SF. ELISABETA ÎN PEȘTERA SF. TEODORA LA SIHLA

Sf. Elisabeta de la mănăstirea Pasărea avea o legătură puternică în duh cu Sf. Teodora de la Sihla, la a cărei peșteră alerga adeseori să se roage în pocăință. Aici a întâlnit-o și un călugăr din Schitul Sihla, care relatează acest moment ce l-a marcat profund. SF. ELISABETA ÎN PEȘTERA SF. TEODORA LA SIHLA

Întâlnirea cu Sf. Elisabeta la peștera Sfintei Teodora

În sfârșit, am luat plicul iar ea a plecat spre peștera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peșteră iar dimineața va pleca.

M-am  dus la chilie și, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înșele, scoțându-te din obște înainte de vreme la pustie (căci atunci aveam dorința puternică de a merge la pustie iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peșteră și te încredințează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus.

Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peșterii fără să pot rosti un cuvânt deși voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simțit, căci am mers ușor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiori numai gândindu-te.

Voiam să o chem pe nume dar nu puteam. O putere nevăzută mă ținea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate și atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuți „care nu și-au plecat genunchii lui Baal”.

După un timp am putut să o chem pe nume și i-am spus să stea în fața icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora și cu ale tuturor Sfinților Tăi, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine păcătoasa. Amin. Să-și facă cruce și să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie și umilință, încredințându-mă din mărturiile Sfinților Părinți că nu este demon (de fapt mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând ca să-și descopere din tainele Sale prin plăcuții Săi).

Mărturisirea Sf. Elisabeta

Deci după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoșată, spunându-mi: „Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani și am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire am citit și am râvnit Viețile Sfinților dar nu le-am urmat și în fapte ci mi-am petrecut viața în lenevire și nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte și mult am pătimit în aceea suferință cumplită prin spitale.

Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital și mi-a spus: Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamț Hozevitul, că și el a fost chinuit tot de aceeași boală și tot în acest spital a pătimit.

După ce a plecat eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască fiindcă nu mai puteam răbda. Și mi s-a întâmplat un lucru înfricoșător (zicând aceste cuvinte a izbucnit în plâns): am murit pur și simplu şi mi-am văzut sufletul ușor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd și scârnav. S-a oprit apoi puțin fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau șiroaie și a spus: Părinte, fac această mărturisire fraților mei în Hristos care doresc mântuirea ca să știe ce ne așteaptă pe fiecare din noi la moarte.

Și a continuat zicând: După ce am murit au venit demonii și m-au luat cu ei în iad și ce am văzut acolo și ce am simțit este greu de exprimat în cuvinte și necuprinse de mintea omenească. Din deznădejdea ce m-a cuprins am început să urlu de durere și mă rugam Maicii Domnului și Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoșată. Vai, părinte, pentru o dulceață trecătoare a păcatului și dezmierdare înșelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neștiind ce ne așteaptă. Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoți, arhimandriți, stareți și călugări din neamul nostru  care se munceau mai mult decât toți ca unii ce au știut voia și poruncile lui Hristos dar nu le-au împlinit.

După un timp a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob cu multă slavă și lumină și m-au scos din acele chinuri spunând către demoni: De ce ați răpit acest suflet fără să fie judecat? Imediat Maica Domnului a dispărut și am rămas singură cu Sfântul Ioan într-o câmpie întinsă și înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locașurile drepților. Și, mergând,am văzut multe frumuseți de nedescris și de neînchipuit ale Raiului.

Pocăința sfintei Elisabeta

Și zicând aceste cuvinte, începuse a iradia fața ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat și-a strunit mintea având o trezvie ascuțită, prihănindu-se pe sine și zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o așteaptă pentru răutățile săvârșite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toți, visează la Rai. Și a izbucnit iarăși în plâns. Și atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minții și de cuvântul Avvei Visarion: Dacă ești în pace și liniște atunci mai mult te smerește, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău și lăudându-ne să fim dați la război.

Iar ea a continuat: Ajungând la porțile Împărăției Cerurilor s-a auzit un glas ca de tunet: Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Atunci Sf. Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu și mi-a zis: Suflete, să știi că Dumnezeu ți-a mai dăruit ani de viață ca tu să te pocăiești, căci în viața ta ai râvnit sfinților dar nu le-ai urmat și în fapte, ci ai petrecut în lenevire; deci ia aminte la restul zilelor tale cum petreci. Și zicându-mi aceste cuvinte s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu.

Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurățiile lumii decât în trupul meu. Deci când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă și înviasem, iar boala de care sufeream, dispăruse complet. Însă din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad mă comportam ciudat și după un timp toți m-au luat de nebună așa încât nici duhovnicul meu nu mă înțelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînțeles că nici nu m-au mai ținut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, și m-au trimis în țară.

Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experiența trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simțire exterioară[1] de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar infricoșa că nu mai mișc deloc ci doar țip și mă vaiet ca o persoană care doarme și visează ceva urât și înfricoșat.

Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aș vrea să vă fac  o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hieroteos de Nafpaktos, discuție relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”. Iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuși că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.

Cingătoarea Sf. Ioan Iacob

Și încă un aspect al experienței acestei maici îl voi relata la sfârșitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat:

„Părinte, nu vă puteți da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc, și de câte ori nu m-au bătut și chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic și înfricoșător, unde n-a călcat picior de om vreodată și am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sf. Ioan Iacob și revărsat peste lucrurile și locuri pe unde a umblat. Și atunci strigau turbați: Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece, așa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim care la rândul ei o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Z

icând aceasta am rămas uimit de această mărturisire și am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi și să facă pe povățuitoarea (caracteristic celor căzuți în părere de sine și în înșelare) ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi întrebând-o iarăși o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-ați cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună și părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuși l-a insuflat; cine sunt eu păcătoasa să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?

Moartea clinică

După aceasta eu am plecat lăsând-o la peșteră căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni când urma să-și ia coletul de la mine. Dar după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit și nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Niște taine ce numai Dumnezeu le știe.

În încheiere aș vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hieroteos de Nafpaktos „Viața după moarte” care tratează niște lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morțile clinice, citând cartea unui doctor protestant american care dă multe mărturii de morți clinice cu revenire la viață a unor pacienți tratați de el.

Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinților Părinți și ale unor părinți contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, și care demonstrează că majoritatea cazurilor de morți clinice sunt rodul înșelărilor demonice și a halucinațiilor unor minți bolnave. Dar spune ÎPS Hieroteos că sunt și unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu ostașul Taxiot, cu egumenul Cosma, Cuviosul Areta de la Pecerska și altele care sunt scrise în Viețile Sfinților. Dar o condiție și un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective își trăiesc restul zilelor. Dacă ele își petrec restul zilelor în adâncă pocăință și profund schimbat, atunci de la Dumnezeu a fost spre mântuire.

Și dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experiență de dincolo de moarte, dar când și-a revenit plângea mereu și spunea: Aș vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan și să spun numai atât: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Pe când în cazurile de înșelare enumerate de doctorul american toți care au avut aceste halucinații și-au continuat firul vieții în nepăsare și în nepocăință, reluându-și viața păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experiența autentică a acestei pustnice care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăință și sfințenie.

(Publicat și în Revista Atitudini Nr. 12)

 

 

 

[1] „Un alt oarecare, locuind aici, în așa zisa Thola, din pricina acestui gând al morții, își ieșea de multe ori din sine. Și aflat de frați de parcă era leșinat sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI, Despre pomenirea morții).