PR. SAVATIE BAȘTOVOI – SPOVEDANIA FEMEILOR

Despre spovedania femeii în general și despre spovedania maicilor în mănăstire

Cred că este foarte diferit felul cum vede un duhovnic pe o femeie/maică de felul cum vede o femeie pe altă femeie. Ceea ce poate să vadă o maică bătrână atunci când ascultă pe maicile ei, nu va putea vedea niciodată un duhovnic. Noi, preoții duhovnici, nu putem vedea, noi suntem orbiți. În general femeile spovedesc doar o parte a problemei, cea pe care o văd ele. Au altfel de spovedanie, una pe care o construiesc în mintea lor.

Femeile au lumea lor în cap. Eu nu zic că e rău, pur și simplu sunt construite altfel. Au o fantezie, o lume a lor, închipuită și se spovedesc de-acolo. Ele nu se despart de ceea ce își închipuie. O femeie poate să ascundă anumite lucruri ani de zile. Poate să îți spună chiar minciuni din pricina rușinii. Femeile mai greu depășesc ideea asta de minciună, pentru că se protejează. Și dacă a spus minciuna, ea își va construi o identitate nouă pe acea minciună, numai să n-o divulge. Poate fi o minciună mai mare sau mai mică și când spun minciună, mă refer la o faptă pe care a făcut-o și a tăinuit-o. Și pentru că a tăinuit-o, ea își construiește o falsă realitate în jurul acestei fapte. O femeie poate să postească, să facă de toate, numai să n-o spună. Ea poate să se trezească noaptea, să se roage, să facă ascultare, să facă tot felul de canoane… și așteaptă să o ierte Dumnezeu. Ea poate să facă orice, numai să nu spună „minciuna”.

E greu să spovedești o femeie și să o faci să scoată din ea, să spună tot. Dar și dacă spune, tot le mai înflorește. Eu m-am convins. Și asta nu este ceva voit, premeditat, ci ține de fire. Mintea femeii este construită altfel.

Tendința femeii de a ascunde

Dar de ce femeile au tendința de a ascunde? De ce le este frică? Ce au de pierdut?

Femeia se teme pentru că este slabă. Pe vremuri, femeile erau omorâte cu pietre pentru anumite păcate. Eu nu spun că ar fi neapărat o moștenire pe linia asta, dar au în fire să se apere. Femeia este făcută să aibă frumusețea ascunsă, să fie bogată și plină pe interior. Ea nu este făcută să se reverse așa, cu ușurință. Așa a zidit-o Dumnezeu. Ea trăiește înlăuntru mai mult decât în afară. De la tot ce scoate în afară ea devine vulnerabilă. Ea este vulnerabilă și asta nu se judecă. Tu, ca duhovnic, trebuie să asculți și să încerci să înțelegi cam de unde vine la ea problema respectivă, cam ce vrea să zică, cam unde bate…

Un bărbat spune lucrurile mai ușor și trece mai departe, în schimb femeia nu poate, ea așteaptă. Asta poate însemna faptul că femeia sporește mai greu?

Cred că da. Avem mulți Sfinți Părinți care vorbeau despre asta și care laudă pe femeile care și-au depășit firea lor slabă și au ajuns să întreacă în nevoință pe mulți bărbați sfinți. Lucrurile acestea nu sunt exagerări sau întâmplătoare, este firea. Femeia are tot timpul nevoie de sprijin. Ea a fost făcut să fie ajutor bărbatului, vă dați seama cum este asta?

Dependența femeii

Prin urmare, este real faptul că femeia nu poate fără sprijin, că depinde mereu de cineva?

Sigur că da. Păi, credeți că Biserica a dat întâmplător exemplul Sf. Maria Egipteanca? Avem și alte exemple de cuvioase pe care Biserica ni le pune înainte, tocmai pentru că este foarte greu. Credeți că erau puțini bărbații sfinți care se nevoiau prin pustietăți? Erau foarte mulți. Cu toate acestea, în Postul Mare, nu lăudăm aceste chipuri bărbătești, în această formă de pocăință, deși au fost mii. Biserica nu le dă atâta atenție lor, cât vorbește despre Sf. Maria Egipteanca. Totuși a fost o realitate. Biserica o laudă nu pentru că a învins frigul sau foamea, ci mai ales pentru că a învins singurătatea și neajutorarea firii femeiești și a nevoii de sprijin, de protecție.

Sf. Apostol Pavel spune: „Să nu bateți femeile, pentru că sunt făpturi slabe!”. De aceea nu trebuie să judeci femeia, dar nici să-i dai în mână „cuțitul”, că se va tăia cu el. Ele au nevoie de sprijin. Noi, toți, avem nevoie de sprijin, dar nu poți pune cu ușurință o femeie în față.

Ca să poată face față în prima linie sau într-o poziție de răspundere, chiar și în stăreție –  ea trebuie să aibă o anumită măsură, o sporire duhovnicească. Când o femeie ajunge la sporire duhovnicească, ea este mai mare decât un bărbat, pentru că a învățat să înfrunte cele ale firii.

Și-atunci, cum poți, ca femeie sau monahie, să te îmbărbătezi, să cauți singurătatea cea bună, să biruiești nevoia de sprijin? Cum să te întărești ca să poți să îți porți luptele, fără să alergi mereu să pui neputința ta în spatele altcuiva, al duhovnicului sau al povățuitorului tău duhovnicesc, stareț sau stareță, pierzând astfel și cununa biruinței?

Singur nu poți, nu faci mare treabă. Purtați-vă sarcinile unii altora! Nu e la îndemâna oricui singurătatea. Noi nu suntem în stare. Sunt foarte rari oamenii care pot singuri.

(Citiți continuarea în Revista Atitudini Nr. 97)