Mănăstirea Paltin Petru-Vodă vă invită să participați la Simpozionul omagial dedicat memoriei Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, la 10 ani de la adormirea sa. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 11 Februarie, în preajma praznicului Sf. Sfințit Mucenic Haralambie, când se împlinesc 104 ani de la nașterea marelui duhovnic, iubit și îndrăgit de românii de pretutindeni care alergau la ajutorul și sfatul său duhovnicesc. Continue Reading »

MĂRTURISITORUL MARIN RĂDUCĂ, SMERITUL ISIHAST ȘI TAINICUL RUGĂTOR AL LUI HRISTOS

LA ȘCOALA CREDINȚEI ȘI A JERTFEI, DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE

„Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru”.

Cu doar câteva zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, după ce a așteptat răbdător să treacă ziua în care a împlinit cei 99 de ani de viață, nevrând parcă să umbrească bucuria celor dragi de a-l avea încă aproape, smeritul și isihastul mărturisitor al temnițelor comuniste, Marin Răducă, a plecat dintre noi ca să dea răspunsul cel bun înaintea nemitarnicului Judecător.

„Sunt născut într-o comună, Poienarii-Rali, județul Prahova, la 10 octombrie 1922”, mărturisea Marin Răducă într-un dialog purtat cu P.S. Macarie al Europei de Nord și „bineînțeles că la timpul respectiv, nu exista familie care să nu creadă în Dumnezeu. Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru. Nu erau anomaliile de astăzi când au încercat să-L scoată pe Dumnezeu, începând cu icoanele din școli. Nouă, comuniștii au încercat să ni-L scoată pe Dumnezeu din inimile noastre, din credința noastră”[1].

Viața satului în care Marin Răducă a văzut lumina zilei proba mărturisirea de credință a poetului Lucian Blaga, pentru care „veșnicia s-a născut la sat”. Lumea satului, Poienarii, era circumscrisă firescului credinței în Hristos. Familia, școala și Biserica erau un tot unitar și făceau un zid împotriva celor care încercau să propovăduiască alte credințe decât cea ortodoxă. Marin Răducă a crescut sorbind din izvorul nesecat al credinței adânci a sătenilor săi. Preotul și învățătorul satului natal i-au fost modele vii de pilduitoare viață creștină până la 14 ani când a plecat la Brașov ca să urmeze cursurile Liceului Andrei Șaguna.

Anii de liceu îi vor fi marcați de atmosfera de efuziune creată în jurul Frățiilor de Cruce. Se înfiripa o lume nouă, a cărei ideologie pornea de la testamentul celor doi martiri, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți pe câmpul de luptă de la Majadahonda: „Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”. Iar într-o scrisoare adresată soției, Vasile Marin conchidea: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Noblețea jertfei până la lepădarea desăvârșită de sine, regăsită în viața celor doi luptători naționaliști, a aprins în sufletul adolescentului Marin de numai 16 ani, chemarea de a intra ca membru în Frăția de Cruce a liceului său, sub călăuzirea lui Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. „Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Ni se făcea educația morții, a sacrificiului, a jertfei”[2], mărturisea Marin Răducă într-un interviu acordat în anul 2018, revistei Atitudini. Prețul plătit pentru idealul de a sluji cu toată ființa neamul și Biserica a fost arestul în beciurile Siguranței Statului din timpul regimului antonescian și condamnarea la ani grei de închisoare. Continue Reading »

Hramul Sfântului Pantelimon la mănăstirea Paltin

Cu multă bucurie vă invităm să prăznuiți împreună cu noi, miercuri 27 iulie, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, ocrotitorul nostru cel iubit, care veghează ca un doctor iscusit la căpătâiul bolnavilor ce viețuiesc în azilul nostru de bătrâni, precum și al bolnavilor de pretutindeni, care aleargă cu râvnă la ajutorul său cel dumnezeiesc.

Anul acesta hramul mănăstirii noastre va fi încununat de prezența Înalt Preasfinției Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care va oficia Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în cadrul unui sobor de preoți și diaconi, în jurul orei 9:00.

Vă așteptăm cu drag în împreună-rugăciune și cântare duhovnicească să îl cinstim pe marele Mucenic și doctor sfințit, spre tămăduire sufletească și trupească, urmând ca după slujbă să ne desfătăm și de agapa frățească, pregătită de maicile și prietenii mănăstirii noastre.

Cu rugăciunile Sf. Măritului Mucenic Pantelimon, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi! Amin.

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Pomenirea de 9 ani a Părintelui nostru duhovnicesc, Justin Pârvu, va avea loc anul acesta în data de 11 iunie, sâmbătă, la mănăstirea Petru Vodă, sub oblăduirea caldă a Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei. Sfânta Liturghie va începe în jurul orei 9, urmată de parastasul ce se va săvârși la mormântul Părintelui Justin, de unde veghează ca un voievod asupra României suferinde de azi.

La mormântul său își găsesc alinarea zilnic zeci și sute de români care își plâng necazul și durerea celui ce le-a fost duhovnic, sfătuitor, ajutător încă din timpul vieții sale pământești.

Faptul că Părintele nu a murit decât cu trupul și că a câștigat îndrăzneală înaintea Tronului ceresc ne-o arată mulțimea de oameni de pretutindeni care vin încă și îi cer ajutorul, găsind rezolvarea problemelor lor.

Totodată pe 16 iunie, ziua adormirii sale, mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă, acolo unde a și adormit în Domnul și unde a petrecut ultimii ani din viață, va săvârși de asemenea pomenirea de 9 ani a marelui Duhovnic, Arhimandritul Justin Pârvu.

Vă așteptăm pe toți cu dragoste și inimi curate să înălțam o rugăciune pentru marele Duhovnic și totodată pentru suflete nostre!

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău, Părinte Justin, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Părinte, Evmenie, L-ați văzut pe Dumnezeu?

Pe Dumnezeu? Oare trebuie să-L vedem pe Dumnezeu? Din moment ce simțim că suntem ai lui Dumnezeu, ce putem dori mai mult? Nu este neapărată nevoie să-L vezi pe Dumnezeu. Însă, este necesar să-L iubim pe Dumnezeu.
Atunci când nu-L iubim pe Dumnezeu, chiar dacă le-am vedea pe toate, nimic nu avem, nimic nu suntem. Să-L iubim pe Dumnezeu este cel mai important. Vedem atât cât îngăduie Dumnezeu să vedem, dar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, nu există nimic mai măreț și mai înalt. „Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”. Nu a spus așa Domnul către Apostolul Toma? Trebuie să vedem neapărat?
Dacă harul lui Dumnezeu este în noi, ce altceva poate să-și mai dorească sufletul? Când ne aflăm în sfințenie, întreg harul lui Dumnezeu este în noi și simțim
ca și cum dumnezeirea ar fi înlăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, ce să-ți dorești să vezi?

(Preluat din cartea „Părintele Evmenie, bunul păstor și de minuni făcător”, scrisă de Monahul Simon, tradusă de maicile de la mănăstirea Paltin, în curs de apariție)

Eram soră începătoare în mănăstirea Paltin și mă spovedeam la Părintele Justin. Mă confruntam însă cu o problemă. Aveam evlavie la toți sfinții, dar totuși aveam o neputință în a mă ruga lor, nici măcar Maicii Domnului nu reușeam, nu mă puteam ruga decât către Mântuitorul, pe care Îl iubeam cu tot sufletul meu. Nu știam dacă este păcat sau nu, de aceea m-am dus să îi mărturisesc această neputință Părintelui Justin. Știam că Părintele Justin avea o mare evlavie la Maica Domnului și îi acorda o cinste aparte. Apoi citeam și cât de mult o iubeau monahii cuvioși din Sfântul Munte pe Maica Domnului, dar eu nu simțeam nicio bucurie să mă rog ei.

L-am întrebat așadar pe Părintele dacă e greșit cum procedez eu. Când a auzit Părintele, foarte mirat, se uită la mine și îmi spune: „Cum să nu te rogi, măi, Maicii Domnului? Păi tu te duci la Judecată fără avocat? Maica Domnului și sfinții sunt avocații noștri înaintea Judecătorului cel drept. De aceea trebuie să ne rugăm lor cu toată osârdia, ca să pledeze pentru cauza noastră la Judecată și să-L milostivească pe Domnul pentru noi. Pentru că dacă ar fi după dreptate, greu ne-am mai mântui noi, fără ajutorul lor”.

Acestea spunându-mi Părintele, m-am înfricoșat și mi-a părut rău de lipsa mea de evlavie. Atunci Părintele mi-a dat canon să mă rog în fiecare zi Maicii Domnului și să nu o mai trec niciodată cu vederea. Probabil, Părintele el însuși s-a rugat pentru mine, și a milostivit-o pe Maica Domnului să caute și spre mine, ticăloasa. Pentru că imediat cum am ajuns la chilie, mi s-a aprins așa un dor față de Măicuța Domnului cum nu mai avusesem vreodată. Mă rugam cu lacrimi să mă ierte și simțeam mângâierea ei caldă, ca și cum mă purta în brațe, ca pe copilul ei.

Sunt sigură că pentru rugăciunile Părintelui Justin, Maica Domnului mi-a dăruit dragostea ei.

(Monahia S.)

(Fragment preluat din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. IV)

Motto: „Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui”.

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

PREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

Alături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

ARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”. Continue Reading »