MARCEL PETRIȘOR – MEMORIALISTUL MĂRTURISITOR AL TEMNIȚELOR COMUNISTE

Motto: „Eu m-am născut creștin, deci fără nicio altă frică în afară de Dumnezeu. Nu am respectat nicio inter­dicție pusă de om și pentru asta am mâncat la bătaie să-mi ajungă pentru nouă vieți”.

 RAIUL COPILĂRIEI ÎN SATUL NATAL DIN ȚARA ZARANDULUI

„De mic nu eram li­niștit decât la Liturghie. Am avut sfială în fața sacru­lui și, la ananghie, nu mi-am pus nădejdea decât în Dum­nezeu: «Doam­ne, ajută-mă!»”.

„Sunt născut într-un sat la poalele Găinii și ale Bihariei în Ardeal. Părinții mei au fost învățători, bunicul preot și bunica, preoteasă analfabetă și fiică de preot…”, își începea Marcel Petrișor al său impresionant curriculum vitae într-unul din interviurile sale autobiografice. Ocișorul, satul cu iz mitic și mistic din Țara Zarandului, în care a venit pe lume la 13 aprilie 1930, va fi pentru Marcel Petrișor nu doar leagănul unei copilării fericite, ci și locul aparte al unei permanente întoarceri la propria identitate, ori de câte ori valurile vieții îi vor fi zguduit, prin încercări tulburătoare, adâncurile ființei: „Satul  Ocișor era o lume paralelă, magică, în care nu te-ai fi mirat să-l întâlneşti aievea pe Dumnezeu. În satul meu, este încă vie istoria despre cum a fost hrănit Zeus de o capră neagră în munţii aceia, care, de fapt, ar fi Olimpul. Pe de altă parte, sunt la fel de proaspete poveştile cu Dumnezeu care se plimba prin sat cu Sfântul Petru şi făceau minuni. Le-am auzit de copil şi mi-au rămas în minte, făcându-mă să înţeleg că m-am născut într-un loc aparte. De fapt, misterul satului creşte chiar din oamenii săi. De pildă, am fost cucerit de felul în care simt ţăranii timpul. Pentru oamenii ăştia nu există un timp măsurat, ci numai un timp trăit. Îl întreb pe badea Gheorghe când s-a născut şi el îmi răspunde: «Când o vinit aici Franz Iosca». «Păi, când a venit?». «O vinit la a doua vreme când se sapă cucuruzul». «Dar în ce an, bade?». «Cum în ce an? Atunci când s-o însurat Ion a lui Petrişor». Zic: «Moşule, câţi ani ai?». Şi el răspunde: «Mai mulţi de câte capre or trecut pe puntea lui Bontos». Cum să ştii câte oi au trecut pe puntea lui Bontos? Te băga în imposibil. Dar pentru ei, imposibilul este posibil”.

Anii de școală primară îi va parcurge sub oblăduirea tatălui, singurul învățător al satului natal care nu număra mai mult de 50 de familii. În memoriile sale, Marcel Petrișor îl descrie ca fiind „un învățător sui-generis care nu respecta programele ce i se impuneau de la școală”. Într-una din inspecțiile de care a avut parte, unul dintre elevi a fost întrebat: „«Măi, George, ce știi tu despre România?». Și George zice: «România e o țară mare cât o pită albă din care tăți mâncă și ne mai rămân și nouă, cojile». Și inspectorul s-a mirat și a exclamat mulțumit: «Ce copii grozavi!»”. Ori de câte ori era întrebat de perioada școlii primare, Marcel Petrișor povestea cu mult umor chinurile prin care a trecut ca să deprindă cititul și socotitul: „Arit­metica a fost un coşmar pentru mine, pentru că nu reuşeam să-i prind logica. Dacă mă întrebai: «Cât fac unu plus unu?» spuneam: «Doi». Dar dacă mă între­bai: «Unu plus cât fac doi?», eram în ceaţă. Iar alfabetul l-am învăţat numai după ce tata, exasperat, a făcut fiecare literă din aluat copt în cuptor şi ne dădea tuturor ele­vi­lor să mâncăm câte una, două pe zi. Când repetam, ne întreba: «Ce literă e asta?». Noi, nimic. «Dar ce-ai mâncat ieri, mă?». «A», «B», «O» sau «X» răs­pun­deam bucuroşi, în funcţie de ce mân­caserăm.

Cu limbile străine a fost, la început, tot un chin. Ma­ma ţinea să învăţ germană, despre care zicea: «Da­că ştii nemţeşte, vorbeşti şi cu împăratul». Şi adăuga: «Iar dacă ştii şi latineşte, ca tată-tău, poţi vorbi şi cu Dum­nezeu»”[1]. De la bunicul preot, va rămâne în suflet cu o povață pe care se va strădui să o pună în practică în toate clipele grele ale vieții sale: „«Ce ți-i scris, în frunte ți-i pus! Dar nu uita! Dacă vrei să-ți fie ție bine în lumea asta, fă cum te îndeamnă mintea. Dar dacă vrei să-ți fie mai bine în lumea de dincolo, fă cum te îndeamnă inima!». Și așa am făcut”. Vorbele de duh ale bunicii analfabete, Ruzalia, sunt și ele vrednice de o antologie de aforisme populare: „Îmi amintesc că eram mic și am întrebat-o de ce nu se uită și ea în «foi», adică în reviste ca mama. Și ea mi-a spus: «N-am nevoie că eu știu tăt ce scrie în cărți, da-n cărți nu scrie tăt ce știu io»”.

ÎN ARENA LUPTEI DUHOVNICEȘTI, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

„Învăţasem să mă rog de mic şi o făceam în fiecare dimineaţă şi seară. Rugăciunea este legătura mea cu Dumnezeu”.

Legat de biserica satului care i se va întipări pentru totdeauna în suflet, Marcel Petrișor de mic copil a simțit nevoia să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin rugăciune. Pe măsura râvnei sale la școala rugăciunii, va crește deopotrivă și înverșunarea vrăjmașului asupra lui: „Intrasem elev la şcoala primară când l-am «văzut» prima oară pe diavol. Mi-a apărut în vis şi m-a ameninţat că mă omoară. M-am luptat cu el să scap. Şi atunci mi-a zis: «Să nu te mai rogi. Dacă te mai rogi, peste 20 de ani te voi omorî». Învăţasem să mă rog de mic şi o făceam în fiecare dimineaţă şi seară. M-a cutremurat ce mi-a spus diavolul. Rugăciunea este legătura mea cu Dumnezeu. A nu mă mai ruga, era ca şi cum L-aş fi părăsit. Peste un timp, am uitat visul şi mi-am văzut mai departe de rugăciune. Înainte de a fi condamnat la moarte de comunişti, mi-a apărut iarăşi diavolul în vis şi mi-a zis: «Nu m-ai ascultat. Acum m-am întors şi nu vei mai scăpa». Mi-am făcut socoteala, se cam împlineau 20 de ani de la primul vis. Ştiam că numai prin rugăciune mă salvasem până atunci şi mi-am zis că numai Dumnezeu poate să mă scape din mâinile diavolului. Aşa că m-am rugat mai abitir.

Pe urmă, sentinţa mi-a fost comutată în închisoare pe viaţă şi în ’64 am fost eliberat. Uneori, rugăciunea a funcţionat şi ca avertisment. Mă pomenesc spunând rugăciunea inimii, mai mult sau mai puţin, câteodată şi o oră, neîncetat. Aşa s-a întâmplat cândva, în anii ’70, în timp ce mergeam cu maşina, împreună cu trei elevi de-ai mei mai silitori, într-o excursie prin Banat. Eram aproape de schitul Piatra Scrisă, conduceam, glumeam, eram veseli, când am început să-mi spun rugăciunea în gând. Peste vreo jumătate de oră, am încercat să depăşesc un car încărcat cu fân şi, pentru că nu vedeam dincolo de el, am intrat pe contrasens tocmai când se apropia cu viteză un TIR. Şi eu şi şoferul TIR-ului am frânat tare şi ne-am oprit la un metru unul de altul. Am scăpat printr-o minune. Cred şi azi că rugăciunea m-a salvat, că un înger m-a îndemnat să o spun înainte de posibilul accident”.

ANII DE LICEU ȘI DE FACULTATE

„Din liceu îmi intrase în cap că trebuie să fac ceva ce nu fac alții”.

După anii plini de năzbâtii din școala primară, Marcel va fi dat de către tatăl său la liceul german din Sibiu unde va avea parte de o riguroasă disciplină cazonă, așa cum singur mărturisește: „Programul era foarte aspru și mă dureau palmele la câte încasam pentru că caietul meu era roșu de corecturi. Și am fugit din Sibiu până la Ocișor cu trenul. Nu m-am dus acasă, m-am dus la o mătușă din satul vecin și acolo am stat în podul grajdului. Când a aflat tata, m-a luat, m-a legat fedeleș și m-a pus la autobuzul spre Deva. Așa că primele clase de liceu le-am făcut la Deva și când a venit Armata Roșie, după 25 august, m-am mutat la Brad, la liceul ortodox”. După absolvirea anilor de liceu, Marcel Petrișor se vede nevoit să dea examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Cluj, cea mai bună la acea vreme, pentru că aceasta era dorința tatălui său și condiția pe care i-o pusese dacă voia să primească ajutor material din partea familiei: „Tata mi-a spus că nu mă ține în Facultate decât dacă fac Medicina. Șansa mea a fost că în liceu, mi-am umplut capul de matematică, fizică și chimie, chit că n-am avut niciodată aplecare spre științele exacte. Am intrat la Medicină și am făcut doi ani, dar apoi m-am plictisit. Din liceu îmi intrase în cap că trebuie să fac ceva ce nu fac alții. Atunci, prin clasa a treia de liceu, am urmat cursuri de planorism la o școală nemțească de pe lângă Brad. Când a aflat tata, a făcut mare scan­dal. Pe urmă, am crescut șerpi veninoși și vipere, re­coltam veninul și îl vindeam unui farmacist evreu din Hălmagiu. Puțin a fost să nu mă muște de moarte o viperă”.

Spirit iubitor de libertate și doritor să evadeze din șabloanele rigide ale cunoașterii, Marcel Petrișor nu se va împăca cu studiul Medicinii, amintindu-și de cugetarea înțeleaptă a unui preot profesor din Brad: „Ce e omul și ce face el, se mai află, dar e foarte interesant ce gândește omul, ce visează, ce intenții are. Cu asta se ocupă altcineva decât Medicina”. „Am făcut Medicina între anii 1948 și 1950, numai că în timpul acesta mi s-au părut mai interesante Filosofia și Teologia, cu gândul că voi inventa un sistem filo­sofic propriu și voi fi altfel decât toți ceilalți. Așa că, în 1951, m-am înscris la Filosofie. Un văr m-a pârât acasă, iar tata mi-a tăiat subvenția, căci mă pre­venise că nu finanțează decât Medicina. M-am descurcat cu ajutorul mamei și al unor preoți. În perioada aceea, Lucian Blaga fusese îndepărtat de la catedră deja, dar îl audiam la Biblioteca Județeană din Cluj, unde ținea cursuri private, gratuit, în fiecare săptămână. În același an, pe toți cei de la Filosofie, de la Cluj și Timișoara, ne-au transferat la Universitatea București, ca să fim sub supraveghere politică. Eu eram categorisit ca «mic burghez», părinții fiind învățători”.

 PRIMA ARESTARE. ÎN IADUL TEMNIȚELOR

„Încercările în viaţă sunt pe măsura pretenţiilor pe care le are omul”.

Legat sufletește încă din perioada studenției de la Cluj de Ovidiu Cotruș, nepotul poetului Aron Cotruș, exilat și considerat de comuniști, „dușman al poporului”, Marcel Petrișor îi va împrumuta în mai multe rânduri cartela lui de masă. Denunțat și arestat în noiembrie 1951, asupra lui Ovidiu Cotruș, la percheziție va fi găsită cartela lui Marcel Petrișor. „Vinovatul” va fi ridicat de Securitate abia în anul 1952, chiar de ziua lui de naștere, sub acuzația de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”. Ancheta va fi una de durată, menită a-l convinge pe acuzat să-și împroprieze eticheta de legionar, aidoma prietenului pe care îl ajutase la nevoie: „La judecată, mi-au dat o pedeapsă de un an și jumătate de închi­soare, pe­deapsă pe care o și isprăvisem, până la capătul proce­su­lui. Dar, atunci se putea da și pe­deap­să ad­mi­nistrativă, fără o nouă ho­tă­râre, numai pe baza voinței celor din ad­mi­nistrația peniten­cia­re­lor, până la cinci ani de în­chisoare. Și am primit și eu una. Am tre­cut prin peni­tenciarele din Rahova, Jilava, Gherla, Aiud”…

Până în anul eliberării, 1956, după ce va fi dată amnistia din anul 1955 pentru pedepsele până în cinci ani şi pentru cele administrative, Marcel Petrișor va suporta cu stoicism condițiile dezumanizante ale detenției, luptând cu toată ființa cu frigul, mizeria și necruțătoarea foame: „Mergeam la carceră, de pildă. Când veneam înapoi, aveam o foame…, pentru că în regimul acesta nu primeai decât la două zile o gamelă de apă caldă și o porție de mâncare, cum era aia, cum nu era, dar mă rog, era. Dar veneai cu o foame de acolo!… Și când veneam de la izolare și vedeam că mi se întind pe șest, două bucăți de pâine sau de turtoi, în situația aceea de flămând, eram zguduit de asemenea gest. În 13 ani, nu m-am săturat niciodată, decât în anchetă. De atunci, am rămas cu faptul acesta că nu pot să arunc o bucată de pâine și nici mâncarea”.

A DOUA DETENȚIE. DIN CASIMCA JILAVEI ÎN ZARCA AIUDULUI

„Prin claustrare și su­fe­rință, am căpătat o mare ca­pa­ci­tate de iubire”.

Eliberat în iulie 1956, Marcel Petrișor va susține în toamnă examenul de admitere la Fa­cul­tatea de Litere, pentru că la Filosofie nu mai era primit. „Dar în no­iem­brie, m-au arestat din nou, sub acuzaţia de «crimă împotriva secu­rităţii Statului». Voi­sem să or­ga­nizez o ma­ni­fes­ta­ţie de solidaritate cu studenţii din Un­garia, care se răz­vrătiseră contra co­mu­nismului şi a ocu­pa­ţiei so­vietice”. Arestat alături de Demostene Andronescu, Mihai Grama, I.D. Sîrbu și Ștefan Augustin Doinaș, Marcel Petrișor va trece prin ciurul unei anchete terifiante: „Ancheta a durat o lună și jumătate. Eram interogați numai noaptea, bătuți crunt cu bâte de bambus împletit care nu rupeau oasele, ci numai carnea, ori cu bastonul la tălpi. Până la urmă au smuls declarațiile pe care le voiau. Disperat, pentru că nu mai suferea tortura, Grama chiar a declarat, inventând, că a vrut să înființeze un partid, PUR, despre care nici el și nici nimeni altcineva nu știa ce va să însemne: Partidul Umanist din România, Partidul Unității Române sau ce?”. Într-una din nopți, Marcel Petrișor a fost scos din celulă, dus în afara Bucureștiului și legat cu lanțuri de calea ferată sub amenințarea securiștilor că va fi tăiat de tren dacă nu declară tot ce voiau să audă. N-a cedat presiunii cumplite, fiind ridicat de pe șine cu puțin timp înainte de trecerea unui tren.

În primăvara anului 1975, lotul studenților din Piața Universității a fost judecat. Marcel Petrișor și Grama au fost condamnați la moarte, fiind considerați liderii mișcării, Sîrbu la muncă silnică pe viață, Andronescu la 25 de ani de temniță grea, iar Doinaș a fost eliberat. Față în față cu iminenta moarte, Marcel Petrișor va măsura distanța dintre viață și trecerea în veșnicie: 259.200 de minute. Vreme de 6 luni cât a durat recursul, fiecare secundă de viață a însemnat o clipă de suferință, de incertitudine și spaimă, dar și de intensă rugăciune. Totodată, își va căuta refugiul din întunericul celulei de anchetă în amintirile luminoase ale copilăriei trăite în peisajul mirific de la Ocișor: „Când eram în beciurile Ministerului de Interne, în anchetă, nu ştiam când e noapte sau zi, iar interogatoriile, lipsa de somn, spaimele mă aduceau în pragul nebuniei. Atunci am fost obligat să mă sondez, să-mi găsesc reazem în trecutul meu, în ceea ce trăisem. Copilăria mi-a oferit acest sprijin. Îmi reveneau întotdeauna în minte imagini şi întâmplări din copilărie, care mă calmau şi-mi dădeau o stare de bine. Cu cât simţeam mai aproape moartea, cu atât amintirile din copilărie îmi deveneau mai pregnante, mai limpezi, şi în ele desluşeam înţelesul mistic şi mitic”.

Încredințat lăuntric că numai Hristos îl mai poate slobozi din gheara morții, Marcel Petrișor va trăi minunea comutării pedepsei capitale în închisoare pe viață. Până în 1964, va mucenici în iadul Casimcăi de la Jilava și în cetatea morții de la Aiud. Aruncat spre exterminare în hruba jilavă a Fortului 13, alături de cei condamnaţi în al doilea „lot Piteşti”, în încercarea mârşavă a Securităţii de a şterge urmele genocidului piteștean, singura alinare a lui Marcel Petrișor va fi legătura de suflet care va dăinui și dincolo de moarte, cu frații săi de suferință: pr. Gheorghe Calciu, Costantin Oprișan și Iosif V. Iosif. În preajma sfințeniei mucenicului Constantin Oprișan și a iubirii dăruitoare a părintelui Gheorghe Calciu, Marcel Petrișor va trăi clipe unice de înălțare duhovnicească și de adâncire a legăturii sale cu Dumnezeu: „Nu pot să spun că închisoarea m-a apropiat de Dumnezeu, pentru că niciodată nu am fost îndepărtat, că totdeauna când ne plângeam, ziceam: «Sări, Doamne, nu vezi că pierim?!». Mai impresionant era altceva. Nu numai rugăciunea pe care fiecare o făceam pentru scăparea noastră sau a celorlalţi, că eram toţi aşa. Dar când m-am văzut scăpat de la moarte, ca prin urechile acului, primeam mâncare să mă refac. Eu, la 1,84 m, aveam 36-37 kg. Eram numai scheletul, îmi ieşeau genunchii afară”.

La Jilava, Marcel Petrișor se va afla din nou în proximitatea morții. În 1959, se va îmbolnăvi de dizenterie: „Prietenul Ghiţă Calciu, preotul de mai târziu, care era student la Medicină, credea că o să mor. Nu aveam medicamente şi mă stingeam în fiecare zi câte puţin. La iniţiativa lui, toţi patru care eram în celulă am făcut greva foamei mai multe săptămâni, până când administraţia ne-a trimis un doctor să ne vadă. Doctorul însă, putea doar să ne consulte, nu să ne dea medicamente sau vreun ajutor real. Eram sortit exterminării. Medicul închisorii fusese coleg de Facultate cu Ghiţă şi, într-un moment de neatenţie al paznicilor, i-a dat două pastile antibiotice. Ghiţă le-a ţinut ascunse sub buza de jos la percheziţie şi nu i le-au găsit. Mi-a făcut clismă cu ele. Aşa am supravieţuit. Dar pe când mă chinuiam să mor, am visat că eram în biserica de la Ciungani şi mă duceam cu o lumânare mică, abia pâlpâind, gata să se stingă, la uşa din stânga altarului. Din altar a apărut o mână albă, cu o faclără mare, care mi-a aprins lumânarea. S-a făcut o aşa vâlvătaie pe lumânărica mea, de s-a luminat toată biserica. M-am trezit, iar Ghiţă era aplecat deasupra mea, să vadă dacă mai suflu. Până atunci, Ghiţă zicea: «Măi, nu muri dimineaţa, că nu-i bine să mori dimineaţa». După-masa îmi zicea: «Măi, dacă ai răbdat, nu-i bine să mori după-masa, mai rabdă până diseară». Seara zicea: «Mă, să ştii că dacă mori noaptea e foarte rău!». Am zâmbit şi i-am spus: «N-o să mor». Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a prelungit viaţa”.

Ultimii ani de detenție, îi va ispăși între zidurile înghețate ale Aiudului, lipsit de bucuria de a citi sau de a putea scrie, dar binecuvântat cu prelegerile academice și poeziile transmise prin Morse din celulă în celulă: „Cum spuneam, în celulă nu aveai ce să faci toată ziua și îți mucegăia creierul fără activitate. La Aiud, i-am întâlnit pe marele fizician Geor­ge Manu, pe părintele Dumitru Stăni­loae, pe Petre Țuțea – care era de-atunci o le­gendă – pe Mircea Vulcănescu, pe Radu Gyr, pe Ni­chifor Crainic, pe Ernest Bernea, pe Valeriu Barto­lomeu Anania, pe Sandu Tudor, pe prințul Alexandru Ghica… Era acolo aristocrația spirituală a României”.

Fascinat de erudiția marelui filosof și trăitor creștin, Petre Țuțea, Marcel Petrișor își va alipi sufletul de el până când moartea îi va despărți vremelnic. Lângă Petre Țuțea, regimul auster și exterminant al Aiudului devenea suportabil, mult mai lesne de îndurat: „Crăciun, directorul închisorii îl lăsa uneori pe nea Petrache Țuțea să ne țină câte o prelegere. Vorbea nea Petrache atât de mult și cu miez, atât de spumos și erudit, încât îl ascultam vrăjiți și noi și gardienii, chiar dacă erau mulți care nu înțelegeau nimic. Rar mai vezi azi un intelectual care să poată iubi astfel oamenii. El vorbea enorm şi din plăcere, dar şi pentru că îşi iubea semenii şi încerca să le dea ce acumulase”. În atmosfera intelectuală incandescentă a Aiudului, Marcel Petrișor se va îmbogăți cultural și duhovnicește: „De la nea Petrache Țuțea am învățat ce nu se poate învăța altfel. Erau incredibile discuțiile pe care le purta. De la Nae Ionescu, am învățat primele lucruri de filosofie și de la Blaga, dar pentru filosofia de catedră. La Steinhardt, nea Petrache Țuțea, Vulcănescu era dezbaterea de seminar, confruntarea intelectuală”. Strânsa prietenie cu Petre Țuțea îi va mai aduce încă două scurte arestări: în 1968 și în primăvara anului 1989.

Pentru refuzul de a face și cel mai mic compromis, Marcel Petrișor va fi zvârlit în nenumărate rânduri în Zarca Aiudului, însă toate constrângerile exterioare, menite să-i strivească trupul, îi vor adânci puterea sufletească de a iubi, așa cum va mărturisi într-unul dintre interviurile sale: „Prin claustrare și su­fe­rință, am căpătat o mare ca­pa­ci­tate de iubire”.

Va ieși din apăsătoarea detenție, păstrând în suflet icoana recunoștinței pentru viața pilduitoare a monahilor îmbunătățiți pe care i-a cunoscut în temnița Aiudului: „La un moment dat în puşcărie regimul a fost foarte aspru, în perioada dinainte de eliberare. Și era foame, frig, întuneric, singurătate pentru foarte mulţi… Dar la toate dificultăţile astea pe care le-a pus vremea acolo, am văzut că cei mai grozavi oameni care au făcut faţă la toate astea fără să facă concesii, n-au fost intelighenţii, n-au fost domnii, au fost monahii ăştia, oameni foarte simpli unii dintre ei. Ştiu că unii nu sunt bine cunoscuţi, dar noi îi cunoaştem, mă rog, pe cei care au fost atunci pilonii rezistenţei. Erau părintele Papacioc şi Adrian Făgețeanu și Sofian, şi alţii care nu se plângeau niciodată nici de foame, nici de frig, nici de strâmtoare, nici de izolare. Ei, poate că datorită oamenilor ăstora, Dumnezeu ne-a ţinut şi ne ţine, până când o să dăm şi noi socoteală de ceea ce trebuie să dăm socoteală pentru cele făcute în viaţa asta, bune şi rele”.

ZORII ELIBERĂRII. SLUJITOR OSÂRDNIC AL CONDEIULUI

„Am scris memoriile cu dorinţa de a depune mărturie, căci speram ca vreo­dată astfel de mărturii să conteze”.

La 1 august 1964, Marcel Petrișor va fi eliberat din temnița Aiudului. Dornic să-și finalizeze studiile universitare, va urma cursurile Facultății de Litere, specializarea franceză-spaniolă, la Universitatea din Bucureşti, devenind profesor la Liceul Iulia Hașdeu, iar ulterior la Liceul Spiru Haret, de unde se va pensiona. Dăruit cu tot sufletul vocației de dascăl, obișnuia să-și catehizeze discipolii, oferindu-le îndemnuri cu valoare de axiomă, probate în propria viață: „Cel mai mare lucru pe care l-ar putea face un tânăr este «să nu se învețe minte», indiferent prin ce ar trece, că eu așa am făcut. Un Don Quijote cumințit la ce ar mai fi bun, decât să crească oi și albine și să-l înnebunească pe cumintele Sancho Panza?”.

Se va dărui scrisului cu toată ființa sa, așternând pe hârtie amintirile anilor cerniți de închisoare în volumul de memorii Cumplite încercări, Doamne!, dedicat „celor morți cu care am stat în fața morții”. Titlul oglindește totodată și istoricul sinuos al manuscrisului despre care Marcel Petrișor mărturisește: „Cartea a fost litera­tură nonficţională, de fapt un document, o mărturie scrisă literar. Prima dată am scris-o în limba germană, cu gândul ca dacă mi-o găseşte cineva, să treacă mai uşor peste ea, neînţelegând limba. O intitulasem: O călătorie prin mine însumi. În 1968, m-au arestat ca să găsească această carte, ştiau de ea. Şi au găsit-o. Iar faptul că am scris-o în germană i-a con­vins că voiam să o trimit peste gra­niţă. Mi-au luat-o. Nu aveam niciun du­plicat şi am scris-o din nou. Am scris memoriile cu dorinţa de a depune mărturie, căci speram ca vreo­dată astfel de mărturii să conteze. Tot timpul am avut cre­dinţa că voi scăpa din închisoare şi că vom scăpa de comunişti. Chiar şi atunci când am fost condamnat la moarte. Sigur că au fost momente în care m-am spe­riat, ca atunci când eram torturat sau când am primit sentinţa de condamnare la moarte, dar niciodată n-am disperat, pentru că am avut aceas­tă certitudine: «Omul propune, Domnul dispune»”.

După eliberare, va colabora cu prestigioase publicații precum România literară, Luceafărul, Familia, Cronica, Contemporanul, Transilvania, Revista de filosofie, dar şi cu Revue d’Esthetique (Franţa). Va traduce din Jean-Paul Sartre, Galienne şi Pierre Francastel, Jean Coue, Rene Berger, J. Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi, etc. și va colabora la volumul Scriitori francezi. Mic dicţionar (1978). Sub semnătura sa, se vor publica romanele: Măreasa (1975), Crișan (1977), Temeri (1985), Căruța cu scânduri (1990),
Cei din Aciua (2004), volumele de povestiri: Serile-n sat la Ocișor (1971), Strigoii Ocișorului (2005) și volumele de eseuri: Vitralii (1978), Curente estetice contemporane (1972) ș.a. Din 1991, va fi redactor al revistei Puncte cardinale din Sibiu, devenind membru al Uniunii Scriitorilor și contribuind la înființarea Asociaţiei „Rost”.

Se va căsători cu Dana-Ilinca Konya, descendentă a lui Iacob Negruzzi care, după vizita președintelui francez Charles de Gaulle în România, în 1968, își va putea vizita rudele din Franța unde Marcel Petrișor va fi apreciat în mod deosebit de către intelectualitatea franceză.

După eli­berarea din închisoare, am avut două mari doruri: să explorez un spaţiu cât mai vast şi să iubesc cât mai mult. Mi le-am împlinit pe amân­două. Şi, pe cât m-am pri­ceput, le-am transpus şi în scris”, își destăinuia Marcel Petrișor ascunzișurile inimii într-un interviu, aducând ca o justificare, de altfel, perfect îndreptățită foamea de iubire pe care a simțit-o în lunga sa detenție: „După ce am ieşit din închisoare, eu unul, cel puţin, nu am putut refuza dragostea, de câte ori mi-a ieşit în cale. Fără iubire, lumea e un iad”.

Intrat pe făgașul credinței din fragedă copilărie, întărit în această virtute prin focul încercărilor de tot felul, Marcel Petrișor nu și-a etalat niciodată trăirile mistice, ascunzându-le cu discreție sub masca nonșalanței: „Cel mai adesea, viaţa te aduce la un firesc al credinţei. Omul care are sentimente profunde, niciodată nu va face paradă de ele. Dacă iubeşti cu adevărat, te manifeşti ca atare, fără să strigi asta pe străzi. Dacă suferi groaznic, decența te opreşte să o arăţi. Cu cât faptele au o mai mare încărcătură sufletească, deci nu sunt pornite doar din raţiune, ci şi din simţire, cu atât sunt mai discrete. Pe urmă, am o vârstă până la care am învăţat că tot omul este păcătos şi supus mereu ispitelor. Păi, dacă te lauzi cât de credincios eşti, să vezi cum te ispiteşte şi te trânteşte dracul, şi cum oamenii îţi vor vâna orice greşeală, pentru a-ţi arăta că nu eşti mai bun ca ei. Smerenia este şi scut”.

Sufletește, legat indestructibil de camarazii de suferință lângă care a pătimit în anii înnegurați de temniță, Marcel Petrișor va onora cu prezența sa distinsă, mai toate comemorările foștilor deținuți politici, îndemnând prin cuvântul lui viu și incisiv la neuitare și la o înfrățire în duh cu o generație care a plătit cu sângele ei pentru „o țară frumoasă și mândră ca soarele sfânt de pe cer”. Cu aceeași îndârjire de temerar a înfruntat până la sfârșitul său, lunile grele de boală, sub îngrijirea maicii Pantelimona de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă și a monahului Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa. Chemat să întregească ceata noilor mucenici și mărturisitori români la 13 octombrie 2021, Marcel Petrișor a răspuns „prezent”, luându-și rămas bun de la teluricul efemer ca să pășească: „Când duhul rău te minte/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, / Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri” (Constantin Oprișan).

 (Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] cf. http://arhiva.formula-as.ro/2015/1183/lumea-romaneasca-24/marcel-petrisor-dupa-14-ani-de-inchisoare-am-avut-doua-mari-doruri-sa-calatoresc-si-sa-iubesc-mi-le-am-implinit-19704

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 73)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura