în care vorbește despre foamete, crime, tâlhării, dezordine socială și degradare morală, despre confuzia, deznădejdea și teama oamenilor de a nu fi părăsiți de conducătorii lor. Pe acest fir zbuciumat al timpului se țes primii ani ai vieții Sfântului Marcu care, însetat de cunoaștere și de învățătură, va studia cu sârguință la școala particulară condusă de tatăl său.

Succintul portret creionat de fratele său, Ioan, este grăitor în acest sens: „În scurtă vreme a dobândit cea mai mare cunoaștere, datorită marii sale sârguințe și atenții, cât și minții sale ascuțite. Pe deasupra, purtarea sa era gingașă și liniștită, mai curând a unui bun bătrân. Căci, cu adevărat, chiar felul său de a se îmbrăca, privirea, plecăciunea capului și neîntrecuta și grăitoarea sa vorbire îl făceau pildă vie nu numai colegilor, ci chiar și dascălilor și, îndeobște, toți îl cinsteau”. Rămas orfan de tată la 13 ani, tânărul Manuel nu renunță la studii, fiind încredințat de familie celor mai renumiți profesori ai vremii: Ioan Hortasmenos, mitropolitul Ignatie de mai târziu al Selymbriei, Gheorghios Ghemistos-Plethon, matematicianul și filosoful platonic. Între colegii de școală se numără acum și cel ce avea să fie mai târziu neîmpăcatul său dușman, cardinalul Visarion. După terminarea studiilor, la doar 18 ani tânărul Manuel preia pentru scurtă vreme, conducerea școlii părintești, fiind recunoscut drept unul din cei mai străluciți dascăli ai Cetății muribunde, un autentic „maestru al învățământului elenic”, potrivit aprecierii istoricului Ducas, un apărător fervent al învățăturii palamite și critic neînduplecat al celor influențați de latini. Unul dintre discipolii săi care avea să joace mai târziu un rol semnificativ în destinele Imperiului Bizantin, Georgios Kourteses, cunoscut în istorie ca Ghenadie Scolarul – primul patriarh al Constantinopolului după cucerirea acestuia de către turci – evocă chipul de atunci al dascălului său: „Sfântul tânăr, curat duhovnicește se purta mai mult ca un pustnic decât ca unul ce trăia în Cetatea de scaun, împărăteasa Cetăților. Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”. Traiectoria duhovnicească pe care avea să o urmeze toată viața se conturează încă de acum într-o contopire fină a acceptării nevoite a celor trecătoare și zorile strălucitoare ale unei vieți nestricăcioase și veșnice. Prestanța spirituală a tânărului Manuel nu va scăpa nici ochiului vigilent al patriarhului Eftimie, care îl hirotesește citeț și îi acordă rangul bisericesc de retor al notarilor. În semn de prețuire, în 1416, Sf. Marcu alcătuiește la înmormântarea aceluiași patriarh – vrednic de pomenire grație împotrivirii sale la politica imperială care urmărea supunerea Bisericii față de Stat -, primul dintre imnele care îl vor consacra ca imnograf, atrăgând atenția eruditului împărat bizantin Manuel al II-lea Paleologul care nu va pregeta să-i încredințeze Sf. Marcu propriile manuscrise spre corectură.

PE CALEA DESĂVÂRȘIRII MONAHALE

„De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu”.

În ciuda demnității de secretar al împăratului și a cinstirilor lumești de care se bucura la curtea imperială, în caierul inimii tânărului Manuel se împletesc gânduri tainice de lepădare a lumii. Potrivit relatării fratelui său: „la 26 de ani, împărțind cu dărnicie tot ce avea, a luat jugul după care tânjea din copilărie și a îmbrățișat viața Părinților pustiei, viață îndrăgită atât de Prorocul Ilie cât și de Ioan Botezătorul. Cei lăsați în urmă, rudeniile, casnicii și prietenii s-au umplut de nemângâiată tristețe. Împăratul Manuil, care îl iubea mult pe Manuil, simțea lipsa înțelepciunii și a învățăturii fratelui meu. Ba încă și clericii îi simțeau lipsa. Apoi, firește, mai erau și mulți tineri, ucenicii lui, pe care-i învățase și chiar îi crescuse. Într-un cuvânt, plecarea sa din mijlocul nostru a fost pricină de mare jale pentru toți cei ce-l cunoscuseră pe fratele meu”. Același grăunte de foc al chemării monahale încolțește și în inima prietenului său Dorotei, fiul marelui sachelar Balsamon, alături de care se va retrage în Antigona, una dintre insulele numite Princiare din Propontida. Aici, timpul – fugar și de neatins pentru lume – se preschimbă în luptă de înnoire și de urcuș către cer. Sub mantia cunoscutului isihast Simeon care îi devine povățuitor duhovnicesc, Manuel este tuns în monahism, renăscând în cartea vieții sub numele de Marcu. „De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu. Nu s-a mai îngrijit defel de zarva lumii, ca să nu fie răsturnat de deșertăciunea slavei lumești. Până la moartea sa avea să rămână neclintit în dragostea sa pentru Hristos”, consemnează Patriarhul Ghenadie.

Inima răvășită de dorul după Dumnezeu i se va liniști în răstimpul celor doi ani de viață eremitică petrecuți în Antigona. Însă pericolul iminent al incursiunilor jefuitorilor turci în insulă va impune o nouă cotitură în viața Sf. Marcu, nevoit să se retragă în anul 1422 în relativa siguranță oferită de cetatea Constantinopolului, la mănăstirea Sf. Gheorghe din Mangana, socotită în acea perioadă cea mai înfloritoare mănăstire din capitală. Perseverent în nevoințele duhovnicești începute în Antigona, afundat în studiul teologilor patristici pe care îi regăsește în rafturile bogatei biblioteci a mănăstirii, Sf. Marcu își ascute tot mai mult sabia credinței mărturisitoare, așternând pe hârtie 100 de poeme și scrieri liturgice, canoane bisericești pe toate cele opt glasuri, tâlcuiri ale dumnezeieștilor slujbe, eseuri dogmatice și pe teme duhovnicești,  în cinstea marilor pustnici Marcu Atenianul, Sf. Onufrie, Sf. Ilie, Sf. Ioan Damaschinul și Sf. Grigorie Palama, pe care îl cinstea în chip deosebit, luându-l drept model de viață. Fără îndoială, cele mai importante lucrări teologice rămân tratatele sale direct legate de principiile esențiale ale Ortodoxiei, despre controversa palamită scrise împotriva adversarilor latinofili ai Sfântului Grigorie Palama. Considerat la acea vreme drept cel mai important imnograf al Bisericii Ortodoxe alături de Simeon, mitropolitul Tesalonicului, atrage asupra sa atenția patriarhului Iosif, care îi poruncește să îi compună un canon de rugăciune către Sf. Arh. Mihail. Este posibil ca prietenia Sfântului Marcu cu patriarhul să dateze din această perioadă, deși Sinaxarul nu menționează nimic despre acest lucru, probabil datorită atitudinii ulterioare prounioniste a lui Iosif la Sinodul de la Ferrara-Florența. La insistențele patriarhului, va primi ungerea preoției (cel mai probabil după anul 1420) deși se simțea nevrednic pentru o astfel de slujire. Evlavia lui neprefăcută – căci, după mărturiile epocii, „când slujea dumnezeiasca Liturghie, se umplea de dumnezeiască insuflare în așa măsură, încât toți cei ce îl zăreau spuneau că pare a fi cu totul ieșit din sine, afară de pământ, cu totul cufundat în Dumnezeu, ca un înger în trup” — se îngemăna în chip armonios cu marea sa erudiție și cunoaștere teologică.

PREGĂTIRILE PENTRU SINODUL DE LA FERRARA. CONTEXTUL ISTORIC ȘI BISERICESC

„Urăsc oferta care pricinuiește pagubă și nu voiesc o onoare care naște dezonoarea”.

Între timp, amenințarea otomană asupra Constantinopolului devine tot mai apăsătoare, iar contextul istoric al epocii, tot mai zbuciumat. Încă din 1422, oștile otomane cotropiseră mare parte a vechii „Împărații a Romeilor” (după cum își spuneau bizantinii), apropiindu-se primejdios de Constantinopol, „noua Romă”. În anul 1430, când Tesalonicul cădea sub turci, Sf. Marcu alcătuiește o tulburătoare monodie în care deplânge ca un nou Ieremia dezastrele provocate de păgâni asupra cetății, criticându-i cu vehemență atât pe latinii care se retrăseseră în corăbiile lor când au realizat că orașul nu mai putea fi salvat, cât și pe conducătorii cetății care au abandonat-o cu lașitate în mâna asediatorilor. Se va folosi de ascuțișul condeiului și la intronizarea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), compunându-i o mică rugăciune citită probabil în timpul slujbei, în care Îl ruga pe Dumnezeu să îi dea noului împărat „blândețea lui David, înțelepciunea lui Solomon și dreptatea amândurora”.

Domnia noului împărat care conducea practic doar capitala Imperiului Bizantin de altădată, avea să treacă prin grele încercări în străduința de a organiza o rezistență în fața otomanilor care deja cuceriseră Serbia, Albania, Tesalonicul și nordul Greciei. Practic, în fața expansiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII-lea hotărăște să încerce imposibilul: unirea cu latinii, singura care îi putea garanta sprijinul militar al monarhiilor apusene și al vechii Rome. Piedică în înfăptuirea acestui gând stătea însă Schisma pecetluită în 1054 și cugetul apusenilor, care-i socoteau pe greci „barbari” și numeau credința lor „o veche erezie”. Având credința că prin dobândirea împăcării bisericești cu Apusul, creștinii apuseni vor sări în ajutorul fraților lor răsăriteni, luptând împotriva necredincioșilor, împăratul s-a sârguit, cu toată puterea sa de „autocrator al Romanilor”, să pregătească toate cele necesare unui Sinod Ecumenic care să unească „bisericile”. Deși determinată de un imbold politic, dorința de împăcare a dreptslăvitorilor cu apusenii era una reală, așa că cei mai încercați și iscusiți teologi s-au pregătit pentru a lua parte la Sinod.

Primele demersuri ale convocării unui Sinod unionist le regăsim în volbura vremurilor, la 19 octombrie 1422, când a avut loc în Sf. Sofia întâlnirea latinilor și a grecilor sub președinția patriarhului Iosif al II-lea. Delegatul papei Martin al V-lea, clericul Antonie da Massa i-a înmânat atunci patriarhului 9 capitole sau propuneri pentru un sinod unionist, propuneri pe care papa Martin al V-lea le-a redactat în urma primirii delegației bizantine. În al optulea capitol, papa promitea ajutor militar din partea regilor Aragonului, Castiliei și Portugaliei, condiția obligatorie fiind ca bizantinii să își supună Biserica autorității lui. Iosif i-a mulțumit papei pentru „generoasa” lui propunere prin cuvintele: „Urăsc oferta care pricinuiește pagubă și nu voiesc o onoare care naște dezonoarea”, sesizând că o unire cu „biserica” latină implica de fapt acceptarea dogmelor acesteia și în special cea privitoare la Filioque, fapt care ar fi însemnat căderea Bisericii în erezie și implicit în imposibilitatea de a mântui sufletele celor care îi urmează. Urmașul papei Martin al V-lea, energicul augustian Eugeniu al IV-lea își va concentra toate strădaniile în încercarea de a-i convinge pe greci să se reunească într-un Sinod Ecumenic. La jumătatea deceniului al treilea al sec. al XV-lea, Constantinopolul devine terenul de înfruntare diplomatică între trimișii papei Eugeniu și participanții la Conciliul de la Basel care revendicau controlul atât asupra autorității papei, cât și a Curiei Romane. În anul 1436, cele două „biserici[1]” își dau acordul asupra Sinodului, patriarhii, ierarhii răsăriteni și apuseni fiind invitați la proiectatul Sinod de către delegații împăratului. Însă turcii nu le-au permis patriarhilor răsăriteni să vină la Constantinopol, așa că aceștia au fost nevoiți să-și desemneze delegați: patriarhul Alexandriei l-a desemnat pe mitropolitul de Heracleea și pe ieromonahul Marcu Evghenicul, patriarhul Antiohiei pe mitropolitul Iosafat de Efes și pe duhovnicul Grigorie, iar patriarhul Ierusalimului pe ieromonahii Dionisie și Isidor, urmând să se consulte în pregătirile preliminare pentru Sinodul care avea să se întrunească la Ferrara.

MARCU – CHIVOT AL DUMNEZEIEȘTII GLĂSUIRI ÎN DUH ȘI ÎN ADEVĂR

În anul 1437, în vreme ce participanții răsăriteni erau pe punctul de a lua drumul mării spre Italia, mitropolitul Iosif al Efesului moare, iar Marcu Evghenicul este nevoit să preia vrednicia arhierească la insistențele împăratului Ioan al VIII-lea. În același timp cu hirotonia Sfântului Marcu, Visarion și Dionisie sunt și ei hirotoniți mitropoliți de Niceea, respectiv de Sardica, cei trei fiind desemnați ca principalii purtători de cuvânt ai delegației Bisericii Ortodoxe la Sinod. Cei 700 de delegați greci, între care patriarhul ecumenic și 20 de mitropoliți, au plecat spre Ferrara pe 27 noiembrie 1437 și au ajuns la Veneția pe 4 februarie 1438. Între ei, strălucea ca un soare al cuvântării de Dumnezeu, „ritorul cel cu foc suflător”, Sfântul Marcu, proaspăt înscăunat Mitropolit al Efesului care mărturisea în acele clipe: „Nu am luat în seamă neputința mea și nici greutatea și mărimea nespusă a acestui lucru. Credeam într-adevăr că totul ne va merge bine și că vom înfăptui ceva măreț și vrednic de întreaga noastră trudă și de nădejdile noastre”. În ciuda bunăvoinței spre unire arătate de către ambele părți, cele două „biserici” nu erau suficient de bine pregătite pentru o asemenea întâlnire, care avea să se desfășoare sub puternice presiuni exercitate asupra ambelor părți. Papa se lupta să-și mențină autoritatea care îi era contestată în acea vreme de către părinții de la Basel, în timp ce ierarhii răsăriteni erau presați de către împărat să încheie grabnic un acord în încercarea de a salva capitala de turci.

În sesiunea de deschidere, cele două delegații au convenit să poarte discuții preliminare timp de patru luni în speranța că Sinodul de la Basel care încă se opunea papei și alți principi europeni vor trimite reprezentanți. La presiunile cardinalului Iulian Cesarini, Sf. Marcu scrie un elogiu către papa Eugeniu al IV-lea în care îl roagă pe pontiful roman să înlăture cele două inovații pe care le introdusese „biserica” latină: adaosul Filioque la Crez și folosirea pâinii nedospite la Sf. Împărtășanie, sprijinindu-și poziția pe argumentele Sf. Fotie cel Mare și amintindu-i totodată papei că „aceia care au introdus aceste inovații și au divizat Biserica vor primi o pedeapsă mai mare decât cei care L-au răstignit pe Hristos”. Cuvântarea nu a fost deloc pe placul cardinalului Cesarini care i-a înmânat-o imediat împăratului Ioan. Nemulțumit de prestația Sf. Marcu care acționase fără să-l consulte, împăratul îl desemnează ca purtător de cuvânt al delegației grecești pe mitropolitul Visarion al Niceei.

„FUGIȚI, FRAȚILOR, DE PĂRTĂȘIA CU CEI LIPSIȚI DE PĂRTĂȘIE ȘI DE POMENIREA CELOR NEPOMENIȚI!”[2]

Discuțiile privitoare la cele patru diferențe față de latini au început la 4 iunie 1438: primatul papal, purgatoriul, purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, folosirea pâinii nedospite la Euharistie. La problema purgatoriului, Sf. Marcu a răspuns citind din prima sa omilie despre starea sufletelor după moarte în care arată că este de acord cu faptul că cei adormiți în credință sunt ajutați prin liturghiile, rugăciunile și prin milosteniile făcute în numele lor, „însă faptul că aceste suflete sunt izbăvite prin intermediul unor pedepse purgatorice anume și printr-un foc limitat care posedă o asemenea putere”, conchide Sf. Marcu „nu-l găsim scris cu claritate nici în rugăciunile și nici în cântările pentru cei morți, nici în scrierile dascălilor Bisericii”. Prin cele patru omilii ale sale rostite în această perioadă și în special prin cea dintâi, Sf. Marcu a sintetizat învățătura ortodoxă referitoare la acest subiect complex, fără ca până astăzi vreun alt teolog să o poată contrazice în vreun fel. Unul din delegații greci, Mitropolitul Dorotei al Trapezuntului, descriind lucrările Sinodului, exclamă către preotul rus Simeon: „Sfințitul Marcu al Efesului este deopotrivă cu Marele Vasilie și cu Grigorie Teologul! Poți să vezi și tu că latinii nu mai cutează să grăiască împotriva Sfințitului Marcu. Papa a plecat, luându-și cu el și cuvintele; și-au luat, adică, cărțile cu ei”.

CONTROVERSELE PE MARGINEA ADAOSULUI FILIOQUE. SF. MARCU – FLUIERUL CEL PĂSTORESC AL ADEVĂRULUI DE CREDINȚĂ

„Nu voi primi nicicând în comuniune pe cei ce au îndrăznit să adauge în Simbol înnoirea despre purcederea Duhului Sfânt cât timp rămân în această înnoire”[3].

După o lungă întârziere, discuțiile oficiale au fost deschise la 8 octombrie 1439 cu dezbaterea primului punct: adăugarea de către latini a lui Filioque la Simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Eruditul patriarh al Constantinopolului a fost primul teolog răsăritean care a atacat adaosul Filoque, spunând despre el că merită mii de anateme, iar așa-numitul Sinod de Unire din 879-880 care l-a reabilitat pe Fotie cu asentimentul papei Ioan al VIII-lea și a abrogat deciziile Sinodului din 869-870, a hotărât cu acordul deplin al celor patru patriarhi ai Răsăritului, ca dacă „cineva ar îndrăzni să formuleze alt Simbol de credință contrar acestui sfânt Crez sau să adauge sau să scoată ceva din el și va fi atât de îndrăzneț încât să-l numească Crez, unul ca acesta va fi condamnat și excomunicat din orice comunitate creștină”. Așadar, încă de la sfârșitul secolului al IX-lea Biserica Ortodoxă în acord cu „biserica” latină a condamnat Filioque ca fiind un adaos eretic, iar în sec. XIII, el a fost încă o dată înfierat ca erezie în Sinodiconul alcătuit de patriarhul Gherman al II-lea (1220-1240) care pune sub anatemă pe „cei care nu acceptă sfântul Simbol de credință care este rostit în fiecare zi de către creștinul ortodox la Sf. Liturghie ca fiind Crezul neschimbat și autentic care ne-a fost transmis de către Întâiul și cel de-al doilea Sinod ecumenic în conformitate cu Evangheliile și confirmat de restul Sinoadelor”. Teologii de mai târziu: Sf. Grigorie Palama, Nil Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului, Iosif Vriennie se vor înscrie pe același filon al tradiției bizantine care condamnă Apusul ca eretic din cauza introducerii adaosului Filioque. Sf. Marcu al Efesului își va structura intervențiile în ședințele Sinodului de la Ferrara pe învățătura înaintașilor săi, citând din scrisoarea Sfântului Chiril al Alexandriei adresată lui Ioan al Antiohiei: „Ați auzit, Părinților, că sfântul respinge orice adaos al unui cuvânt sau eliminare, fie chiar a unei silabe sau a unui cuvânt din Crez. El nu îngăduie acest lucru nici sie însuși, nici altora”. Prin argumentele sale clare și lucide, Sf. Marcu reușește să câștige respectul tuturor călugărilor latini și al oficialilor laici care erau prezenți la adunare cu excepția ierarhiei latine al cărei purtător de cuvânt era Cesarini, care prin elocința discursurilor reușește să producă un impact considerabil asupra unor ierarhi greci erudiți ca Visarion, Isidor și Dorotei. Latinii ofereau mai multe argumente în apărarea Filioque: că nu a fost un adaos la Crez, ci doar o explicitare, că papa, ca și cap suprem al „bisericii” are autoritatea să facă astfel de adăugiri explicative în Crez și că hotărârile Sinoadelor interzic numai modificările neortodoxe în Crez.

„ÎN CELE CE ȚIN DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ NU POATE FI VORBA DE POGORĂMÂNT, NICI DE ICONOMIE”.

La sfârșitul anului 1438, văzând nerodnicia discuțiilor (se ținuseră deja treisprezece ședințe), Sfântul Marcu le spunea fraților săi arhierei: „În cele ce țin de credință ortodoxă nu poate fi vorba de pogorământ, nici de iconomie… Nu îi primiți în părtășie cu voi (pe latini), atâta vreme cât rămân în aceste inovații de credință”, iar bătrânul patriarh Iosif recunoștea: „Văd că latinii sunt certăreți, plini de slavă deșartă și nu se lasă înduplecați, deși noi avem argumente puternice. E limpede că nu vor să primească nimic din ce spunem noi sau să se lase înduplecați de adevăr”.

La 2 ianuarie 1439, împăratul hotărăște să mute lucrările Sinodului de la Ferrara la Florența, orașul influentei familii a Medicilor, din cauza instabilității politice și a izbucnirii unei epidemii de ciumă. Ședințele Sinodului se vor relua în luna martie fără să reușească să acopere diferențele dintre cele două „biserici”. Centrul dezbaterilor îl va ocupa problema dumnezeirii Sf. Duh și a „purcederii Fiului și de la Duhul Sfânt în calitatea lui de creatură”, după teoriile rătăcite ale reprezentantului delegației latine, Ioan Montenero care profitând de absența Sf. Marcu al Efesului la ultimele două ședințe ale Sinodului, câștigă adeziunea totală a împăratului și a ierarhilor răsăriteni Isidor de Kiev și Visarion de Niceea. Astfel grecii acceptă compromisul, considerând adevărată, formularea „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul”. Și cum un compromis atrage după sine o înlănțuire de alte rușinoase concesii, latinii încep să afirme cu îndrăzneală că „prin Fiul” și „de la Fiul” înseamnă același lucru, astfel încât Filioque ar trebui acceptat așa cum este: „de la Tatăl și de la Fiul”. Singurul care pledează pentru distincția teologică a termenilor și a conceptelor este neînfricatul mitropolit al Efesului: „Dacă acceptăm că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, abolim monarhia în Dumnezeire și acceptăm două cauze ale Dumnezeirii”.

Contrariat și îndurerat de întorsătura situației, Sf. Marcu îi numește pe față pe latini schismatici și eretici, afirmând că Biserica Ortodoxă nu îi catalogase așa până atunci din respect față de popoarele care urmau învățătura Romei. Reacțiile de răspuns din partea sinodalilor au fost pe măsura intervenției drastice a Sf. Marcu. Visarion s-a mâniat la această atitudine îndrăzneață, strigându-i: „Mă zbat de prisos și mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”, iar mitropoliții Dorotei de Mytilene și Metodie de Lacedemonia l-au insultat pe Sf. Marcu și au sărit să-l lovească. Cu toate acestea izbucnirea Sf. Marcu, deși lipsită de „diplomație” nu a avut nici pe departe duritatea limbajului folosit de Sf. Grigorie Palama când vorbește despre „slugile credincioase ale satanei, tatăl ereziilor, șarpele cel viclean care lucrează prin pithiniile latinilor (adică prin arta convingerii și prin sofismele lor)”. În plus, Sf. Marcu se împotrivea cu acrivie rătăcirii latinilor conform căreia harul Bisericii ar fi proprietatea papei, singurul în măsură să-l gestioneze pentru mântuirea credincioșilor: „Pentru noi, papa e ca unul din Patriarhi, și numai dacă este ortodox, adică mărturisește Crezul și credința ortodoxă și nu se depărtează de la ea. Se învinovățește acela care îl pomenește ca arhiereu ortodox pe acest papă și pe cei ce-l vor urma în eres, și latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinței. Prin urmare, fugiți de acești lupi, fraților, ca și de împărtășirea cu ei, pentru că unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă și ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptății, al căror sfârșit va fi după faptele lor”.

Obosită și dezamăgită de disputele prelungite care sfârșeau în impas, delegația grecilor decide să nu mai participe la nicio discuție cu latinii, sugerând papei să caute altă cale de realizare a unirii. Papa Eugeniu al IV-lea le prezintă răsăritenilor ca un ultimatum patru puncte pentru a fi luate în considerare: 1) să accepte dovezile latine în favoarea lui Filioque, fie în caz contrar să-și explice în chip punctual obiecțiile; 2) să prezinte orice probă extrasă din Sf. Scripturi care se opune argumentelor latinilor; 3) să prezinte texte scripturistice în favoarea faptului că viziunea lor este mai sfântă decât cea a latinilor și 4) în cazul în care nu vor dori să ia în seamă propunerile lui, atunci rămâne să fie convocată o întrunire la care atât latinii, cât și grecii să făgăduiască că acceptă opinia majorității. Somațiile papei i-au descumpănit și mai mult pe greci care primesc lovitura finală chiar din interiorul delegației bizantine, prin mitropolitul Visarion (ulterior făcut cardinal chiar de către papă) care ține o elocventă cuvântare în favoarea unirii, amintindu-le compatrioților săi că „singurul refugiu care ne-a rămas din fața pericolelor sunt latinii și unirea cu ei”, disculpându-se că „el nu va răspunde de consecințele înspăimântătoare care se vor abate asupra țării lor, lăsate să se lupte de una singură cu turcii”. Atmosfera la întâlnirile grecilor va fi de acum înainte din ce în ce mai tensionată, iar balanța va înclina tot mai mult către partida prounionistă care-l avea în frunte pe Visarion cu sprijinul aparent deplin al patriarhului și al împăratului. Rezistența grecilor la pretențiile latinilor se spulberă definitiv când trecându-se la vot, 13 delegați acceptă Filioque și unirea cu latinii, față de 5 care s-au împotrivit. În plus, moartea patriarhului Iosif provoacă o nouă lovitură sinodului grec divizat care nu se poate pune de acord asupra numirii unui locțiitor, deși decanatul de vârstă al Patriarhiei ecumenice îi revenea mitropolitului antiunionist al Efesului. Ca atare, împăratul se vede constrâns să preia sarcinile patriarhului și să-și aroge rolul de lider de necontestat al grecilor. Profitând de situația critică a bizantinilor, papa încearcă din nou să reglementeze problema pâinii dospite și a celei nedospite în Euharistie, a purgatoriului, a primatului papal, a adaosului la Crez și a sfințirii Jertfei euharistice care în credința latinilor s-ar preface în Trupul și Sângele Domnului la cuvintele preotului și nu prin invocarea Duhului Sfânt. Exegeza Sfântului Marcu, Excurs despre sfințirea Sfintei Împărtășanii este o critică argumentată patristic asupra acestei inovații apusene. Cu toate acestea, grecii capitulează cerând împăratului să perfecteze misiunea unificării și să introducă în decret anateme împotriva celor care s-au opus unirii, însă ultima cerere este refuzată de împărat.

„NU SEMNEZ HOTĂRÂREA SINODULUI! NU VOI FACE ACEASTA NICIODATĂ, ORICE MI S-AR ÎNTÂMPLA”.

La data de 5 iulie 1439 se semnează de către greci Tomosul de unire cu acceptarea dogmelor latine ca fiind corecte, deși mulți au făcut-o cu aversiune și de frica împăratului. Forțați de pericol, păcăliți de masca cea înșelătoare a latinilor, toți, împărat și episcopi cedează și cad de acord cu supunerea față de papă care eufemistic avea să se numească în istorie „unirea «bisericilor»”. Este preferată sclavia față de papism decât sclavia față de turci. Și doar Sf. Marcu, deși viața îi era pusă în pericol de către latini, credincios Părinților Bisericii apără integritatea credinței, luptând cu vitejie cu „sabia Duhului”, făcându-se trâmbiță cerească, „ridicându-și glasul cu hotărâre, propovăduind dumnezeieștile glasuri ale Duhului” și mărturisind neînduplecat: „Nu semnez hotărârea Sinodului! Nu voi face aceasta niciodată, orice mi s-ar întâmpla”. Altfel spus, pentru Sf. Marcu, Ortodoxia a fost mai prețioasă decât Statul: „Ortodoxia este veșnica comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiți. Statul bizantin e al țărânei; s-a născut, a înflorit și va pieri. Dar Ortodoxia este pururea și trebuie păstrată precum o lumină veșnică”.

Unii dintre delegați refuză cu totul să semneze decretul, între aceștia: mitropolitul Isaia de Stavrupolis, cei doi reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Georgiene, un mitropolit rămas necunoscut și un laic, care au reușit amândoi să fugă înainte de ceremonia semnării, Gheorghios Ghemistos, Gheorghios Scholarul, care și ei au plecat înainte de semnarea deciziei. Când a venit și rândul papei să semneze documentul, el a întrebat dacă Sf. Marcu a semnat și la auzul răspunsului negativ, a exclamat: „În cazul ăsta, nu am făcut nimic”. Pe 6 iulie 1439 în catedrala Santa Maria se săvârșește o liturghie la care au slujit împreună latinii și ortodocșii având ca protos pe papa și la care Crezul s-a rostit cu adaosul „și de la Fiul”.

Temându-se că Sf. Marcu ar putea foarte ușor să năruiască unirea, papa îi cere împăratului să-l trimită pe Marcu la el pentru a fi judecat de către o instanță sinodală pentru nesupunere, în urma refuzului său de a accepta verdictul majorității. Împăratul, însă, refuză să împlinească cererea papei, insistând pe faptul că Sinodul ortodox era singurul for competent care avea dreptul să examineze acest caz. La rândul său, papa Eugeniu nu renunță la dorința lui și mai trimite încă trei mesaje împăratului cerând să-l vadă pe Sf. Marcu. După ce primește încredințarea verbală a papei că nu se va folosi niciun fel de forță împotriva mitropolitului Efesului, împăratul decide să-l trimită pe Sf. Marcu la pontiful roman cerându-i să răspundă fără teamă la întrebările care i se vor pune. Ajuns la reședința papei, după ce a salutat, Sf. Marcu s-a așezat imediat jos, pretextând că suferă cu rinichii și cu picioarele. La străduințele papei de a-l convinge să urmeze hotărârile Sinodului pentru a nu-și pierde scaunul și a nu fi excomunicat, Sf. Marcu rămâne neînduplecat, replicând că toate Sinoadele Ecumenice de până atunci condamnaseră erezia și apoi pe eretici și că el rămâne credincios acestei tradiții: „Sinoadele au  osândit pe cei care nu se supun Bisericii și se îndărătnicesc într-o credință oarecare ce-i este contrară, o propovăduiesc pe aceasta și se luptă pentru ea, (fapt) pentru care și eretici i-a numit pe ei… Dar eu nu propovăduiesc credința mea proprie, nici nu am inovat ceva, nici nu stau (apăr) pentru vreo oarecare dogmă și lege vrăjmașă, ci în credința cea curată mă păzesc pe mine însumi”. Tăria duhului Sfântului Marcu care izvora din conștiința că are și trăiește Adevărul, că este mădular al unicei Biserici și de un trup cu toți sfinții, reiese din afirmațiile sale păstrate și în scris: „Aceasta este lauda noastră: credința noastră, moștenirea cea bună a părinților noștri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfățișăm. Iar fără aceasta nu știu ce fel de dreptate ne va izbăvi de pedeapsa veșnică. Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta mai nouă, chiar dacă înger din cer ar fi, să fie anatema (cf. Gal. 1:8). Să fie scos din orice pomenire: și dumnezeiască și omenească. Nimeni nu e stăpân pe credința noastră: nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât Dumnezeu, Cel Ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Lui”[4].

După ce își încheie apologia, Sf. Marcu este lăsat să plece, iar papa avea să-și exprime amărăciunea și înfrângerea într-una din epistolele adresate mai târziu episcopului latin de Korona: „Între timp a fost aici acel netrebnic efesean, vărsându-și otrăvitoarea sa gândire peste tot. Dacă împăratul ar fi încuviințat să fie pedepsit după cum merita, precum și Constantin a îngăduit acea memorabilă pedepsire a lui Arie, otrava Bisericii, ați fi avut mult mai puțini adversari. Aceste lucruri, cinstite frate, credem că sunt destul de grave, dar îndeosebi grav este faptul că odată cu aceste speranțe, s-au irosit și timp și bani”.

POPORUL ORTODOX, PĂZITOR AL CREDINȚEI – ESTE ALĂTURI DE MARCU

„Poporul îl cinstea precum israeliții de demult pe Moise și pe Aaron. Toți îl lăudau și îi ziceau sfânt”.

După încheierea misiunii sale la Florența, împăratul a plecat la Veneția, luându-l în suita sa și pe mitropolitul Efesului. Grecii au plecat spre casă la 19 octombrie 1439, Sf. Marcu călătorind în galera imperială așa cum îi promisese împăratul. Opririle făcute pe drumul spre Constantinopol în orașele Concyra, Methoni, Evia au fost prilejuri de manifestare a dezaprobării maselor de credincioși față de unire. Aflând cum credința ortodoxă fusese distrusă de o „unire vicleană”, locuitorii Constantinpolului i-au primit cu ostilitate pe prounioniști, cinstindu-l pe Marcu ca sfânt. Potrivit istoricului Ducas, mitropolitul de Heracleea și alții și-au recunoscut public greșeala, mărturisind în mod deschis că „își vânduseră credința, că au schimbat dreapta credință cu reaua credință și trădând jertfa cea curată, s-au făcut azimiți”, în vreme ce „efeseanul privea mulțimea ce îl proslăvea pentru că nu semnase. Poporul îl cinstea precum israeliții de demult pe Moise și pe Aaron. Toți îl lăudau și îi ziceau sfânt”.

În aprilie 1440 demnitarii imperiali sunt trimiși la mitropolitul Efesului ca să-l convingă să preia scaunul patriarhal, însă Sf. Marcu ferm convins că rangul de patriarh l-ar fi pus în imposibilitatea de a rămâne consecvent liniei antiunioniste, refuză de dragul credinței sale cea mai înaltă demnitate pastorală. În fața acestui impas, împăratul îl alege ca patriarh pe Mitrofan, mitropolitul filolatin de Cizic, care se grăbește să trimită scrisori poporului ortodox, îndemnându-l să urmeze unirii și ia măsuri împotriva celor care se împotriveau acesteia. Presiunile intense exercitate asupra sa, îl determină pe Sf. Marcu să se retragă din capitală către Efes, oraș aflat deja sub stăpânirea turcească și să se dedice grijii pastorale față de credincioși, cercetând bisericile, hirotonind preoți, mângâind pe orfani și pe văduve până când boala îl va împiedica să-și mai împlinească îndatoririle. Slăbiciunile trupești nu-i sting focul râvnei în lupta împotriva unirii, întărind pe cei care se clătinau în dreapta credință. Într-o epistolă adresată lui Ghenadie Scholarul, care înclina să conlucreze cu unioniștii, Sf. Marcu îl mustră cu asprime pentru schimbarea atitudinii sale, amintindu-i că problemele bisericești n-au fost niciodată rezolvate prin compromis, între adevăr și minciună neexistând cale de mijloc pentru că „aceasta este ceea ce a rătăcit dintru început pe mulți și i-a făcut să-i urmeze pe cei care conduc în prăpastia relei credințe. Prin a crede că există ceva de «mijloc între cele două credințe», cum se poate întâmpla în alte situații, spre a dezerta spre tot ceea ce poate fi mai îngrozitor”.

NEOBOSIT MĂRTURISITOR PÂNĂ LA ULTIMA SUFLARE

„… Că legile iubitoare de dreapta credință zic: eretic este și se supune legilor împotriva ereticilor cel care fie și puțin se abate de la dreapta credință”.[5]

Sfâșiat de durerea de a nu putea păstori Efesul din cauza ocupației turcești care îi contesta autoritatea pentru că nu avea un mandat oficial din partea patriarhului, Sf. Marcu se hotărăște să se retragă la Muntele Athos și să-și închine restul vieții rugăciunii. În drumul său spre Sf. Munte poposește în insula Limnos unde este recunoscut de ostașii imperiali și reținut în captivitate pe insulă vreme de doi ani. Din Limnos, Sfântul trimite vestita sa Scrisoare enciclică către creștinii ortodocși aflați în toate colțurile lumii, mustrând cu asprime pe aceia care au primit unirea, catehizând că latinii sunt inovatori și eretici: „De aceea, deoarece acestea v-au fost puse înainte de către Sfinții Apostoli, stați drepți, țineți-vă strâns de tradițiile pe care le-ați moștenit atât pe calea scrisă cât și prin viul grai pentru a nu fi lipsiți de fermitatea voastră dacă veți fi purtați de amăgirile fărădelegii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic, să îi facă să cunoască înșelarea lor, și izbăvindu-ne pe noi de ei ca și de neghinele cele rele dintre noi, să ne adune în grânarele Sale ca pe un grâul curat și folositor”.

Eliberat la 4 august 1443 și neputând ajunge la Muntele Athos, se întoarce la Constantinopol unde este primit cu bucurie de locuitorii capitalei ca un nou mărturisitor. Retras la vechea sa mănăstire Mangana, neavând permisiunea de a sluji în capitală, continuă să sprijine cu asiduitate campania antiunionistă, îndrumându-l pe Ghenadie Scholarul să formeze o Adunare (Iera Synaxis) cu scopul de a organiza mai metodic lupta împotriva unirii cu latinii. În cele din urmă, în anul 1443, Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei au osândit Sinodul florentin ca „viclean și întru slava latinilor și a papei Eugeniu”. Abia în 1472 li s-a alăturat și Patriarhul Constantinopolului. Însă trădarea dreptei credințe de la Ferrara-Florența a avut repercusiuni dintre cele mai tragice în istorie, junghiind inima Imperiului Bizantin, fără ca dureroasa cădere a Constantinopolului în mâinile turcilor (29 mai 1453) să poată fi în vreun fel împiedicată.

Vicisitudinile din ultimii ani de viață vor șubrezi simțitor sănătatea Sfântului Marcu, fără să-i dilueze trezvia duhului. Pregătindu-se pentru clipa despărțirii de vremelnicie, va lăsa îndrumări precise ca la înmormântarea lui să nu fie îngăduită participarea patriarhului unionist, nici a vreunui adept al unirii mincinoase. La 23 iunie 1444, Sf. Marcu, în vârstă de 52 de ani se mută în locașurile veșnice ale Bisericii triumfătoare, fiind înmormântat cu cinstea cuvenită unui mărturisitor la mănăstirea Mangana. Patriarhul Ghenadie Scholarul va emite în anul 1456 o hotărâre sinodală prin care îl va declara pe mitropolitul Marcu, Sfânt al Bisericii Ortodoxe, fixând ca dată de prăznuire ziua de 19 ianuarie, zi în care după căderea Constantinopolului, moaștele sale au fost mutate la Mănăstirea Sf. Lazăr din Galata. Canonizarea oficială a Sf. Marcu avea să întârzie, însă, până în februarie 1734 când Sinodul Patriarhiei Ecumenice, prezidat de patriarhul Serafim a emis o hotărâre în care se declara că: „Sfânta noastră Biserică a lui Hristos de Răsărit îl recunoaște, îl cinstește și îl primește pe acest Sfânt Marcu Evghenicul al Efesului, ca pe un bărbat sfânt, de Dumnezeu purtător, râvnitor înflăcărat al credinței și păzitor și apărător preaviteaz al sfintelor noastre dogme și al adevăratei credințe și următor și egal în mărire cu sfinții teologi ce împodobesc Biserica veche”.

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista ATITUDINI, Nr. 45)

[1] Punem în ghilimele pentru a evita confuzia că Biserica lui Hristos ar putea fi împărțită. Nu, Biserica, Trupul lui Hristos, nu poate fi decât Una.

[2] Sf. Marcu în Opere, Ed. Pateres, București, 2009, pag. 129.

[3] Idem, pag. 128.

[4] Scrisoarea către egumenul de la Vatopedu, PO 17, pag. 340.

[5] Ibidem, pag. 251.