(preluat din Revista Atitudini Nr. 58)

Sarea sfinților

Părinții Bisericii, de multe ori, spun că Biserica este ca o arcă pe deasupra lumii și după cum știm sunt diverse oceane și mări în această lume. Unele sunt cu apă dulce, altele cu apă sărată. Hristos a spus: „Voi sunteți sarea lumii, sunteți lumina lumii” și noi, creștinii, cu adevărat trebuie să trăim ca și cum am fi sarea lumii. Nimeni să nu se înece în marea vieții. În Marea Moartă din Palestina, spre exemplu, nu te poți scufunda din cauza faptului că este foarte sărată. Dacă suntem cu adevărat creștini, nu ne putem scufunda în marea vieții, dar din nefericire am lăsat să intre foarte multă apă în viețile noastre și nu suntem sarea pământului. Deci, noi, practic plutim pe apele sfinților și încercăm să ne apropiem cât mai mult de arca Bisericii, fără să ne scufundăm.

În America, noi nu avem multă sare și trebuie să învățăm să înotăm. E foarte bine pentru că în felul acesta exersăm, ne antrenăm. Spre exemplu mulți ne întreabă de Maica Domnului, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și trebuie să dăm răspuns la foarte multe întrebări legate de Maica Domnului. Protestanții ne întreabă de ce o venerăm pe Maica Domnului. Catolicii ne spun: „Dar, în fond și voi o iubiți pe Maica Domnului ca și noi” și ne întreabă despre imaculata concepție. Deci, întotdeauna e o confuzie foarte mare și acolo mereu trebuie să o luăm de la început. Aici, la voi, e simplu. Maica Domnului e Maica Domnului. Nu trebuie să explicați nimănui. Aveți și „sarea” sfinților care vă însoțește, spre exemplu, Părintele Justin care a fost o minte foarte înaltă, sărată, un spirit înalt și v-a adus la mântuire. Deci, noi în America trebuie să luptăm să avem această „sare” înăuntrul nostru. În locuri precum România, spre exemplu, credința este foarte puternic înrădăcinată în sângele vostru. În America, noi doar săpăm, săpăm, săpăm. Aici, pur și simplu, totul e mult mai rafinat și e ca și cum ai lucra cu flori. Noi lucrăm ca să aflăm credința, pe când voi aici, practic, doar rafinați credința. Aici, practic, „se polizează”, se rafinează Ortodoxia. Noi, ca și călugări, cu adevărat, trebuie să rafinăm conceptul de supunere, de ascultare. Sunt foarte multe lupte în viața monahală, dar cu cât aprofundăm taina ascultării, cu atât înaintăm pe această cale.

Individualismul occidental și taina ascultării în Ortodoxie

E foarte simplu, atunci când trăiești cu cineva, să-l vezi, să-l consideri ca pe o ființă omenească. Spre exemplu și Apostolii au trăit cu Mântuitorul Iisus Hristos și de multe ori Îl vedeau ca pe un om ca și ei. Și știți foarte bine că și Mântuitorul de multe ori îi certa și chiar la un moment dat i-a spus Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”, pentru că avea o mentalitate foarte omenească și nu respectase ascultarea. Știți foarte bine că până la urmă însuși Mântuitorul a fost ascultător până la ultima Lui picătură, până la ultima Lui clipă omenească. Deci, când ai toate aceste lucruri în inima ta, devii un om curățit.

Viața monahală a fost stricată foarte mult de viața la sine. Toată lumea dorea să își facă voia fără să se supună cuiva. Starețul duce o povară foarte grea, dar dorește mântuirea noastră, a tuturor. Deci, americanii au venit și au văzut spiritul acesta al ascultării. America e foarte plină de un simț al individualismului. Toată lumea suferă de descurajare, de singurătate, pentru că nu pot sau nu au învățat încă această taină a ascultării. De asta e și atât de greu pentru americani să înțeleagă credința ortodoxă, să înțeleagă că viața noastră e întru Hristos, că viața noastră, de fapt, se regăsește în celălalt. Fiecare are impresia că doar viața lui contează, el, ca individ. Și ideea de a muri pentru ceva sau pentru cineva este pur și simplu de neconceput. E foarte greu să găsești mântuire, cel puțin în America. Cel mult, o poți întâlni la nivel de citit de carte, dar nici într-un caz în realitate, faptic, lucru care mi s-a întâmplat și mie. Am trăit într-o mănăstire catolică și citeam o carte despre Sf. Siluan și atunci mi-am spus: „Uite, asta este Ortodoxia și trebuie să devin ortodox!”. A fost o luptă mare să părăsesc mănăstirea catolică și să devin ortodox, dar a fost un har foarte mare și toți cei care se convertesc simt acest har foarte mare. Este foarte greu să devii ortodox pentru că atunci când o faci, aduci practic toată mentalitatea americană în această nouă credință a ta.

În America, de obicei, se spune că dacă ești protestant, catolic sau orice, oricum suntem creștini. Deci, dacă vrei, pur și simplu să vii în Ortodoxie nu mai trebuie să te botezi, nu mai trebuie să primești Sfânta Împărtășanie, fără să se înțeleagă că întreg etosul Ortodoxiei este cu totul diferit de ei. Oricum, ceea ce am întâlnit aici în România, în Ortodoxia românească, este ceva nemaiîntâlnit în America. Este un duh al ospitalității care este de neconceput în America. Este o apropiere foarte mare față de sfinți, ceea ce noi nu avem în America. Chiar dacă și noi avem sfinți, după cum știți: Sf. Ioan Maximovici, Părintele Serafim Rose, Sf. Gherman și încet, încet ei devin tot mai cunoscuți în lume, totuși noi nu înțelegem, încă, acea „sare” a sfinților de care vă spuneam și care de fapt păstrează credința ca o flacără în inimile noastre. Lucrul acesta se simte și la noi, din când în când. Spre exemplu, la începutul credinței mele îi simțeam foarte aproape pe Sf. Siluan, pe Părintele Sofronie și cu cât îi citeam mai mult, cu cât mă rugam la ei mai mult, simțeam că trebuie să devin ortodox. Totuși, fiind înconjurați de o cultură atât de lumească, acest lucru nu este ceva foarte profund în inimile noastre. Mă refer la trăirea autentică într-un duh ortodox.

Deci, vă rog să păstrați viu în inimile voastre acest duh al ascultării, al supunerii, pentru că el ne formează de fapt în Hristos, rupe sau sparge, practic, individualismul acesta care ne stăpânește pe fiecare dintre noi. Din nefericire noi, americanii, răspândim răul în toată lumea. Vin în România și aflu că aici oamenii au votat despre ce înseamnă să fii o familie și vedem totodată că în America tehnologia răspândește acest rău în toată lumea și se răspândește foarte repede.

Dependența de telefon rupe legătura cu Dumnezeu

Am ajuns în România și oamenii se minunează că nu avem un telefon mobil cu noi, tocmai pentru că venim dintr-o țară în care vedem câte distrugeri au avut loc din cauza aceasta. Și, culmea, toată lumea acceptă această tehnologie fără niciun fel de discernământ. Și în America toată lumea e poluată, realmente de internet. Este o poluare care, practic, ne îndepărtează foarte mult de Dumnezeu, în special mintea. Oamenii nu se mai roagă, nu mai spun rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase…”. Oamenii sunt distrași mereu să vorbească la telefon. Prin internet, oamenii sunt distrași și afundați în drama asta a vieții care, în fond, este una falsă și cu adevărat trebuie să fiți foarte hotărâte în această mănăstire, ca să nu lăsați să intre tehnologia. Fiecare telefon mobil e ca o gheară și fiecare legătură de internet e ca un dinte al satanei. Noi cunoaștem oameni care se ocupă de designul telefoanelor mobile și privesc cum lucrează ele asupra minții. În clipa în care devii dependent de aceste lucruri, e ruptă legătura cu Dumnezeu. Este un rău pe care îl vedem foarte frecvent în America și care, din nefericire, este răspândit în toată lumea. Rezultatele nu vor fi imediate ca în America, dar generația care crește acum cu internet, nu se va putea ruga. Deci, vă rog, apărați, protejați mănăstirea aceasta de răul lumii! Aici avem nevoie doar de două lucruri: ascultare față de maica stareță și rugăciunea Doamne Iisuse. Neapărat să păstrați mereu legătura cu Mântuitorul, căci fără asta ne scufundăm în apele lumii și întotdeauna să păstrați vie memoria Părintelui Justin. Maica stareță ne-a vorbit aproape încontinuu de Părintele Justin.

În clipa în care am uita părinții care, practic, ne-au fondat mănăstirea și pe cei care au suferit în România atât de mult în secolul XX, pe cei din închisori, credința noastră devine una ieftină, fără valoare. Și dacă aici credința devine una ieftină, atunci ce să zicem noi, cei din America? Va deveni o filozofie oarecare printre toate celelalte care există, nu vom mai fi lumina lumii, nu vom mai fi trupul lui Hristos, pentru că în America noi gândim doar cu mintea. Nici măcar nu ne putem închipui că avem și o inimă, o inimă profundă, lucru pe care l-am învățat de la Sf. Siluan. Citind-i scrierile, mi-am dat seama că nici măcar nu știm ce este aceasta și starețul Sofronie explică ce este această parte atât de profundă a ființei noastre. Pare că este un lucru pe care îl știe toată lumea ortodoxă, dar indiferent unde ne aflăm, de fapt este o luptă. Deci, această luptă să nu vă descurajeze în niciun fel! Niciodată să nu vă îndoiți că Dumnezeu v-a chemat la viața monahală, pentru că lumea nu are nimic să vă ofere. Vedem în America cum această uscăciune a lumii ne-a adus de fapt în mănăstire. Însă, mulți încă caută, se străduiesc să afle ceva. Singura mântuire și scăpare este în Hristos.

Vă rog să vă rugați pentru noi, cei din America, să putem „să înotăm” în continuare și măcar să putem să ne ținem capetele deasupra apei, iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să continue să vă desăvârșească în această luptă a ascultării ca să puteți păstra vie amintirea sfinților. Noi nu am cunoscut mulți dintre sfinții pe care îi aveți aici. Când le spunem americanilor despre România, ei spun: „Oare unde o fi asta, poate prin Africa?”. Însă, aveți mulți sfinți și multe comori aici. Și cu cât le veți face să strălucească mai mult în inimile voastre, cu atât veți fi mai legate de viața ortodoxă. Vă rog să mă iertați dacă am spus ceva care ar fi putut să supere pe careva dintre voi, dar trebuie să ne încurajăm unii pe alții în lupta aceasta din viața noastră monahală. E o mare binecuvântare pentru mine și părintele Eufrosin să ne aflăm aici, să simțim rugăciunile Părintelui Justin, să simțim ospitalitatea pe care ne-ați arătat-o și cel mai mult ne bucurăm că am putut să săvârșim o Sfântă Liturghie aici, cu voi. Să fim uniți prin Sfânta Împărtășanie și să creștem prin iubirea lui Hristos!

Prin nemișcarea noastră redevenim ceea ce suntem

Ca și în America, foarte mulți mă întreabă: „Cum de ai devenit ortodox?”. De fapt, nu prea îmi place să îmi spun propria poveste pentru că îmi dau seama că numai darul lui Hristos m-a adus la Ortodoxie și că de multe ori nu dau ascultare acestui har, nu conlucrez cu harul și că am rămas destul de ignorant față de prezența lui Dumnezeu în viața mea. Cred că este mai important să privim viețile sfinților care ne dau adevărata încurajare și adevărata iubire. Știu că Părintele Serafim Rose este foarte iubit aici în România, că a fost printre primii care au îmbrățișat viața monahală în America. Părintele Efrem, după cum știți, a fondat vreo 20 de mănăstiri în America. Mănăstirea noastră are 25 de ani, avem o bisericuță mică și o grămadă de noroi. Acum construim un atelier ca să avem puțin mai mult loc, dar totul se face cu foarte mult efort în America. În anumite clădiri avem electricitate și locuim într-un canion unde nu este semnal. Nu avem internet. Când vin pelerinii și ne vizitează mănăstirea se simt foarte ușurați că au scăpat de presiunea lumească de a fi căutați la telefon, internet și celelalte. Stând la noi, fără semnal, realizează la ce presiune sunt supuși în lumea lor. O resimt ca pe o povară foarte mare și slavă lui Dumnezeu că la mănăstirea noastră putem trăi fără ele. De patru ori pe săptămână avem Sfânta Liturghie. Începem la patru dimineața. În celelalte zile Ceasuri, Utrenia. Avem zile de pustie. În ziua de luni nu avem niciun fel de slujbă. Frații stau la chilie și se roagă și păstrăm liniștea toată ziua. Lucrăm dimineața cam cinci ore. La orele 13, luăm masa. După amiezile câteodată lucrăm un pic, dar de cele mai multe ori ne odihnim, ne rugăm, citim Vecernia la orele 17. Seara iar e liberă pentru activități duhovnicești. În mănăstirea noastră, cel puțin, este foarte important să ne păstrăm această nemișcare. În America te definești prin ce faci și noi învățăm că doar existând avem valoarea noastră, așa cum s-a definit și Mântuitorul: „Sunt Cel ce sunt”. În comparație cu simțul acesta al activității din America, noi prin nemișcarea noastră redevenim ceea ce suntem. Deci nu încercăm să ne ocupăm foarte tare ziua din zori și până în noapte. Bine, nu avem nici casă de copii, nici azil, dar Dumnezeu ne dă tot ce ne trebuie și ușor ne întărim și noi fundamentul. Important cu adevărat este să aflăm ceea ce merge la noi acolo. În mănăstirea noastră, noi nu avem un fundament așa cum l-a pus aici Părintele Justin. Nu avem un Părinte Justin. Încercăm să formăm o bază spirituală, să dăm o bază spirituală mănăstirii.

Să fiți credincioase față de ceea ce v-a spus Părintele Justin!

Voi aici aveți un fundament foarte puternic duhovnicesc prin Părintele Justin. Păstrați harul! Sf. Siluan spune că un călugăr are nevoie să învețe doar două lucruri: cum să obțină harul și cum să-l păstreze și voi dacă păstrați duhul Părintelui Justin adus în această mănăstire, el vă va conduce la porțile Raiului. Să fiți credincioase față de ceea ce v-a spus Părintele Justin!

Sf. Siluan, unul dintre cei mai mari isihaști ai secolului XX, era angrenat într-o muncă uriașă, cu muncitori. A fost cu ascultarea la o moară și răspundea de foarte mulți muncitori. Și Părintele Sofronie l-a întrebat: „Totuși cum poți să-ți păstrezi pacea cu atâția muncitori?”. Sf. Siluan a răspuns: „Iubindu-i pe oameni și rugându-te pentru ei”. Veți avea același har pe care l-au avut și primii Sfinți Părinți ai Bisericii în pustie, dacă amestecați un pic de iubire în tot ce faceți, dacă vă dați seama că Hristos vine cu fiecare om care vă calcă pragul, sau cu fiecare soră cu care trăiți în mănăstire și dacă veți trăi cu această supunere, ascultare pe care a avut-o și Hristos față de Tatăl Său, nu o să aveți impresia că nu trăiți isihast. Harul lui Dumnezeu va fi întotdeauna cu voi pentru că mesajul ultim al creștinătății este iubirea. Dacă veți urma exemplul Sfântului Siluan, veți ajunge la acea liniște a inimii, acea nemișcare a inimii. Părintele Sofronie spunea că nu mai sunt pustiuri în lumea aceasta și că singurul lucru care ne-a rămas este Sfânta Liturghie. Dacă vă rugați în timpul Sfintei Liturghii, faceți poate mai mult decât toți isihaștii la un loc din secolul XX. Așa o să căpătați pace în mintea voastră și o să vă simțiți inima vie.

Noi ar trebui să învățăm să trăim ca un singur trup. Sf. Siluan spune că frații noștri sunt viața noastră și că viața mea e de fapt în viața fraților mei. În felul acesta ne vom recăpăta pacea și vom putea păstra și harul în viețile noastre. Dar, dacă ne gândim la noi ca ființe separate de frații și surorile noastre: „De ce trebuie să fac ce îmi spune maica stareță?!” sau „De ce trebuie să fac ce îmi spune sora sau maica?!”, dezvoltăm un fel de duh al cârtelii în mănăstire și inima noastră va continua să se plângă de fiecare lucru și o inimă cârtitoare nu se poate ruga. Ne putem ruga doar dacă avem o minte care nu e implicată în gânduri și în felul acesta putem să trăim experiența harului în viața noastră. Toți Părinții Bisericii spun că nu trebuie să ne confundăm cu gândurile noastre. Problema este că noi ne identificăm cu gândurile noastre și avem impresia că suntem ceea ce gândim. Exact ca și cu contul de Facebook, lumea are impresia că se identifică cu contul de Facebook. Asta e și cu gândurile, mă tot gândesc la asta și la asta și am impresia că sunt ceea ce gândesc. De fapt, ne pierdem liniștea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie să aveți grijă la ce vă gândiți! Nu lăsați sămânța gândului să încolțească în mințile voastre pentru că intră, se dezvoltă, tot crește și ocupă tot spațiul și apoi nu va mai fi deloc har. Și apoi încep să mă întreb: „Oare ce caut eu la mănăstire? Viața mea poate ar fi mai reușită, mai bună în altă parte” și poate chiar ar trebui să mă gândesc să mă duc în America. De fapt, oriunde am merge prin lumea asta, tot nu am avea pace. Părinții ne învață, spuneți rugăciunea: Doamne Iisuse. Cu cât ne răstignim mai mult, cu atât ne omorâm dorințele și patimile și trăim Învierea lui Hristos. Ar trebui să trăim tot mai mult patimile lui Hristos, crucea și Învierea. Dacă citim scrierile Sfinților Părinți din primele veacuri, Sfânta Împărtășanie era cea care ne definea ca și creștini. Creștinul era cel care venea la biserică duminică, se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului. Ortodoxia este un mod de a trăi, nu este o filozofie, nu e o ideologie. Este Trupul lui Hristos și cu cât dorim să rămânem mai mult în Trupul lui Hristos, în această arcă a Bisericii, ne împărtășim cu aceste taine.

Comoara voastră e în credința ortodoxă

Hristos spune că: „Unde e comoara voastră acolo e inima voastră”. Deci, comoara voastră e în credința ortodoxă. Aici sunt atâtea lucruri, atât de multe bogății pe care le puteți găsi! În secolul XX, foarte mulți sfinți au răsărit în Biserica Ortodoxă prin suferința lor. Aveți atât de multe bogății aici! Dar dacă nu le priviți cu ochii credinței, vi se pare că trebuie să mergeți până în America să le găsiți. Însă, acolo nu veți găsi nimic. De obicei, lumea capătă slujbe foarte de jos, prost plătite și de obicei în America ajung mai săraci decât au plecat de aici, din România. Toată lumea privește filmele de la Hollywood și are impresia că viața în America e ca în filmele de la Hollywood, dar e sărăcie peste tot. Există o energie foarte diferită în America de cea de aici. Totul devine din ce în ce mai rapid, toată lumea cere: „acum!” și „imediat!” să se facă lucrurile și cel mai nebunesc lucru este să auzi mereu: „Răbdare! Răbdare! Răbdare!”. În general e bine să nu judecăm oamenii, pentru ce anume pleacă în America. De fapt, cei care au un folos sunt tot americanii. Cunoaștem și români foarte evlavioși în America, dar vor păstra copiii lor credința? Oricum, statisticile de acum nu sunt bune. Copiii se îndepărtează de credință. Când ajung în America, copiii nu mai vor să fie nici greci, nici sârbi, nici români. Se simt strânși ca într-un ghetou, vor să fie și ei ca restul americanilor. Deci, luptăm foarte mult și acolo să păstrăm copiii în credința cu care vin. E aceeași luptă, de fapt, în toată lumea, dar cred că în România aveți oricum șanse mult mai bune de a ține copiii în credință.

(cuvânt rostit în trapeza mănăstirii de maici, Paltin Petru-Vodă, 3 noiembrie, 2018, de către Ieromonahul Siluan, stareț al Mănăstirii Sf. Arhanghel Mihail, Canones, New Mexico, USA)