Pr. Ilarion V. Felea: Ce sunt şi de unde avem dogmele?

Fiţi tari în dogmele Domnului şi ale apostolilor (Sf. Ignatie Teoforul)

Slujitorii Bisericii – preoţii, dascălii, duhovnicii şi cărţile duhovniceşti – luminează sufletul omului creştin prin dogme, porunci şi virtuţi. „În aceste trei stă filosofia (înţelepciunea) creştinului: în porunci, în dogme şi în credinţă (virtute). Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoştinţa făpturilor; iar credinţa la contemplarea (vederea) Sfintei Treimi[1].

            Ce sunt dogmele?

Se află oameni printre cei pretinşi învăţaţi, care sunt de părerea că dogmele ar fi nişte învăţături învechite, nişte frâne care restrâng libertatea de gândire, nişte piedici în calea ştiinţelor, nişte forme reci şi goale care trebuie înlăturate, deoarece întunecă mintea, împiedică progresul şi, astfel, în loc să apropie depărtează pe om de fondul sau esenţa adevărului. În felul acesta judecate, dogmele – în loc să lumineze – întunecă sufletul sau, în cazul cel mai bun, îl împiedică să se lumineze. Astfel de păreri neîntemeiate sunt cu atât mai triste şi chiar dureroase, cu cât uneori se aud şi de pe buzele unor oameni care se pretind creştini.

Dogmele sunt adevărurile de credinţă ale religiei creştine. Adevărurile acestea sunt revelate, adică insuflate şi descoperite de Dumnezeu. «Niciodată proorocia (învăţătura biblică) nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt»(2Petr. 1:21). La fel zice şi Sf. Apostol Pavel: «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu»(2Tim. 3:15). De aceea se şi numeşte Biblia, de foarte multe ori, cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai înşirăm locuri şi texte; numai cu acestea s-ar putea scrie o carte întreagă. Însăşi valoarea deosebită, neîntrecută, excepţională şi universală a Bibliei, faţă de toate celelalte cărţi din lume, este, în privinţa aceasta, o mărturie care grăieşte de la sine.

Dogma este un cuvânt biblic. În cartea Faptele apostolilor se numesc dogme (ta dogmata) „hotărârile” luate în sobor de către apostolii şi presbiterii Bisericii din Ierusalim (pe la anul 50-52; FA 16:4). Acesta e cel dintâi sinod ecumenic al Bisericii, sobor la care au luat parte Sf. Apostoli şi preoţii bisericii din Ierusalim. Hotărârile acestui sinod se numesc dogme. De atunci şi până astăzi se numesc dogme hotărârile sinodale ale Bisericii, privitoare la învăţăturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevărurile de credinţă, date la cea mai înaltă autoritate bisericească: Sinodul ecumenic.

Sf. Ignatie Teoforul numeşte dogme învăţăturile Domnului şi ale apostolilor, când scrie magnezienilor, cap. 13: „Sârguiţi-vă să fiţi tari în dogmele Domnului şi ale apostolilor”.

Prin dogme înţelegem, aşadar, învăţăturile de temelie ale religiei creştine, adevărurile revelate de Dumnezeu, lămurite de Sf. Apostoli şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, în sinoadele ecumenice, păstrate de Biserică şi, prin urmare, necesare mântuirii. Toate dogmele creştine laolaltă formează crezul Bisericii. Mai pe larg, dogmele sunt cuprinse în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie sau Predanie (în scrierile Sf. Părinţi, în hotărârile dogmatice ale soboarelor ecumenice şi în cărţile rituale ale Bisericii); sistematizate şi documentate sunt cuprinse în Dogmatică (ştiinţa şi cartea dogmelor). Mai pe scurt sunt cuprinse în Catehism.

Ce suntem datori să ştim despre dogme?

  1. De unde avem dogmele?
  2. Cine le învaţă şi le lămureşte?
  • Cine le păstrează, le apără şi le propagă?
  1. Întâi de toate trebuie să ne însemnăm că dogmele nu sunt de la oameni. Oamenii nu au putere şi autoritate aşa de mare ca să descopere adevăruri veşnice, învăţături mântuitoare, de-a pururea vii şi fără de greşeală (infailibile). Dogmele sunt de la Dumnezeu; sunt adevăruri sfinte descoperite de Dumnezeu. Aşa e scris: «Dumnezeu, în multe rânduri şi în multe chipuri, a grăit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit (apostolilor) prin Fiul»(Evr. 1:1-2). Descoperirea dogmelor s-a făcut de către Dumnezeu, prin sfinţii prooroci şi apostoli şi mai ales prin Fiul-Hristos. Forţa dogmelor vine de la Dumnezeu. Puterea şi veritatea lor este de la Dumnezeu, nu de la om. De aceea se şi numesc de către Sf. Părinţi dogme dumnezeieşti, iar evangheliştii şi apostolii sunt numiţi „învăţătorii dogmelor”.

Din faptul că unele dogme din crezul Bisericii au fost stabilite în soboarele Sfinţilor Părinţi, unii eretici sunt de părerea că dogmele nu sunt de la începutul creştinismului, ci de mai târziu. Obârşia lor nu ar fi de la Dumnezeu, ci de la oameni; sunt adică produsul timpului, ca fructele şi seminţele după coacere[2]. De aici răceala şi uneori nepăsarea faţă de ele. Părerile şi socotinţele acestea sunt însă, în întregime, greşite, din următoarele pricini.

Râvna apostolilor

Orice religie – şi cu deosebire creştinismul – religia lui Iisus Hristos, a profeţilor şi apostolilor, are de la început un mănunchi de învăţături noi, prin care se deosebeşte de alte învăţături. În creştinism avem de la început credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, învăţăturile despre creaţiunea lumii, despre crearea, fericirea, căderea, mântuirea şi sfinţirea omului prin harul sfintelor Taine, despre Biserică şi păstorii ei, despre virtuţi, porunci şi fapte bune, despre făgăduinţe, despre nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi viaţa veşnică. Acestea sunt învăţăturile Evangheliei, fără de care nu ne putem închipui religia creştină. Acestea sunt dogmele, adevărurile veşnice, credinţele sfinte, de la începutul şi de la temelia religiei creştine. Profeţii, apostolii, apologeţii (apărătorii), teologii (învăţaţii cuvântători de Dumnezeu) nu fac altceva decât le precizează, le propagă, le apără, le documentează, le sistematizează, dar nu le creează. Ei le propovăduiesc mai departe – unii cu mai multă râvnă misionară (ca de pildă Apostolii Petru şi Pavel), alţii cu mai puţină, alţii cu mai mult avânt poetic (ca Apostolul Ioan, Efrem Sirul, Ioan Damaschin), alţii cu mai puţin; alţii cu mai multă erudiţie, ştiinţă şi filozofie (ca Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul), alţii mai simplu. Dar ei nu creează învăţături sau dogme noi, ci propagă, apără şi lămuresc pe cele primite de la Mântuitorul.

În fond, cel mai înţelept ierarh are, mărturiseşte şi păstrează aceeaşi credinţă şi aceleaşi dogme ca şi cel mai simplu credincios. Acest fapt îl tâlcuieşte Sf. Părinte Irineu (+ 202) în următoarele cuvinte frumoase: „Precum soarele, această făptură a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi în toată lumea, aşa şi predica adevărului străluceşte pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care doresc a veni la cunoştinţa adevărului. Şi cel mai tare în cuvânt dintre ierarhii bisericeşti nu va spune altceva cu privire la învăţătură, fiindcă nimeni nu e mai presus de Învăţător, nici cel slab nu va micşora predania. Căci credinţa este una şi aceeaşi şi cine poate spune multe despre ea, nu adaugă nimic, şi cine spune puţine nu o scade. Cunoştinţa mai tare sau mai mică a unora, după măsura priceperii fiecăruia, nu constă în schimbarea conţinutului, nici în inventarea altui Dumnezeu, sau altui Hristos, ci în cercetarea cu îngrijire a ideii expusă în parabolă şi în armonia ei cu învăţătura credinţei[3].

Din constatarea aceasta urmează logic şi limpede că, într-adevăr, dogmele sunt cuprinse în creştinism, după cum florile şi fructele sunt cuprinse în sămânţă, însă nu în momentul culesului de toamnă, când se încheie ciclul vegetaţiei şi se culeg roadele, ci primăvara, când începe lucrarea ogoarelor, când se face însămânţarea, fără de care nu există nici flori, nici fructe. Gramatica (ştiinţa cu regulile scrierii corecte) şi retorica (arta vorbirii frumoase) n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost mai întâi scriitorii, poeţii, oratorii(creatorii); tot aşa niciodată n-ar fi existat teologie (ştiinţa religiei), dacă n-ar fi existat mai întâi religia cu un mănunchi de adevăruri pe care să le studieze, să le apere de atacurile ereticilor şi ale necredincioşilor şi să le păstreze curate şi tot aşa să le propage mai departe.

Eresurile silesc Biserica să definească şi să precizeze dogmele

Biserica și progresul

Există, desigur, pe lângă obârşia divină, şi o istorie, o evoluţie, o desfăşurare, un necontenit progres al dogmelor[4]. Pe de altă parte, Sfinţii Apostoli şi primii creştini se mulţumesc să creadă în Dumnezeu-Creatorul, în Fiul-Mântuitorul şi în Duhul Sfânt-Mângâietorul şi Sfinţitorul; să se boteze în credinţa aceasta, să o mărturisească şi să o propovăduiască şi la alţii. Cu vremea, însă, s-au ivit învăţăturile (controversele) eretice. Pentru un singur cuvânt din crez (cuvântul deofiinţă) lupta cu ereticii ţine peste două veacuri. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate dogmele Bisericii. Eresurile silesc Biserica să definească şi să precizeze dogmele, ortodoxia, dreapta credinţă.

Noua religie trebuie să se legitimeze, să-şi arate originalitatea şi superioritatea faţă de celelalte religii. Iisus Hristos îşi formează apostolii, iar apostolii caută ucenici; ajung în faţa instanţelor civile, în faţa sinedriului şi areopagului. Pretutindeni, ei şi urmaşii lor, vestesc în propoziţii simple, scurte şi precise – ca şi la Botez – sistemul credinţei creştine şi apără dogmele revelate cu preţul vieţii lor. În chipul acesta îşi lămureşte noua religie raţiunea de a fi şi îşi afirmă forţa de a cuceri minţile şi inimile ascultătorilor, prin adevărurile ei, în continuă desfăşurare, în continuă luptă, în continuu progres.

Sf. Vicenţiu Lerineanul aseamănă istoria şi progresul dogmelor cu creşterea copilului şi cu sămânţa boabelor de grâu. Prin creştere copilul nu primeşte membre noi, ci mărirea, întărirea, desăvârşirea celor cu care s-a născut. Aşa şi dogmele în evoluţia lor nu schimbă adevărurile descoperite, ci le întăreşte şi le rodeşte întocmai ca şi sămânţa de grâu – prin creştere tot grâu rodeşte. „În Biserica lui Hristos, progresul trebuie să fie o realitate, iar nu o schimbare a credinţei. Progresul constă în perfecţionarea lucrului în sine însuşi, iar schimbarea în încetarea aceluia ce a fost ceva şi prefacerea lui în altceva. Crească dar şi progreseze în curgerea anilor şi a veacurilor până la cel mai înalt grad înţelegerea, cunoaşterea şi înţelepciunea atât a fiecărui creştin, cât şi a  tuturor la un loc, atât a fiecărui om cât şi a Bisericii întregi, dar numai în acelaşi gen, adică în una şi aceeaşi dogmă, în unul şi acelaşi înţeles, în una şi aceeaşi părere. Cu adăugirea anilor, corpurile cresc şi-şi dezvoltă membrele, totuşi ele rămân ceea ce au fost. Timpul de înflorire al copilăriei, bărbăţia şi bătrâneţea diferă foarte mult între ele: bătrânii aceia care au fost mici, înainte copii, devin cu toate acestea aşa, că deşi statura şi figura unuia şi aceluiaşi om se schimbă, totuşi natura lui nu se schimbă, personalitatea lui rămâne una şi aceeaşi. Membrele sunt mici la prunci, mai mari la tineri, totuşi ele sunt unele şi aceleaşi. Câte membre sunt la prunci, atâtea şi la tineri şi dacă se adaugă ceva după trecerea anilor, apoi toate acestea au existat mai înainte în germen, aşa încât mai târziu, la bărbaţi, nu se arată nimic nou care să nu fi existat mai înainte la copii. Acestei legi a progresului trebuie să-i urmeze neapărat învăţătura dogmatică a credinţei creştine, adică aceasta cu anii să se întărească, cu timpul să se dezvolte, cu veacul să se înalţe, dar să rămână neclintită, neschimbată, întreagă şi deplină în toate părţile ei, prin urmare fără cea mai mică schimbare, fără nici o pierdere în cuprins, fără nici o alterare a hotărârilor sale. Pe câmpul bisericesc, strămoşii noştri au semănat în vechime sămânţa grâului, a credinţei. Dar pentru că sfârşitul nu trebuie să se contrazică cu începutul, apoi va fi drept şi consecvent ca din creşterea semănăturii grâului să căpătăm rodul grâului dogmatic. Fie ca semănăturile de la început, dezvoltate în curgerea timpului, să se îmbunătăţească şi să împrăşească şi acum, dar însuşirile germenilor nu pot fi schimbate în nici un caz. Poate să li se dea chip, formă, împărţire, dar natura fiecărui fel trebuie să rămână aceeaşi”[5].

Cu timpul, prin munca sfinţilor, prin grija Bisericii şi prin ostenelile predicatorilor, dogmele devin tot mai luminoase şi tot mai înţelese de mintea credincioşilor, dar niciodată schimbate sau înlocuite.  Filosofia încă a ajutat la definirea, limpezirea, adâncirea şi propagarea dogmelor , dar nu la crearea lor. Prin filozofie dogmele poartă pecetea vremii şi arată cum şi când au fost ele susţinute, apărate, propagate cu ajutorul ei, dar nu descoperite sau create. Mare deosebire! Teologia foloseşte filosofia, după cum foloseşte şi arta, ştiinţa, tehnica şi toate produsele culturii şi civilizaţiei, ca să probeze adevărurile religiei, să le vădească sfinţenia, frumuseţea şi puterea, dar nu ca să le inventeze, să le născocească. Teologia e ştiinţa religiei, aşa după cum istoria e ştiinţa întâmplărilor din trecutul omenirii şi după cum biologia e ştiinţa vieţii trupeşti, matematica ştiinţa numerelor şi muzica ştiinţa sunetelor. „Fără religie teologia ar putea exista tot aşa de puţin cum ar putea rezista istoria fără omenire, biologia fără viaţă, matematica fără numere, muzica fără sunete. Şi iarăşi, teologia creează tot atât de puţin dogmele, cum creează istoria omenirea, biologia viaţa, matematica numerele, muzica sunetele sau cum creează grădinarul zarzavaturile, pomii sau florile din grădină”[6].

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia2, p. 106.

[2] Voltaire spunea că mai întâi au fost poeţi şi oratori, apoi gramatica şi retorica. A. protestant, spunea că dogmele apar târziu în istoria evoluţiei religioase. Profeţii au fost înaintea rabinilor, Hristos şi apostolii înaintea teologilor. Dogmele s-au născut din religie cum cresc şi se coc fructele şi seminţele din viaţa unei plante. Ca şi sămânţa, doctrina religiei se formează şi se coace în ultima linie. Ad. Harnaek (+ 1928), alt mare „teolog” protestant, spunea că dogmele sunt produsul teologiei (a ştiinţelor religioase), nu teologia produsul dogmelor! Au existat mai întâi apologeţii, apoi s-a ţinut soborul de la Niceia (325); iar în Apus a fost mai întâi scolastica, apoi s-a ţinut sinodul de la Trident (1545-1563). Dogmele poartă pecetea vremii în care au fost formulate, urmele filosofiei, luptelor şi credinţelor timpului.

[3] I. Mihălcescu, Curs de Teologie Dogmatică, 1923-1924, p. 44.

[4] Cf. Efes. 3:4-5

[5] Sf. Vicenţiu, la I. Mihălcescu, op.c., p. 47-48.

[6] I. Mihălcescu, Curs de Teologie Dogmatică, p. 21-29.

(Preluat din opera Spre Tabor, vol. 1)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura