ÎNTREBAREA LUI DUMNEZEU: „CE FACI, ILIE?” | IEROM. ALEXIE

Vine Domnul ca un gând și grăiește conștiinței și zice: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Domnul îl cercetează. Așa zice, Domnul, sufletului tău: ,,Ce faci aici, soră? Ce faci aici, maică? Ce faci aici, frate? Ce faci aici, omule?ˮ. Cu alte cuvinte: ,,Cum îți merge?ˮ. De parcă Domnul nu știa?! Cum să nu știe?! Exact ca și lui Adam în rai, în răcoarea serii, când Domnul îi zice: ,,Adame, unde ești?ˮ.

Personalitatea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul

Iubiților, iată-ne întru această minunată zi de vară, când Biserica noastră prăznuiește pe Sf. Mare Proroc Ilie. Este sfântul mult iubit al pusnicilor, al rugătorilor, al celor ce iubesc apropierea tainică și vorbirea cu Domnul. Este prorocul care întruchipează pe toți profeții Vechiului Testament prin râvna sa, prin tăria credinței, prin înmănuncherea ca într-un buchet înmiresmat al raiului, al tuturor virtuților, al profeților care au vorbit, au prorocit despre venirea Domnului și care au sârguit Domnului cu râvnă mare.

Să ne amintim de Schimbarea la Față pe care o vom prăznui pe 6 august! Când Domnul S-a schimbat la față pe Muntele Tabor, deoparte și de alta a Sa erau cei doi proroci ai Vechiului Testament: Moise, primitorul Legii și Ilie, cel care întruchipează cum v-am spus, după cuvântul Sfinților Părinți, toată buna mireasmă, tot harul prorocilor Vechiului Testament, prin râvna, credința și rugăciunea sa. Vom încerca în câteva cuvinte, nu multe, să ne apropiem de personalitatea sfântă a lui Ilie Prorocul.

Dacă ați ascultat cu băgare de seamă, frățiile voastre, Apostolul care s-a citit din Epistola Sf. Iacov, se zice la un moment dat: ,,Și Ilie era om cu slăbiciuni asemenea nouă și s-a rugat și Domnul a închis cerul și nu a plouat trei ani și șase luniˮ. Păi, bine, veți spune frățiile voastre: ,,Ne-ați spus, părinte, că Ilie alături de Moise care s-au arătat deoparte și de alta a Domnului la Schimbarea la Față, vorbind cu El despre pătimirile Sale, ar întruchipa, ar aduna toată seva înmiresmată a profeților, a prorocilor Vechiului Testament. Și acum iată, cuvântul Domnului prin gura Sf. Ap. Iacov care zice: «…și Ilie era om cu slăbiciuni ca noi, dar s-a rugat cu rugăciune și Domnul a închis cerul pentru ploaie, trei ani și șase luni». Cum vine aceasta? Un om cu slăbiciuni asemenea nouă?”.

Deznădejdea lui Ilie în fața necredinței poporului evreu

Ceea ce aș vrea ca frățiile voastre să puneți la inimă este nu atât faptul istoric al unui eveniment, sau al unei personalități, cum este în cazul nostru figura Sfântului Ilie Prorocul care a trăit în sec. IX, mai bine de opt veacuri î.Hr. pe vremea căruia regii Samariei, Ahab și Isabela, au trecut la închinarea idolească, lepădând pe Dumnezeul cel adevărat și au ales idoli pe Baal, un zeu al fenicienilor, un demon, înfățișat ca atare, întocmai ca un demon, prin statui cărora i se închinau și aduceau jertfă… Ci aș vrea să sesizați semnificația adâncă, duhovnicească, ascetică, mistică, trăitoare a acestor întâmplări și a acestor personaje sfinte ale Vechiului și Noului Testament…

Și iată-l pe Ilie deznădăjduit experimentând nevoința ascetică, trăirea, simțirea mistică, tainică a lui Hristos, a Domnului, înainte de întruparea Domnului. De aceea este mare Ilie, pentru că parcursul lui, drumul lui a fost un drum de întâlnire cu Domnul și vom vedea imediat, trecând prin deznădejde, prin disperare, prin frică, prin chin și trupesc, nu numai sufletesc. Că atunci când s-a culcat și a adormit acolo sub copac, ne spune Vechiul Testament, un înger s-a atins de dânsul și i-a zis: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ.

O dată i-a zis. S-a sculat Ilie și a văzut lângă el o azimă de orz și un ulcior cu apă. A mâncat, a prins putere. Ce reprezintă acestea? Ce prefigurează? Sf. Părinți zic că e Sf. Euharistie. Iubiților, spun Stâlpii Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, că Sf. Euharistie este cea care ne dă putere în deznădejde, atunci când nu mai avem nicio nădejde și cerem, poate, fără să zicem în cuvinte: ,,Doamne, ia sufletul meu de la mine că nu sunt eu mai mult decât părinții mei!ˮ.

Prefigurarea Sf. Euharistii

Iar s-a culcat Ilie, spun Sfinții Părinți, adică s-a liniștit, s-a întors către liniștirea gândurilor, a simțurilor. Și iar vine îngerul și-i spune: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ. A doua oară, Sf. Euharistie. Vedeți, iubiților, concluzia la care ne îndeamnă Părinții Bisericii, nu o dată când ai necaz, ci de mai multe ori, dar cu cugetul la Domnul, cu liniștea gândurilor, atât cât se poate și cu pregătirea corespunzătoare? Să fim atenți la ce-i zice îngerul: ,,Scoală-te, mănâncă și bea că lungă îți este ție calea!ˮ.

Adică, cum? Luăm cele ale Domnului, binecuvântările Domnului, Sf. Euharistie în special, atât pentru acea nevoie punctuală, disperarea, deznădejdea, focul, frica prin care trecem, cu pregătirea corespunzătoare, nu oricum, dar o luăm și pentru cele ce vor fi, adică pentru calea luptei duhovnicești.

Aici am vrut să ajung. Căci îi zice Domnul lui Ilie: ,,Lungă-ți este caleaˮ. Care cale? 40 de zile și 40 de nopți a purces Ilie prin pustiu până la Muntele Horeb. Și vreau să mă întorc din nou, să înțelegeți, că pe lângă faptul că te luptă demonii, te luptă disperarea, te luptă neștiința de a face ceva, mai este și osteneala trupească pe care Domnul o cere totuși de la noi: postul, rugăciunea, metaniile, suferința bolii cu mulțumire, 40 de zile și 40 de nopți.

Și aici, Ilie se sălășluiește într-o peșteră, vedem la III Regi și se roagă. Dar, nu s-a izbăvit de întrebări, după cum nici noi nu ne izbăvim de ele doar prin post. Ai postit, ai făcut metanii? Asta nu înseamnă că ai scăpat de lupta dracilor sau că dacă ai îndurat cu mulțumire boala și automat te-ai liniștit, ai căpătat ceva.

Ce faci, Ilie?

În această osteneală, în această nelămurire, vine Domnul și la Ilie, dar și la tine. Vine Domnul ca un gând și grăiește conștiinței și zice: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Domnul îl cercetează.

Așa zice, Domnul, sufletului tău: ,,Ce faci aici, soră? Ce faci aici, maică? Ce faci aici, frate? Ce faci aici, omule?ˮ. Cu alte cuvinte: ,,Cum îți merge?ˮ. De parcă Domnul nu știa?! Cum să nu știe?! Exact ca și lui Adam în rai, în răcoarea serii, când Domnul îi zice: ,,Adame, unde ești?ˮ. Parcă Domnul nu știa unde e și ce face Adam? Dar Adam a încercat să se eschiveze, să dea vina pe soața lui, pe Eva și aici, Ilie e mai mare decât Adam.

De aceea, este iubit Ilie, pentru că el nu răspunde ca Adam, cu obrăznicie: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a împins să gust din fructul opritˮ. Domnul voia o deschidere, o spovadă a sufletului lui Adam, pe care el nu i-o dă atunci. Dar acesta, Ilie, Adamul cel de pe pământ, întru nevoință, întru mărturisire, întru credință, cunoscându-L pe Domnul cel viu, Îi spune: ,,Râvnind am râvnit Domnului Atotțiitorului, căci Te-au părăsit pe Tine fiii lui Israil și jertfelnicele Tale le-au surpat și pe prorocii Tăi i-au ucis cu sabia și am rămas eu singur și caută sufletul meu să-l iaˮ. Cine? Dracii, demonii!

Iubiților, să citim Vechiul Legământ, dar prin rugăciunea, în duhul Sfinților Părinți, în această cheie duhovnicească, mistică, ascetică, filocalică. Domnul îi grăiește lui Ilie: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Dar Ilie nu s-a izbăvit de deznădejde. Domnul grăiește sufletului tău, conștiinței tale: ,,Ce faci tu, frate? Faci metanii, postești, asculți asculți de duhovnicul tău, asculți de cutare?ˮ. ,,Ascultˮ, dar nu te-ai izbăvit de draci.

Unde Se ascunde Domnul?

,,Cum vine aceasta, părinte?ˮ, mă veți întreba. ,,Unde vreți să ajungeți?ˮ. O să vedeți imediat.

Și atunci Domnul care se adresează acestei inimi curate a lui Ilie îi zice: ,,Să ieși mâine și să stai înaintea Domnului în Munte și iată va trece Domnul și vânt mare și tare care va risipi munții și va sfărâma pietrele înaintea Domnului în munte. Nu în vânt este Domnul. Și după vânt, cutremur, nu în cutremur este Domnul. Și după cutremur, foc și nu va fi în foc Domnul și după foc glas de vânt subțire și acolo este Domnul”.

Iubiții mei, cu alte cuvinte, nu în vijelia ispitelor este Domnul; nu în uraganul cugetelor, deznădejdilor, tristeților, lacrimilor, neînțelegerilor, nu în cutremurul celor ce ni se întâmplă în viață… Nu în cutremur, nu în focul certării noastre cu Domnul, că nu înțeleg ce-mi spune cutare, soțul sau soția, că nu înțeleg ce-mi spune duhovnicul sau starețul meu sau stareța mea, nu înțeleg ce-mi spune, ce tot vrea de la mine!? E bine că omul se întreabă așa, dar să fie sincer în inima lui. Adică să stea înaintea Domnului în munte cum a stat Ilie, în muntele neînțelegerilor, al nevoințelor, al asprimii vieții monahicești sau din cetate, în asceza lui din mănăstire. Să stea înaintea Domnului în munte, adică în această stare, dar cu inima deschisă. Și atunci, ce va primi?

Atenție, va primi glas de vânt subțire, nu o adiere pe obraz, nu numai o răcoare a zefirului dulce, ci mai mult decât atât, o pricepere, o înțelegere, adică un glas de vânt subțire. Domnul va grăi în inima ta, omule din cetate, care ai trecut prin atâtea zguduiri, frate sau soră de mănăstire, ca să pricepi cele nepricepute de până acum. Și Ilie, ca să nu vadă fața Domnului și-a acoperit fața cu cojocul său „și a ieșit și a stătut lângă peșterăˮ.

Flacăra credinței

Mai departe, Ilie zice: ,,Caută sufletul meu ca să-l ia pre el”, ceea ce arată că încă era luptat de temere, de frică. Înțelegeți acum de ce zice Sf. Ap. Iacov: ,,Ilie era om cu neputințe ca și noi?”. După acel eveniment al întâlnirii cu Domnul, Ilie era și nu era Ilie cel dintru început.

…Domnul îi zice: ,,Du-te și unge pe Azail, împărat al Asireiˮ, dar mai spune: ,,Unge-l pe Elisei feciorul lui Salat, proroc în locul tău!ˮ. De aceea, iubiților din cetate, frații noștri, vă îndemn, ascultați de duhovnicii voștri, ascultați de părinții duhovnicești, căci ei, într-un fel sau altul, este imposibil să nu fi căpătat în inimioara lor această pecete a suferinței, această rană dulce a lui Hristos: crucea familie, crucea pierderii cuiva drag, crucea răzvrătirii celor pe care îi iubești și aceste cruci sunt valabile, evident și în sfintele mănăstiri.

Am să închei aici, dorind să vă pun pun la inimă că Ilie era om cu neputințe ca și noi, că a parcurs un drum al cunoașterii lui Dumnezeu, un drum prin frică, prin anxietate, poate prin depresie, prin teamă, dar grăuntele credinței, flacăra credinței nu s-a stins.

Să nu se stingă flacăra credinței voastre chiar dacă simțiți că vrăjmașii vă gonesc și vor să vâneze sufletul vostru precum simțea Ilie, căci neapărat și tu, tânăr sau vârstnic și toți vom trece prin această pustie a vieții! De ce? Ca să ne zdrobim inima, să piară vrăjmașii mândriei, ai egoismului și să simțim, să înțelegem acel glas de vânt subțire pe care îl rostește Domnul inimii noastre în chip tainic, aici în sfânta mănăstire.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 76)