DR. GALINA RĂDULEANU: Raiul s-a născut la sat

Satul din Hotin

„Clipe dulci ce par ca veacuri…”15. Afirm cu toată convingerea că nu numai „veşnicia s-a născut la sat”16, dar în primul şi în primul rând RAIUL.

Cel al bunicilor era situat la Clişcăuţi, judeţul Hotin şi a intrat mai conștient în viața mea, după întoarcerea din refugiu. Acolo, îmi petreceam întreaga vacanță de vară. Ajungeam în sfârșit la destinație în gara „Noua Suliţă”, cu un tren de noapte (singurul existent pe această rută), unde ne aştepta deadea (unchi) Colea, unul din frații mamei. Drumul de 20 de km îl parcurgeam cu căruța plină de fân, în care, înveliți în pături, ne continuam somnul. Şi acum port în suflet, în minte, amintirea liniștii din jur, sclipirea stelelor, mirosul de neuitat al câmpului şi tropotul ritmic al cailor. Un drum pe care l-aş fi vrut să nu se sfârşească.

În această nouă lume în care intram noi, copiii, începeam o viață total diferită de cea de acasă, dar foarte departe de a fi apreciată (pe atunci). Asta datorită mamei, ale cărei principii sănătoase, care mai târziu ne-au salvat viaţa, le consideram tiranice şi le făceam o opoziție tăcută. Chinul începea de dimineaţă, la o oră destul de matinală când, sculaţi, „ne obliga” (vai, ce ruşine!) să mergem prin rouă sau prin miriştea proaspăt tăiată care ne făcea să ridicăm partea interioară a piciorului pentru formarea bolţii labei.

Urma chinul numărul doi: spălarea până la brâu cu apă rece (înfiorător!). Venea, apoi, masa de dimineață servită sub bolta copacilor cu interdicția de a ne ghionti sau hohoti, exact ce ne venea să facem în acel moment. Dar venea şi sfârșitul acestor „psihotraume depersonalizante”, (aşa ni se părea nouă). Din momentul acela, lumea devenea proprietatea noastră. La fel şi timpul, total insuficient
„marilor noastre acțiuni”.

Povestiri misterioase din casa de la țară

Pentru asta, aveam la dispoziție o curte imensă care cuprindea două clădiri: una mai modestă cu aspect de casă de ţară, unde locuiau bunicii şi crescuseră cei cinci copii, mama fiind cea mai mare. Cealaltă, majestuoasă, asemenea unui conac, unde stătea deduşca (bunicul cel bătrân) – străbunicul care fusese preotul satului, personalitate considerată aristocrată în perioada aceea. Clădirea înaltă
avea un cerdac larg la intrare, cu camere spațioase care deşteptau un respect amestecat cu sfială. Sufrageria, mare şi largă, era dominată de un candelabru uriaş, luminând, la fel ca şi în restul casei, cu ajutorul gazului.

Mai exista o încăpere mobilată „stil”, tapițată în verde, având la intrare draperii grele din acelaşi material. Acolo, nu îndrăzneam să intru singură fiindcă ştiam că adăpostise sicriul cu străbunica. De altfel, datorită diverselor povestiri cu strigoi, fantome, duhuri rele, auzite de la cei din jur, îmi era imposibil să intru într-o încăpere neluminată sau să nu-mi ridic picioarele când stăteam pe canapea, asta fiindcă eram sigură că dedesubt stă cineva la pândă.

Cei doi străbunici au avut o soartă total diferită. Ateţ (părinte, tată) Nicolae se pregătise de timpuriu pentru moarte. Îşi comandase sicriu şi îşi cumpărase catifea neagră cu tot ce era necesar, depozitându-le în pod. A murit la 95 de ani, în timpul ocupației sovietice, când ne-a fost imposibil să venim la înmormântare şi nici mai târziu în vizită, la mormânt.

Grădina Raiului și joaca cu animăluțele

Ajunşi, în sfârșit, în curte, simțeam că am pătruns în grădina Raiului. Acolo, fiinţele cele mai apropiate, a căror limbă o înțelegeam fără cuvinte erau toate vietățile din gospodărie. Începeam cu prietenele
noastre, vacile, faţă de care aveam o afecțiune diferită. Cea bătrână era foarte blândă şi chiar ne iubea. Fratele meu se urca să o călărească, iar eu mă chinuiam să o mulg ca să îi dau lapte celuilalt prieten, Ţigan, câinele negru legat în lanţ şi ţinut în cuşcă, lucru de care sufeream teribil.

Tovarăşa ei de staul, probabil fiica, tânără şi gravidă, se pregătea să nască, lucru care s-a petrecut noaptea spre joi, aşa că l-am numit Joionel. Mă duceam zilnic să-i sărut fruntea mirosind a lapte şi să-i ţin capul pe genunchi ca să-l pot mângâia. Anul următor însă, m-am trezit în faţa unui taur fără memorie, gata să mă ia în coarne. Între timp, se „umanizase”.

Mai era şi coteţul găinilor, lângă care pândeam zilnic „evenimentul”. La primul cotcodăcit, îi făceam vânt de pe cuibar înainte de a termina tot „recitalul”. Cu produsul cald, fugeam la bucătărie să-l
devorez sub formă de gălbenuş cu zahăr. Grădina bunicilor, la vârsta aceea, ni se părea nesfârşită…

Mi s-a povestit că, mică fiind, m-am rătăcit în lanul de porumb, de unde cu greu am fost recuperată. O parte din grădină era ocupată de pomi cu pere uriaşe şi mere din care în fiecare toamnă, la un storcător cu manivelă, se obţinea vestitul cvas17. În spatele casei bunicilor începea, pe o distanță apreciabilă, zona arabilă, situată în uşoară pantă. La capătul ei se afla o clădire frumoasă cumpărată de bunici pentru unul din fii, dar pe care o ocoleam cu grijă. Auzisem că în una din camere, vechiul proprietar, din motive necunoscute de mine, se spânzurase.

Pomul mistic din grădina satului din Rai

În mijlocul acestei întinderi se afla „pomul raiului” sau „taina tainelor” sub forma unui nuc imens care auzisem că avea peste 100 de ani. În el, reuşeam să mă urc până la o creangă orizontală şi mare, unde aveam sălaşul conspirativ. Acolo, ascunsă de grosimea frunzişului, începea o stare pe care nu mi-o pot explica. Aveam doar nouă ani. Intram, zic acum, într-o altă lume, într-un alt timp, într-o altă dimensiune, într-o stare de fericire de care nu am vorbit nimănui niciodată şi pe care am regăsit-o mult mai târziu în închisoare. După un timp, a cărui dimensiune o pierdeam, în modul cel mai firesc mă coboram din pom şi intram în realitatea vârstei, cea în care alergam, ţopăiam, râdeam sau mă jucam.

Această stare, aşa cum am spus, am retrăit-o nu numai în închisoare, ci şi alături de omul vieții mele. Pe parcurs, am avut-o şi o am în timpul slujbelor anumitor slujitori ai Bisericii, când simt că Duhul Domnului plutește deasupra noastră. Dezgroparea acestor adâncuri îmi aduce revelarea unor adevăruri şi semnificații, pe lângă care am trecut insensibilă şi indiferentă. Abia acum… văd. De la Clişcăuţi, mi-a rămas pe retină auriul lanurilor de grâu străbătute în căruța unchiului Colea, prin care mai târziu m-am întâlnit cu Van Gogh18.

Amintirea tatei, Pr. Boris

Tata rămăsese la Bălţi ca să slujească la biserică. La noi venea mai rar, dar încărcat de cărţi pentru mine, de dulciuri şi jocuri la care lua şi el parte. La cel numit Nu te supăra, frate, când ajungeam să pierd, începeam să plâng şi părăseam partida. Odată cu venirea tatei, programul nostru se diversifica într-un mod foarte plăcut. Mergeam împreună la un iaz din apropiere, unde învăţam să înot şi să pescuiesc.

Tata era singurul care se juca împreună cu noi. Am şi acum o poză în care devenise un căluț încălecat de amazoana de mine. Asta nu excludea şi momente când situația îi cerea să fie categoric şi sever. Într-o asemenea împrejurare în care eram amândoi vinovați, când întreba pe un ton aspru cine a făcut asta, fratele, timorat, i-a răspuns vitejeşte: „Şi Galea!”, adică eu. Tot atunci, într-o veselie de neînchipuit, noi, copiii, ne costumam în stafii drapate în cearceafuri albe, purtând pe cap dovleci scobiți, tăiaţi fiind în ei forma nasului şi a gurii, cu o lumânare în interior.

Babuşca Eufimia a trăit până la 86 de ani, dar cu o mare degradare mentală, se pare, o consecință a aruncării ei din pod de către sovieticii care căutau acolo „grânele ascunse”. A fost îngrijită până în ultima clipă de tiotea Raia (mătuşa/tanti), sora mamei, care în 1944 a decis să rămână la Clişcăuţi, refuzând să-şi urmeze soţul în România. Se apropia sfârşitul vacanței, cât şi momentul plecării, fără să ştim că e pentru totdeauna. Nu realizam că în anul 1943 îmi trăiam ultimele zile fericite ale copilăriei. Nu ştiu nici acum ce duh rău ne-a împins pe amândoi, ca înainte de plecare, pe ascuns, cu un băţ, să stricăm cuiburile de rândunele construite deasupra uşii de la casa bunicilor. Oare asta să fi adus nenorocirile care au urmat?!

Note

15 Vers din poezia O, rămâi de Mihai Eminescu.
16 Afirmație ce aparține poetului Lucian Blaga (1895-1961).

17 Băutură tradițională rusească obținută prin fermentare din secară sau pâine de secară.
18 Vincent Willem van Gogh (1853-1890). Pictor neerlandez post-impresionist, exponent
de seamă al artei secolului al XIX-lea.

(Extras din cartea „DR. GALINA RĂDULEANU: Întoarcerea în adâncuri”)