Scurtă Autobiografie:

Sunt un fost deţinut politic. Fac parte din GENERAŢIA 1948, „Generaţia care NU a avut tinereţe”. Am executat 8 ani de închisoare; de la etatea de 21 de ani până la etatea de 29 de ani (Arestat la 7 mai 1949 şi eliberat la 30 apr. 1957). Am fost anchetat la securitatea Calea Rahovei din Bucureşti şi am fost încarcerat în închisorile Jilava, Uranus din Bucureşti, Piteşti, Gherla, Marmezon din Bucureşti şi altele. M-am declarat peste tot ca funcţionar (am fost şi funcţionar la Ministerul Justiţiei – Cazierul judiciar) şi în dorinţa de a ajunge la ”Înalta Universitate din blestemata închisoare Aiud”. Dar pentru că am fost judecat şi condamnat într-un lot de studenţi am avut parte de iadul de la Piteşti (din februarie 1950 până la desfiinţarea iadului în 1952).

În urma evenimentelor din decembrie 1989 (o ordinară lovitură de stat) au explodat în mine idealurile tinereţii mele: ”Credinţa Strămoşească – Ortodoxă, Dragostea de Neam şi Ţara”, pentru care am fost condamnat şi am suferit toată viaţa.

Am participat, după 1989, la realizarea expoziţiei ”Cartea interzisă”, din subsolul fostului sediu al Direcţiei a-5-a a securităţii din Bucureşti; Conferinţe la ASCOR privind trecutul neamului; la Monumentul de la Balaciu – Ialomiţa, “Mormântul celor fără de mormânt”, am ridicat mai multe troiţe; am participat la ridicarea Bisericii Ortodoxe de la Institutul Agronomic Bucureşti (de la iarbă verde până la sfințirea bisericii). Am participat la realizarea Paraclisului – bisericuţă din fosta închisoare pentru femei de la Mislea şi alte acţiuni de-a lungul timpului

După Paştele din 2003, ca de obicei m-am dus la mănăstirea Petru Vodă la părintele Iustin Pârvu. Sfinţia sa era îngrijorat de soarta casei monahale de la Aiud care a fost începută în vara anului 2002. Decedase camaradul Emil Cociş, cu care părintele Iustin a fost în închisoare la Baia Sprie, şi care s-a ocupat de construirea casei monahale de la Aiud, construcţie ce a fost abandonată după moartea acestuia. Îngrijorarea părintelui m-a sensibilizat şi, când m-am întors în Bucureşti, mi-am anunţat familia de intenţiile mele de a pleca la Aiud şi a relua lucrările lăsate în paragină unde am rămas (şi nici nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoit să plec) până în 2009.

Ajungând acolo am găsit locul într-o stare jalnică, era „sediul” oamenilor fără căpătâi ai Aiudului; clădirea nu avea pereţi interiori, geamuri, uşi, instalaţii, cu acoperişul prost făcut, atât de prost ca din holul de la parter se vedea cerul, tavanul dintre parter şi mansarda nefiind făcut.

Trebuie să menţionez că la întreprinderea Teleconstrucţia, unde am lucrat 30 de ani, am executat şi lucrări de construcţii şi am dobândit multă experienţă, fapt ce m-a ajutat în lucrările de la Aiud

La Monumentul ”Calvarul Aiudului” construcţia era terminată. Interiorul monumentului era placat cu marmură pe care erau inscripţionate numele martirilor închisorilor comuniste, Sfânta Masă era construită. Ferestrele erau din tâmplărie metalică neetanşe şi datorită acestui lucru se făcea un curent de aer înăuntru încât se stingeau lumânările, am pus ferestre fixe şi am rezolvat problema, s-a construit şi montat Catapeteasma împreună cu strană. S-au montat 2 convectoare de mare capacitate pentru încălzire. În altar s-a confecţionat proscomidiarul, veşmântarul, cu paracliserul şi scaunul episcopal. S-a pus un covor de la intrarea în biserică şi până în altar şi deasemeni s-a amenajat interiorul monumentului cu tot ceea ce a fost necesar pentru a-i da aspect de biserică.

S-a perforat planşeul gros de 25 cm şi s-a tras curent în osuar unde era doar un sicriu mare cu capac plin de oseminte (moaşte), capac ce abia putea fi închis de cât de multe oseminte erau în sicriu. Am construit scara între pardoseala şi planşeul care este ceva mai sus, am pus balustrada din oţel pe ambele părţi ale scării, am construit vitrinele din oţel cu poliţe de sticlă. Am procurat, cu mare insistenţă, de la închisoarea Aiud ultima uşă de celulă (din stejar blindată cu tabla de oţel) pe care am expus-o în osuar şi s-a confecţionat o uşa metalică identică cu uşile vechi (toate uşile de oţel au fost schimbate, date la topit, după ce închisoarea a intrat în renovare integrală pentru a se şterge urmele trecutului şi pentru a fi mai uşor de manipulat poporul). Fiecare celulă era străjuită de 2 uşi – una de stejar în interiorul celulei şi una metalică înspre coridor, asta pentru că „bandiţii”(aşa eram denumiţi noi, deţinuţii politici) trebuiau bine păziţi. Aceste 2 uşi le-am expus în osuar.

Monumentul fiind construit pe o pantă foarte abruptă, pantă de 45 de grade, datorită greutăţii lui, terenul a început să cedeze şi au apărut  fisuri între platforma de beton de jos de la intrarea în osuar şi clădire, creându-se un spaţiu destul de mare (loc unde a crescut un pomişor); am tăiat pomişorul şi am astupat cu beton. Pentru stoparea acestui fenomen a fost necesară consolidarea terenului prin construirea a 2 parapete în lateralele monumentului, deasemeni s-au consolidat şi scările monumentului cu beton armat şi s-a montat balustradă. S-a construit un gard metalic pentru separarea curţii monumentului de cimitirul municipal.

Când am ajuns la Aiud în 2003, nu cunoşteam şi nici nu eram cunoscut de nimeni, când am plecat în 2009[1], eram cunoscut de foarte mulţi oameni care mă stimau şi apreciau pentru că am aplicat discursul faptei şi nu al vorbei, fapt ce a dat roade însutite.

Monumentul „Calvarul Aiudului”, datorită amenajărilor descrise mai sus şi îndeosebi a moaştelor făcătoare de minuni, a început să fie vizitat din ce în ce mai des de pelerini din ţară şi de peste hotare ce erau interesaţi să afle cât mai mult despre monument; istoricul lui, semnificaţia simbolurilor înglobate în el, despre cei care au murit la Aiud şi în alte închisori şi lagăre comuniste, despre jertfele martirilor şi multe altele.

Ca fost deţinut politic şi ca cel mai vechi dintre cei care s-au ocupat de problemele Aiudului am fost solicitat să vorbesc pelerinilor ce veneau în grupuri mari (au fost zile când au fost şi câte o mie de pelerini) despre lagărele comuniste. Ce vorbeam nu era din auzite sau închipuire, ci din trăirile mele în acele lagăre, vorbindu-le de la suflet la suflet, încercând să le dezvolt interesul pentru cele relatate. Acele amintiri mă tulburau şi emoţionau şi de multe ori îmi dădeau lacrimile, văzând în ochii celor ce mă ascultau înţelegerea emoţiilor mele şi oripilarea provocată la auzul atrocităţilor comunismului, dovadă fiind câte o lacrimă pe obrajii lor. Le-am vorbit de suferinţe trăite de mine şi de cei cu care am pătimit împreună, suferinţe necunoscute de cei ce mă ascultau şi ascunse cu grijă de cei care ne-au guvernat şi ne guvernează.

Le-am vorbit despre cele 3 dictaturi pe care le-a îndurat neamul nostru, despre dictatura carlista, cea antonesciana şi cea mai rea dintre toate – cea comunistă, aşa zisa „dictatura proletariatului”.

Neamul nostru românesc este (şi ar trebui să fie) un neam eroic, însetat de dreptate de corectitudine şi mai ales de adevăr. Am căutat, pe cât posibil, să le vorbesc pelerinilor despre aceste calităţi ale neamului romanesc pentru care am suferit şi s-au jertfit cei mai buni fii ai neamului în închisorile şi lagărele dictaturilor de care vorbeam mai sus dar mai cu seamă cea comunistă…

Alte date biografice: aici

Notă: Părintele Teodor Stănescu a fost colaborator al Revistei Atitudini, unde a publicat mai multe articole, în special pe teme memorialistice, propovăduind cu râvnă adevărul despre represiunea comunistă și sfințenia unor personalități ale temnițelor comuniste, pe care le-a cunoscut personal. Veșnică sa-i fie pomenirea și Domnul să-i dăruiască slavă și odihnă alături de camarazii săi de suferință din ceruri!

[1] Dată la care intră în mănăstirea Petru Vodă.