CÂNTAREA ÎN BISERICĂ | MAICA GAVRIILA

Izvoarele muzicii bizantine

Dumnezeu a plăsmuit omul, înzestrându-l cu darul minunat al cântării ca să înalțe imne de slavă Creatorului său. Vocea este un talant pe care omul este dator să-l înmulțească și să-l jertfească Domnului, așa cum adeverește și Sf. Ap. Pavel în îndemnul adresat Efesenilor: «Vorbiți între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre» (Efes. 5:19-20). În cultul liturgic al Bisericii creștine expresia laudei aduse lui Dumnezeu a îmbrăcat forma cântării cunoscute sub numele de muzica bizantină, muzică ce datează încă din primele veacuri ale creștinismului.

Termenul propriu-zis provine de la „byzantion” care desemna Imperiul Roman de Răsărit a cărui capitală era Constantinopolul, iar cadrul liturgic pentru care muzica bizantină a fost gândită este unul de rugăciune și de slăvire a lui Dumnezeu. În primele secole creștine, în biserici se practica lectura cântată, psalmodiată a textelor sfinte extrase din Faptele Apostolilor, din Epistolele Sf. Ap. Pavel sau din Psalmii lui David. Începând cu secolul al IV-lea se vor contura bazele tradiției bizantine și premisele imnografiei, precum și ale muzicii religioase.

Tehnica muzicii bizantine va suferi de-a lungul timpului numeroase inovații, însă, nu vor depăși niciodată cadrele tradiției din care aceasta își trage seva. Imnografii bizantini vor îmbogăți structurile muzicale, dar nu vor renega trecutul și izvoarele primare ale cântării bizantine, așa cum se va întâmpla în Occident unde, în numele așa-zisei libertăți creatoare, se va ajunge și în privința muzicii religioase, la regula obligatorie de non-dependență absolută, doar cu scopul de a scorni „nemaiauzitul” și „nemaiîntâlnitul”.

Imnografia

Este știut faptul că muzica bizantină s-a dezvoltat în același timp cu imnografia, existând o armonie care se vrea desăvârșită între cuvânt și veșmântul său muzical. „Prin influențarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai ușor să primească adevărul cuprins în textul imnurilor religioase”, consemnează Sf. Vasile cel Mare[1].

Melodia conferă cuvântului toată strălucirea sa și arată faptul că acesta nu îndeplinește doar o funcție cognitivă, ci că are menirea de a transmite sufletului iubirea lui Dumnezeu și de a uni cerul cu pământul prin slavoslovie:  „O, daruri ale lui Hristos!”, exclamă marele Hrisostom. „Sus doxologesc oștirile îngerilor, jos, în biserici, oamenii în cor imită doxologia îngerilor. Sus Serafimii cântă cu putere imnul trisaghion, jos mulțimea de oameni același cântec îl trimite spre înălțime; se întocmește sărbătoare comună a celor cerești și a celor pământești: o singură rugăciune de mulțumire, o singură bucurie, un singur cor plin de bucurie. De sus își are începutul frumoasa armonie a cântecelor, pusă în mișcare, ca de o baghetă, de Sfânta Treime, răsună melodia cea dulce și fericită, simfonia cea fără de sfârșit”[2].

Fără acompaniamente în biserică

Cântarea, la slujbele ortodoxe este exclusiv vocală, neîngăduind acompaniamentul cu instrumente muzicale cum se întâmplă în cultul romano-catolic[3]. În Biserica Ortodoxă, credinciosul este chemat să participe în chip personal la rugăciune și să nu se complacă într-un simplu spectator, la slujbe. Încercând să facă o paralelă succintă între cântarea răsăriteană și cea apuseană, protopsaltul grec Lykourgos Angelopoulos remarca: „Autenticitatea muzicii bizantine trebuie să fie ocrotită ca să reziste asalturilor sistemului muzical occidental. Scrierea muzicală bizantină nu poate fi comparată cu niciun sistem de notație din muzica occidentală și contribuie la o formă de expresie muzicală originală și absolut unică în lume[4]”.

Tocmai de aceea, Sfinții Părinți au acordat o atenție deosebită conținutului și modului de interpretare ale cântării liturgice, considerându-le esențiale în cultivarea stării de evlavie pe care credinciosul trebuie să o aibă, mai cu seamă, în trăirea momentelor principale ale slujbelor.

Canoane privind cântarea

Astfel Canonul 75 al Sinodului VI Ecumenic face următoarea precizare: „Voim ca cei ce vin în Biserică spre a cânta, să nu întrebuințeze nici strigăte necuviincioase, nici să silească firea spre răcnire și nici să zică ceva ce Bisericii nu convine, ci cu mare atenție și umilință să aducă lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, astfel de cântări”.

În același sens se pronunță și Sinodul Trulan (692) care cere „să nu se facă auzite vociferări dezordonate, nici să se schimbe sunetul natural în strigăt”. Iar remarcile Sf. Sava cel Sfințit sunt la fel de lămuritoare și de categorice: „Strigarea cea fără de orânduială a celor ce cântă în biserică nu se cade să fie primită în cântarea Bisericii. De asemenea și cel care o cântă la biserică nu trebuie să fie primit. Să fie scos din dregătoria sa și să nu mai cânte în biserică pentru că se cuvine să cântăm cu bună cucernicie și frumoasă glăsuire și să înălțăm Slavă… Stăpânului tuturor și Domnului ca și din gurile inimii Sale. Iar cei ce nu ascultă acestea, muncii celei veșnice sunt vinovați, ca unii ce nu se supun învățăturilor Sfinților Părinți și ale Pravilelor”[5].

Cântăreții bisericești ispitiți să-și etaleze în mod excesiv măiestria și calitățile vocale, transformând cântarea liturgică într-un spectacol laic sunt înfierați de cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur: „Când înălțăm imnele cele dumnezeiești să fim cuprinși de multă frică și împodobiți cu evlavie și așa să le rostim. Că sunt unii din cei de aici – și socot că nu sunt necunoscuți nici dragostei voastre – care, disprețuind pe Dumnezeu și socotind cuvintele Sfântului Duh niște cuvinte obișnuite, dau drumul la vorbe, fără rânduială și nu sunt cu nimic mai buni decât nebunii; își frământă trupul, umblă de colo-colo și au niște purtări străine stării celei duhovnicești”[6].

Aceleași observații, le regăsim și la Sf. Niceta de Remesiana în De psalmodiae bono: „Cântăreții trebuie să fie însuflețiți de evlavie. În timpul cântării, toate gândurile trebuiesc să fie îndreptate spre păcatele noastre. Aceasta va ajuta cântării să corespundă evlaviei simple, iar cântăreții să fie cu gândul permanent la text. Trebuiesc evitate afectările teatrale. Înrâurirea puternică pe care muzica o are asupra sufletului omenesc îmbie pe mulți creștini să cadă în mrejele seducătoare ale muzicii teatrale, ce infuzează dorințe pătimașe.

Cântăreții trebuie să strălucească prin umilință, sobrietate, curăție și celelalte virtuți ce au împodobit pe sfinți. Cei care cântă bine nu trebuie să se facă remarcați, iar cei care sunt prea puțin dotați pentru muzică trebuie mai degrabă să tacă”.

Concerte simfonice în biserică?

Este de prisos să întărim faptul că toate sfaturile Sfinților Părinți sunt cu atât mai actuale în vremurile noastre cu cât flagelul sincretismului amenință să infesteze nu numai spațiul liturgic al Bisericii noastre Ortodoxe, ci și cântarea ei. Din păcate și în țara noastră am ajuns să asistăm cu consternare și cu vădită stupoare la organizarea de concerte vocal-simfonice în catedrale și biserici ortodoxe sub pretextul că nu sunt încălcate canoanele de vreme ce acestea nu se desfășoară în timpul slujbelor religioase, ignorându-se, parcă, în mod voit încărcătura de sfințenie pe care o are fiecare element care intră în alcătuirea părții văzute a Bisericii și faptul că „cele văzute sunt chipuri și umbre ale celor ascunse: Biserica cea văzută, chip al bisericii inimii; preotul, chip, al preotului adevărat al harului lui Hristos” (Sf. Simeon Metafrastul).

Pe aceeași solee pe care preotul înalță crucea la Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Sus să avem inimile” și îndemnându-ne: „Să mulțumim Domnului”, nu pot interpreta baritonul și violonistul Requiemul Parastas pentru soliști, cor și orchestră al compozitorului Marţian Negrea. Icoanele de pe catapeteasmă la care ortodoxul își pleacă genunchii și se închină tăcut cu sărutare sfântă, plângându-și durerile, nu pot suferi zarva instrumentelor muzicale și neastâmpărul baghetei oțărâte a dirijorului.

Așa cum o sală de operație dintr-un spital în care oamenii suferă și mor, nu poate deveni scena unor spectacole de carnaval, cu scălâmbăieli de saltimbanci, tot astfel locașul sfânt al Bisericii unde Hristos se răstignește și își jertfește continuu Trupul și Sângele ca să ne dăruiască nouă, nevrednicilor, viața veșnică, nu trebuie impietat cu elucubrațiile artei profane contemporane care a declarat „în afara legii” orice lege.

Trăim vremuri în care artistul transformă, de cele mai multe ori, actul creator într-un mijloc de exprimare a propriilor fantezii și trăiri, râvnind să urce pe postamentul pe care altădată îl rezerva lui Dumnezeu. Astfel din maestru, artistul devine vedetă și oglindă a propriei sale naturi limitate, tăgăduind cu bună știință tainele luminii de har strecurate de Dumnezeu în sufletul lui și uitând de cuvântul Scripturii care zice: «Sunteți biserică a lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi» (I Cor. 3:16). „Drept aceea, aprinzând făclia, adică rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o punem sub obroc, ci în sfeșnic, adică în Sfânta Biserică, pe culmea contemplației adevărate. Aceasta, întrucât Biserica nu are în ea nicio parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta, pentru că e străină de toate prisosurile materiale și nu are în ea nimic pământesc” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

[1] Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt la psalmul 1, Migne PG 29. 211

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Serafimi, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2007, p. 132.

[3] Orga a fost introdusă în cultul apusean în sec. VIII, inițial fiind un instrument folosit la curtea imperială, nu în biserică.

[4] Lykourgos Angelopoulos, Vocile Bizanțului, Iași, 2011, pp. 126-127.

[5] Tipicul Sf. Sava cel Sfințit, p. 38.

[6] Idem, p. 132.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 53)