PĂRINTELE DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU – CHIP AL SMERENIEI CREȘTINE ȘI AL DRAGOSTEI DEPLINE

Motto: „Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate. Egoismul este arma atomică a satanei” (Părintele Dionisie Ignat de la Colciu)

ÎN LUMINA CREDINȚEI, DE MIC COPIL

„Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie! Toate, în ființa sa respirau smerita cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă și sfătoasă, delicatețea, hazul și simplitatea, felul în care își ascundea nevoința și lucrarea călugărească, într-un cuvânt, noblețea sa duhovnicească”, consemna Arhim. Efrem Vatopedinul, rezumând viețuirea îngerească a unuia dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a avut Sf. Munte al Athonului, în sec. XX.

Moldovean la origine, de prin părțile Botoșanilor, Părintele Dionisie a văzut lumina zilei în comuna Vorniceni, într-o familie de țărani simpli și credincioși, fiind cel mai mic dintre cei opt copii ai lui Ioan Ignat, „bărbat de o evlavie extremă, care adesea mergea împreună cu toata familia să se închine la mănăstirile din apropiere. Iată un exemplu grăitor în ce privește marea sa credință” – istorisește unul dintre bătrânii de la Colciu, Ioan (Șova) care l-a cunoscut îndeaproape pe Părintele Dionisie: „Odată mergea în pelerinaj la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și, necunoscând drumul, întreba pe toți pe care îi întâlnea. După un timp, pe când încă era la trei sau patru ore distanță de Suceava, mireasma mirului sfințit a venit la nările sale. A urmat mirosul care l-a dus direct la moaștele Sfântului Ioan”.

Încredințat la Botez ocrotirii Sfântului M. Mc. Dimitrie, Părintele Dionisie va rămâne orfan de tată la vârsta de 2 ani, grija întreținerii numeroasei familii revenind fratelui mai mare, Gheorghe, viitorul părinte, Ghimnazie. Unsprezece ani mai târziu, în 1922, după armată, Gheorghe se va închinovia la schitul Măgura, fiind tuns monah un an mai târziu, iar în 1924 va fi hirotonit ierodiacon. Crescuți de mici în duhul rugăciunii și al evlaviei de Dumnezeu, cei doi frați vor lăsa de tineri zarva și grijile lumii, alegând să pășească pe calea nevoințelor monahale. Dimitrie a urmat cele patru clase primare în sat, apoi, în 1923, la doar paisprezece ani, aprins de dorul după viața îngerească și de râvna pentru dobândirea bogăției de daruri dumnezeiești, va pleca și el la același schit de lângă Târgu-Ocna. Starețul îl va primi, dar îl va trimite să-și continue anii de studii la Școala Profesională din Târgu-Ocna, unde Dimitrie va învăța doi ani.

VIEȚUITOR ÎN SF. MUNTE, LA CHILIA BUNEI-VESTIRI

„În Sf. Munte, a venit Maica Domnului prima dată și a binecuvântat locul acesta și cei de aici au devenit creștini. Și de aceea, oricine vine cu evlavie și cu frica lui Dumnezeu pri­mește de la Maica Domnului mare ajutor”.

Începutul veacului al XX-lea a adus frământări adânci în sânul Bisericii noastre. Odată cu adoptarea reformei calendarului gregorian de către Sinodul B.O.R., în anul 1924, mare parte dintre credincioși și clerici au fost cuprinși de neliniște și de tulburare. Viața Bisericii se așeza pe un făgaș necunoscut care aducea multă îndoială, mai cu seamă în sufletele țăranilor și ale monahilor pentru care schimbarea calendarului însemna abandonarea legii lui Dumnezeu și a tradițiilor străbune.

La doar 17 ani, tânărul Dimitrie împreună cu fratele său, ierodiaconul Ghimnazie, și-au îndreptat pașii cu hotărâre și cu inima arzând de dor dumnezeiesc către Muntele Sfânt al Ortodoxiei. Pe 6 septembrie 1926, „s-au îmbarcat la Constanța pe un elegant vas românesc și au ajuns în Pireu. Au stat acolo timp de trei zile și s-au urcat pe o barcă stricată, ce era aproape mereu lovită de valuri. După multe aventuri și după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfânt la portul Dafni, unde, spre mirarea lor, au găsit pâine”. Primul popas l-au făcut la Chilia Sfântului Gheorghe, în Kapsala unde viețuiau 18 români. Privegherea de toată noaptea din ajunul Nașterii Maicii Domnului, va picura în sufletul celor doi novici dulceața harului dumnezeiesc, întărindu-le dorința de a rămâne până la moarte în Grădina Împărătesei Cerului.

Ajunși la Schitul Prodromu, cei doi își vor exprima dorința de a fi primiți ca viețuitori. Starețul îi asigură că după ce se vor închina pe la locurile sfinte athonite, se vor putea întoarce să rămână definitiv în obștea de la Prodromu. Schimbarea neașteptată a acestuia din egumenie va face imposibilă împlinirea făgăduinței făcută celor doi începători. Pentru câteva luni (noiembrie 1926 – iulie 1927), Dimitrie își va găsi adăpost la chilia părintelui Serafim de lângă Karyes, mai jos de Saray, iar părintele Ghimnazie va lucra în acest răstimp la mănăstirea Iviru. Cu bruma de bani câștigați prin muncă și cu cele 5.000 de drahme împrumutate de la părintele Mihail din Karyes, cei doi vor reuși să cumpere Chilia Bunei-vestiri de lângă Pantocrator. Evocând într-un interviu anii grei de început, dar și binecuvântați cu belșug de har, Părintele Dionisie ne mărturisește: „Cumpăraserăm Chilia Bunei-vestiri din Kapsala, împrumutând niște bani și ne-a luat trei ani de muncă pentru a-i returna. Pentru fiecare zi de lucru câștigam douăzeci de drahme. În acele vremuri, cu atâta se puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era extrem de dificil să te ții de programul zilnic de slujbe și să mai faci și altceva pe lângă acesta. Dar în acest timp, m-am simțit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu și trebuia să ne încredințăm atât de mult voii lui Dumnezeu. Acuma avem înlesniri foarte, foarte mari, dar bucuria aceea duhovnicească, adevărată, cum o aveam atuncea când eram săraci și prăpădiți, și cu greutate căpătam pâinea cea de toate zilele, acum bucuria aceea n-o avem. Am locuit în această chilie timp de cinci ani”.

Anul stabilirii la Chilia Bunei-vestiri (1927) îi va aduce fratelui Dimitrie, tunderea în monahism cu numele de Dionisie, iar părintelui Ghimnazie slujirea preoției. Pentru neprețuitul dar de a îmbrăca chipul îngeresc în Sf. Munte, Părintele Dionisie va înălța rugăciuni de mulțumire până la sfârșitul vieții sale pământești, exclamând adeseori: „Să mulțumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări și încă unde? În Grădina ei”.

Încă de la începutul viețuirii sale monahale, Părintele Dionisie va învăța să prețuiască valoarea pravilei călugărești: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să știi că dacă îți faci pravila și canonul cu sârguință, Maica Domnului te va ocroti și-ți va rândui toate cele spre folos»”. Peste ani, când va fi chemat să povățuiască sufletele monahilor neexperimentați pe marea învolburată a ispitelor, va întări de fiecare dată prin cuvânt și faptă, convingerea sa că „monahul care nu-și citește pravila și canonul este un mort. Altfel, ce sens are să părăsim lumea și să venim la monahism?”. Toate acestea Părintele Dionisie le spunea în duhul smereniei și ascultării, pe care le-a prețuit mai mult decât orice altă virtute și, fără de care, orice virtute se transformă în armă împotriva noastră înșine. Astfel Părintele spunea: „Smerita cugetare, dacă și-o înzestrează orișicare în sufletul și în inima lui, de-acuma orice i se întâmplă el e vesel. E vesel, căci zice numai rugăciunea. Dar dacă ai egoism, te gândești: De ce cutare să-mi zică cuvântul acela? Dar de ce pe mine să mă trimită la ascultarea cutare? Aceea însemnează că nu-i înzestrată inima noastră cu smerita cugetare, fiindcă pe acela care-i smerit nu-l interesează de ce l-a trimis acolo: Mi-a zis acolo să mă duc, acolo m-am dus. De la Dumnezeu e lucrul acesta. Și, când te lași în bunătatea lui Dumnezeu, așa, cu smerita cugetare, apoi mergi cu spor la cele duhovnicești!”[1].

Anii de viețuire la Chilia Bunei-vestiri nu au fost lipsiți de ispitiri din partea vrăjmașului. „Dracii li se făceau văzuți și auziți, pentru a-i înfricoșa ca să-și părăsească rânduiala de la chilie și viețuirea aspră. Uneori, dracii apăreau în chipul unor câini negri turbați, care se năpusteau la ei, lătrând. Fratele Părintelui Dionisie, care fusese hirotonit iero­monah tot atunci, slujea însă des Dumnezeiasca Liturghie, iar după o vreme dracii au dispărut”, mărturisește părintele Ioan (Șova).

IUBITOR DE NEVOINȚĂ LA CHILIA SF. TIHON DE ZADONSK

„Să nu socotească cineva că preoția este un serviciu ca orișice alt serviciu, fiindcă ea este un har dumnezeiesc pogorât din cer”.

În anul 1931, Părintele Dionisie va fi hirotesit diacon. Doi ani mai târziu, odată cu trecerea la cele veșnice a egumenului Sebastian de la Chilia Bunei-vestiri, cei doi nevoitori români se hotărăsc să se mute cu viețuirea la Chilia Sf. Tihon din Zadonsk din Kapsala, intrând sub ascultarea starețului Ghedeon Chelaru. Dornic să așeze la temelia vieții sale monahale, smerita cugetare, Părintele Dionisie va căuta sfat la toți duhovnicii îmbunătățiți ai vremii, folosindu-se de povățuirea părinților Antipa Dinescu, Macarie Untan, Ioan Guțu, Dometie Trihenea.

Iubitor de nevoință și neobosit ascet, Părintele Dionisie își va răstigni poftele trupului întreaga sa viață ca să nu piardă bucuriile nepieritoare ale Duhului după care sufletul lui va tânji până la moarte: „Deși viața de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovnicești, lăuntrice erau pe măsura trudei. Eu, unul, mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez și o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Și-apoi acuma avem și bani, ne dau și bani, avem și toate bunătățile și nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Așa e la mine, nu știu la altul. Toți erau oameni simpli și vorbeai cu dânșii”.

LUMINAT DE HAR LA CHILIA SF. GHEORGHE – COLCIU

„Începutul tuturor faptelor bune este smerita rugăciune, dar aceea să o ținem până la sfârșit”.

În anul 1937, Părintele Dionisie va fi sfințit ieromonah de către episcopul Sfântului Munte, Ierotei, la Chilia Sf. Tihon. La puțin timp, se va muta împreună cu părinții
Ghimnazie și Ghedeon la Chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, așezată pe cel mai înalt pisc, de-a lungul țărmului răsări­tean al Athosului care aparținea de Mănăstirea Vatoped și pe care cei trei părinți o vor reconstrui cu multă trudă, fiind dărăpănată complet și pustiită din pricina vitregiilor istoriei. Părintele Dionisie își amintește: „Aici, în Colciu, au existat opt chilii, chilii așa cum e și «Sfântul Gheorghe», unele mai mici, altele mai mari, din care șase au fost grecești și două românești. Cele două românești care au avut dragoste între ele, așa, veșnic, de o sută de ani au rezistat până astăzi. Era o chilie mult mai bogată decât cea din Karies și foarte ferită de vizitatori. Avea livezi de măslini, viță-de-vie, portocali, lămâi, nuci, smochini, pruni, vișini etc. În grădină creșteau toate legumele nece­sare: ceapă, usturoi, tomate, vinete, ardei iute, pătrunjel, țelină, varză, sfeclă, cartofi, fasole”. Mica obște se nevoia mult cu refacerea clădirilor, aducând materi­ale de departe, cu vaporul, până la arsana, urcându-le apoi pe mulari până la chilie. Atacurile vrăjmașului nu erau nici ele puține”. Părintele Nifon Vatopedinul mărturisește că „pe când construiau biserica și un cancioc era încărcat cu mâl, ceva nevăzut l-a împins pe Părintele Dionisie cu atâta putere, încât era gata să cadă peste balustradă. L-a strigat, însă, pe Sf. Gheorghe și imediat o putere a aruncat jos canciocul, iar el s-a ținut de acesta și nu și-a pierdut viața. «Satana este duh și nu obosește să ne războiască», spunea.

L-am întrebat, de asemenea, dacă a văzut-o vreodată pe Maica Domnului. Am văzut o schimbare pe chipul său, a surâs, dar nu mi-a răspuns. Cu toate că el însuși construise cu multe eforturi noua chilie, nu a locuit niciodată în ea, ci a rămas în cea veche, acolo unde îl lăsase părintele său la început. Era vorba de o chilie mică situată deasupra staulului unde țineau animalele. A locuit acolo până la sfârșitul vieții sale”. La Chilia Sf. Gheorghe, os­teneala trupească era îndoită de nevoința du­hovnicească. Părinții păzeau cu sfințenie rânduiala slujbelor bisericești și pravila de chilie, potri­vit tipicului athonit. Știau pe dinafară Psaltirea, Ceasurile, Paraclisul Maicii Domnului și alte acatiste. În ciuda ispitelor care nu conteneau să le tulbure isihia inimii, aveau parte și de mângâieri duhovnicești negrăite. „Odată, una din chiliile monahilor în care se afla o icoană a Maicii Domnului din Kazan, a luat foc”, povestește părintele Ioan (Șova). „Întreaga pardoseala a ars, împreună cu mobila și cărțile, însă, rama ferestrei, ușa, masa pe care stătea icoana și podeaua de sub masă au rămas intacte. Când Părintele Dionisie a deschis ușa, încăperea era plină de fum, care l-a lovit cu putere în față. Dar, puțin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el a văzut icoana intactă, iar candela de pe masă aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbește”.

POVĂȚUITOR DUHOVNICESC ȘI MÂNGÂIETOR DE SUFLETE LA COLCIU

„La spovedanie era foarte iertător, foarte uman, fără urme de exagerare, fără niciun fel de înverșunare, dar cu o mare acrivie”.

Nevoile materiale ale Chiliei îl vor constrânge pe părintele Ghedeon să plece în anul 1940, în România, după ajutoare. Va reuși să se întoarcă pe locurile atât de dragi sufletului său după 23 de ani, fiind împiedicat să rămână în țară din cauza celui de-al doilea Război Mondial și a restricțiilor impuse de regimul comunist. Părintele Ghimnazie va deveni povățuitorul chiliei, iar fratele său, Ieroschim. Dionisie, duhovnicul obștii. Sub epitrahilul lui, avea să-și odihnească de multe ori sufletul și starețul Iosif Vatopedinul care l-a cunoscut pe Părintele Dionisie în anul 1987 și care, în nenumărate rânduri, mărturisea ucenicilor săi: „Părintele Dionisie este un mare sfânt. Să îl cinstiți! Este la înălțimea vechilor părinți”. După ce i s-a dăruit harul dezlegării păcatelor, în lucrarea anevoioasă de povățuire duhovnicească, se va strădui să urmeze întocmai îndemnul primit de la duhovnicii mai vechi: «Acum, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți lumineze mintea pentru orice om care se va spovedi la tine, ce canon să-i dai ca să se mântuiască. Dar, după aceea să-ți depărtezi mintea de la ce-a făcut, să-l socotești ca un sfânt! Treaba lui ce-a făcut! Acuma-i sfânt!”.

După mutarea la Domnul a fratelui său trupesc, părintele Ghimnazie (+1965), rând pe rând și ceilalți părinți de la Chilia Sf. Gheorghe, Arsenie și Agatanghel s-au săvârșit din această viață. Până în anul 1976, Părintele Dionisie își va împărți ceasurile de nevoință cu părintele Ghedeon. Abia din anul 1977, obștea de la Colciu va spori numeric cu doi monahi sosiți din România: părinții Ioan Șova și Ilarion Dinca. Odată cu preluarea stăreției Mănăstirii Vatoped de către părintele Iosif Isihastul și a revigorării vieții duhovnicești a schiturilor și chiliilor aparținătoare de Vatoped, de-a lungul deceniilor, obștii de la Colciu i se vor adăuga noi viețuitori. Noblețea sufletească și simplitatea inimii părintelui Dionisie vor strânge în jurul său tot mai mulți călugări dornici să trăiască monahismul în adâncimea și autenticitatea lui.

Î.P.S. Athanasie de Limassol, care s-a spovedit la Părintele Dionisie, îl caracterizează astfel: „Era un om foarte cumpătat, cu mult discernământ și foarte nobil. Nu a reproșat nimănui nimic niciodată, nici nu s-a sustras de la a avea de-a face cu noi și cu problemele noastre, se exprima cu multă noblețe și cu mult respect față de părinții cei vechi și față de mănăstire. În același timp, înțelegea problemele pe care le aveam, așa că ne-a sprijinit. La spovedanie era foarte iertător, foarte uman, fără urme de exagerare, fără niciun fel de înverșunare, dar cu o mare acrivie. Era foarte exact în ceea ce privește poruncile lui Dumnezeu. Zicea: «Nu, asta nu putem să o facem!» ori «Nu, asta nu putem să o spunem». «Pe asta, Evanghelia nu ne îngăduie să o zicem». Niciodată nu bombănea, niciodată nu zicea: «Ah, acum ce facem?», «Suntem bolnavi!», «Suntem obosiți!». Nimic din toate astea. Întotdeauna, atunci când mergeam, ne întâmpina în cel mai cald mod cu putință, orice s-ar fi întâmplat. În toate necazurile pe care le-a înfruntat Sf. Munte sau Mănăstirea, Gheronda era netulburat, strict în conștiința lui, strict în ceea ce privește ținerea canoanelor Bisericii, dar cu un mare, mare discernământ și noblețe”.

NEOBOSIT LUCRĂTOR AL RUGĂCIUNII ȘI ÎMPLINITOR AL PORUNCII DRAGOSTEI

„Biserica și canonul sunt lege, doar în mormânt odihnă!”

Zeci de ani, Părintele Dionisie și-a păzit cu acrivie rânduiala zilnică de rugăciune, iar dragostea lui fierbinte față de Biserică nu s-a mistuit până la zenitul vieții sale, fiind nelipsit de la dumnezeieștile slujbe, în ciuda sănătății sale șubrede: „Noaptea nu dormea decât două-trei ore, de multe ori chiar mai puțin. Până la trei dimineața, când începea slujba, făcea 1500 de închinăciuni cu metanii și alte câteva ațe pentru ctitori, obște, binefăcători. La biserică, Starețul era nelipsit din strană, chiar și atunci când povara vârstei și a bolilor devenise foarte grea. Urmărea cu atenție slujba, pe care o știa pe de rost și îi corecta pe ucenici de fiecare dată când greșeau. Era un psalt foarte bun, un cunoscător desăvârșit al tipicului, un monah care se hrănea, practic, cu dumnezeieștile slujbe. De multe ori, sosea la biserică sleit de puteri, neștiind dacă va reuși să stea la începutul rugăciunilor, măcar. Însă, pe măsură ce slujba înainta, Părintele se înviora, se încărca de energie și termina privegherea, proaspăt, plin de vlagă, în timp ce noi, ucenicii, eram frânți de oboseală”, își amintește Ierom. Dionisie de la Chilia „Sf. Gheorghe” – Colciu, unul dintre martorii programului zilnic de nevoință al neobositului stareț. „Dimineața, după Liturghie, Starețul stătea de vorbă cu vecinii sau cu pelerinii, oferindu-le povețe din bogata sa experiență duhovnicească. De îndată ce ajungea la chilie, din multa sa râvnă începea al doilea canon de rugăciuni al zilei, după care se odihnea în jur de o oră. Rostea apoi Paraclisul Maicii Domnului, după care venea la masă și asculta cuvântul din Viețile Sfinților. Când se întorcea la chilie, lua masa, se odihnea puțin și își continua canonul: închinăciuni cu metanii sau Psalmul 50, rostit de 45 de ori. Spunea adeseori: «Canonul călugărului nu încetează niciodată. Termină unul, începe altul, așa e călugărul». Pe cât posibil, căuta să-și păstreze nevoința în taină. Dacă intra cineva în chilie, își întrerupea canonul și se așeza în pat, ca și cum s-ar fi odihnit. Seara, Starețul cobora la Vecernie, stătea la masă, asculta cuvântul de folos, lua parte la Pavecerniță și apoi, fidel crezului personal: «Biserica și canonul sunt lege, doar în mormânt odihnă!», își continua tipicul ascetic. În același timp, nu înceta să repete că nici asceza, nici strâmtorările, nici lipsurile sau ostenelile de orice fel nu-l mântuiesc pe om, fără numai smerenia”.

În sufletul Arhim. Efrem, starețul Mănăstirii de la Vatoped, a rămas întipărit un cuvânt simplu, dar puternic și cu miez pe care crede că nu-l va uita niciodată: „Cugetul smerit este temelia întregii vieți de nevoință. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veșmântul dumnezeirii, așa cum spune Sf. Isaac Sirul. Când omul se înveșmântează cu ea, simte înlăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, așa cum o înțeleg Sfinții Părinți, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovnicești ale omului de către harul Duhului Sfânt. În fața părintelui Dionisie aveai încredințarea că «știe» și trăiește acest lucru. El ajunsese să simtă atâta plinătate înlăuntrul său, încât toată viața sa nu a cerut nimic pentru sine, pentru că întotdeauna se simțea împlinit. Și, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovnicești ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezență a Sfântului Duh. Îi sărutai mana și răspândea bună mireasmă. Îl priveai și vedeai pe chipul său pace lăuntrică și nădejde. Te apropiai de el și erai covârșit de bucurie. Și înțelegeai că adevărata bucurie nu ține de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăiește în ascultare, viața Duhului Sfânt”.

Lucrător viu al cuvântului lui Dumnezeu, Părintele Dionisie vedea dragostea de aproapele ca pe coroana tuturor virtuților: „Dumnezeu, dragoste este. Ai dragoste, ești cu Dumnezeu. Nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine. Vedeți ce lucru înfricoșat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi și toți Sfinții Părinți, dragoste este. Toate faptele bune sunt bune – și postul, și metaniile și toate celelalte fapte bune – dar dacă nu e dragoste, nu e niciun folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Acesta e sfârșitul, căci dacă este dragoste, ești aproape de Dumnezeu”. Din prea plinul inimii sale iubitoare, izvorau povețe care mângâiau sufletele rănite de răutate și de dușmănie ale multora: „Fraților, păziți dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu! Să avem dragoste de aproapele, să nu avem dragoste vicleană, adică să facem alegere că acela e viclean, că celălalt este așa. Eu trebuie să îi iubesc pe toți ca pe mine însumi, că așa îmi poruncește Biserica. Aceasta este Adevărul și Ortodoxia”.

Starețul Elisei Simonopetritul își amintește de blândețea și dragostea cu care Părintele Dionisie mustra atunci când un frate greșea, deși făcea foarte rar lucrul acesta, spunând: „Măi, neîndumnezeitule cu mintea!”. „M-a uimit felul acesta de a mustra pe cel ce a greșit, de a-l mustra fără a-l judeca, pentru că doar cel ce ar fi cu mintea toată în Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să judece pe fratele, iar unul ca acesta nu mai poate să judece pentru că se aseamănă lui Hristos și nu dorește moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu”. Încredințarea starețului Elisei este că „Părintele Dionisie avea un suflet plin de recunoștință și milă. Nu făcea milostenie căci nu avea mijloace materiale, dar avea un suflet plin de milă și un cuvânt de mângâiere pentru fiecare. Și pentru aceasta mulți români, dar și mulți greci îl vizitau și luau mângâiere prin cuvântul pe care-l primeau. De aceea, de câte ori îl întâlneam, îmi spuneam: «Iată un om cu suflet milostiv!»”.

 VĂDUVIT DE VEDEREA TRUPEASCĂ, DAR ÎMBOGĂȚIT ÎN CEA DUHOVNICEASCĂ

„Purtarea lui era o continuă doxologie a lui Dumnezeu”.

Cu zece ani înainte să plece către locașurile cerești, Dumnezeu a îngăduit ca Părintele Dionisie să-și piardă vederea trupească spre a o primi în dar pe cea duhovnicească. Lipsa luminii ochilor a fost una dintre cele mai grele încercări pentru stareț care mărturisește: „M-am rugat Maicii Domnului să-mi dea un dar: să nu mai cârtesc din cauza orbirii și s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat să înțeleg că, așa cum sunt, îmi este de folos. Și sunt în pace. Mi-a fost și îmi este de folos să fiu așa. Să-mi ajute Dumnezeu să-mi îndeplinească dorința: sfânta mântuire!”. Și completa cu adânc de smerenie: „Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată și o raportare personală la celălalt. Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii și învățăturile Bisericii, ar fi foarte ușor”.

„Atunci când și-a pierdut lumina ochilor, m-am dus să-l văd”, își amintește mitropolitul Athanasie de Limassol: „Purtarea lui era o continuă doxologie a lui Dumnezeu și asta mă impresiona: «Slavă Domnului!», «Cum va voi Dumnezeu», «Slavă Domnului, suntem foarte mulțumitori pentru dragostea Hristosului nostru și pentru filoxenia Maicii Domnului»”. Pentru îndelunga lui răbdare și inima sa înfrântă, Dumnezeu îl va binecuvânta cu darul străvederii. În amintirea ucenicului său, Ierom. Dionisie de la Colciu, a rămas vie până astăzi istorisirea unui mirean credincios din Salonic, Hrisostom, care avea o fiică demonizată de mulți ani. „După ce s-a spovedit, Hrisostom a rămas foarte mulțumit, împăcat și întărit de cuvintele Starețului. Ne-a povestit că Părintele i-a vorbit într-un mod cu totul neașteptat despre situația fetei sale, a cărei stare Hristostom o considera drept o pedeapsă dată lui de către Dumnezeu. Bătrânul Dionisie mi-a răspuns: «Da, Domnul te pedepsește, fiindcă ar fi trebuit să ai patru copii, dar pe doi i-ai lepădat și acum te pedepsește prin copilul acesta. Dar să știi că încă ai pedeapsă mică pentru că nu erai în cunoștință de cauză când ai făcut atunci fărădelegea. Dacă ai fi fost în cunoștință de cauză, ai fi luat pedeapsă mai mare. Acum trebuie să ai răbdare. Se va îndrepta». Hrisostom ne-a întrebat uluit: «De unde a știut de cei doi copii avortați? Nimeni nu știa acest lucru și nu l-am mai spus nimănui»”.

Pe lângă darul străvederii, Părintele Dionisie a primit și darul rugăciunii inimii pe care o vedea ca una dintre cele mai importante îndatoriri ale monahului: „Noi suntem datori să zicem: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Dacă omul, călugărul, zice la fiecare respirație: «Doamne Iisuse Hristoase…», încetul cu încetul, ajungi să înveți rugăciunea minții și ești împodobit cu ea. Acuma, să ajungem la rugăciunea minții, poate n-o fi cu putință, dar să zici toată ziua: «Doamne Iisuse Hristoase…», acela-i lucrul cel mai blagoslovit. Și vrăjmașul aude și nu se poate apropia de tine”.

ULTIMII ANI DIN VIAȚA STAREȚULUI DIONISIE

„Fraților, păziți dragostea, că Dumnezeu dragoste este!”.

Atrași ca de un magnet de dulceața cuvântului și de blândețea inimii sale, mulți stareți, ieromonahi, monahi sau pustnici români, greci, ruși, sârbi și bulgari din Athos l-au avut ca duhovnic. Dobândise harisma mângâierii sufletelor, știind cum să înmoaie cele mai împietrite inimi și să le întoarcă spre Dumnezeu și nu de puține ori a dovedit că are darul cunoașterii tainelor ascunse din inimile oamenilor.

În ultimii ani de viață ai Părintelui, ucenicii lui s-au văzut nevoiți să închidă porțile chiliei, pentru ca Starețul lor să aibă un cât de mic răgaz pentru odihna trupului epuizat de nevoință, de boli și de șuvoiul continuu de pelerini. Chiar și așa, închinătorii nu se dădeau bătuți și escaladau porțile ferecate doar pentru a ajunge la Părintele Dionisie. Studenți și episcopi, oameni simpli sau personalități mondiale ca prințul Charles, moștenitorul coroanei britanice, creștini ortodocși și de alte confesiuni, toți se îndreptau spre chilia Starețului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice și să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu și convingător, direct la miezul problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul. Fiind martor ocular al uneia dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria Sfântului Munte, Părintele Dionisie a fost și un mărturisitor autentic al tradiției athonite și ortodoxe, așa cum a fost păstrată ea de-a lungul veacurilor. L-au îndurerat profund secularizarea tot mai puternică a vieții bisericești și slăbirea duhului ei ascetic, fenomene pe care le deplângea și le considera de rău augur pentru viitorul creștinismului. A iubit mult monahismul și pe monahi, cărora nu înceta să le repete că ascultarea unită cu smerită cugetare este temelia vieții duhovnicești și a mântuirii sufletului.

Temele sale preferate de convorbiri erau dragostea, smerenia, ascultarea și răbdarea. În ultima perioadă a vieții, Starețul Dionisie repeta mereu, ca o concluzie a îndelungatei sale nevoințe duhovnicești, înflăcăratul imn de iubire al Sfântului Apostol Pavel din Ep. I către Corinteni, cap. 13 și îi îndemna cu ardoare pe ucenici sau pe pelerinii veniți să-l vadă: „Fraților, păziți dragostea, că Dumnezeu dragoste este!”. Repeta adeseori stihul cel mai apropiat inimii sale: „Smeritu-m-am și m-am mântuit”, vrând parcă să ne spună că, în vremurile noastre de deșert duhovnicesc, în care credința și dragostea aproape că s-au stins, nu ne mai rămâne altă izbăvire decât umilința vameșului pocăit. O altă scăpare din mrejele duhului lumesc și din marea apostazie prorocită de Sfintele Scripturi o vedea în urmarea Adevărului Creștin Ortodox, așa cum a fost trăit din generație în generație, din vremea lui Mântuitorului și a Apostolilor Săi, până în zilele noastre.

După 77 de ani de nevoință în Sf. Munte Athos și 58 de ani ca duhovnic și mângâietor de suflete, la data de 11 mai 2004, Părintele Dionisie Ignat a adormit în Domnul, plecând cu trupul din Grădina Maicii Domnului ca să se desfăteze cu sufletul de dulceața nepieritoare a raiului cuvântător al Mirelui Ceresc.

Testamentul său duhovnicesc poate fi rezumat în câteva cuvinte, pe cât de simple, pe atât de dătătoare de nădejde: „Să viețuim întru dragoste și să ne ținem de adevăr! Dacă respectăm Ortodoxia suntem în brațele lui Dumnezeu și suntem siguri că o să căpătăm fericirea veșnică”[2].

(Material realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Starețul Dionisie, Despre monahism și Sfântul Munte Athos, vol. III, Editura Prodromos.

[2] Frag. selectate din cărțile: Starețul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Ed. Prodromos, 2009 și Cuviosul Dionisie de la Colciu, Ed. Doxologia, 2017.

(Articol publicat în Revista ATITUDINI NR. 71)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

1 thoughts on “PĂRINTELE DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU – CHIP AL SMERENIEI CREȘTINE ȘI AL DRAGOSTEI DEPLINE

  1. Pingback: PR. EFREM VATOPEDINUL DESPRE PR. DIONISIE IGNAT - ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura