PR. SAVATIE BAȘTOVOI | INIMA TRISTĂ ȘI CHEFUL DE VIAȚĂ

Să nu ne plângem oricui!

Noi, când ne întâlnim, nu venim să ne aducem unii altora necazurile. Este o mare lucrare să poți să nu te plângi fără să te împietrești, pentru că unii oameni se închid în ei și-și duc suferința singuri. Este o virtute să nu te plângi, dar atunci când ai ajuns la măsura asta.

Sunt oameni care sunt bucuroși fără să se plângă, adică ei știu că sunt oameni cu necazuri mai mari ca ale lor. De foarte multe ori, cel care se plânge și crede că se află într-o mare încercare, nici nu știe cui se plânge. Nu știe că cel de lângă el are un copil grav bolnav din naștere, că i-a murit tatăl de cancer cu două zile în urmă, nu știe acestea. Și acela stă și îl ascultă cum îi povestește întâmplări din acestea că se scumpește viața, că mai are o rată și ce-o să facă și ce-o să fie și se află într-o stare, de zici că s-a sfârșit lumea. Deci, noi ne întâlnim ca să ne bucurăm. Nu punem poverile pe celălalt.

Sigur că ne mai și împărtășim necazurile. Știm oamenii puternici și îi și simțim, de aceea ne ducem la ei să ne plângem. Nu ne plângem oricui. Omul care varsă oricui necazuri, așteaptă milă, așteaptă un fel de compasiune, se victimizează. El niciodată nu va fi mulțumit. Îi spui ce să facă, dar el nu asta voia. Aștepta să-l jelești, nu să-i dai o soluție, că dacă îi dai o soluție imediat zice: „Mă duc eu la altul”.

Eu am înțeles că lucrurile prea grele ajung să nu mai fie practicate deloc. Prescrii canoane de rugăciune și acatiste și omul face o săptămână și după asta nu mai face nimic. Și nici nu-l mai vezi, pentru că îi este rușine să vină să spună că nu a putut îndeplini. Eu vă spun că atunci când vă aduceți aminte de bunul Dumnezeu, de mila Lui, să aveți la voi o carte, mai ales Tâlcuiri ale Scripturii care să vă îndulcească mintea.

Cum ajută cărțile mintea

Să dați hrană minții, ca ea să lucreze în meditații bune! Aceasta este o stare până la rugăciune. Dar și prorocul David amestecă în Psalmi, meditația cu rugăciunea. Se roagă: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”, pe urmă spune: „cele nearătate, cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie” și în alți Psalmi începe a vedea zidirea. Adică, nu este tot timpul într-o stare de: „iartă-mă, dă-mi, mulțumesc”, ci pleacă cu mintea și în contemplarea zidirii care este a lui Dumnezeu, ca mintea să-și facă ale ei.

Și mă întorc: mintea are o parte care formulează gândurile, are alta care le sistematizează, alta care le rememorează și le reasamblează și construiește din aceste gânduri, amintiri, niște raționamente, niște universuri care la rândul lor, pot trezi niște simțiri. Dar este și partea de mulțumire, partea simplă, negrăitoare a inimii, aceea care se roagă. De aceea, să aveți întotdeauna prilejuri bune de gândit, fie că vă gândiți la mila lui Dumnezeu, fie că vă gândiți la dragostea dintre frați și după aceea o să puteți să vă rugați câte puțin.

Rugați-vă cu rugăciunile care vă plac! Îți place să te rogi la Maica Domnului, roagă-te la Maica Domnului! Ai un sfânt care te ajută, roagă-te lui! Asta înseamnă să fim o Biserică și cu cei văzuți și cu sfinții care apar și răspund la rugăciuni.

Nu lăsați durerea să vă stăpânească!

Faceți simplu lucrurile acestea și nu lăsați inima să se împovăreze de prea multă vreme de tristețe, de necazuri și de apăsări. Nu este om pe pământ care să nu se mâhnească. E normal să fie așa, pentru că nu suntem niște lemne, suntem oameni și chiar este bine ca sufletul nostru să se mai întristeze, să se mai sfâșie. Dar să nu fie peste măsură! Să nu apese în așa fel încât să nu mai fim noi, adică să fim schimonosiți și să nu devenim numai durerea aceea, numai apăsarea aceea, nemaigăsind în noi cheful de viață.

Ați văzut când ai o idee bună care te-a înflăcărat, când îți pare că îți merge bine, nici nu dormi, nici nu mănânci, te duci ca săgeata să o faci. Și la aceeași treabă, te trezești într-o zi moleșit, dezamăgit pentru că ți s-a spus că nu ești bun, că faci numai pentru tine, că de fapt urmărești alte scopuri, și dintr-odată te-ai făcut plăcintă. Tu ești același, mijloacele sunt aceleași, dar după câteva vorbe ale unui om invidios și rău, ne-am făcut praf și nu mai avem niciun chef de treabă. Vedeți, cât de ușor omul slăbește?

Pentru că totul este foc, este dorință, este iubire și noi trebuie să putem trece peste vorbitorii ăștia de rău, cârtitori care vin și ne sting nouă focul dragostei. Să facem pentru cei buni, pentru unul care se bucură și așa ne bucurăm în doi. Mai vine unul, ne bucurăm în trei și unde sunt doi sau trei e și Hristos între noi.

Așa că aceasta este lupta noastră într-o viață atât de încurcată în care avem atâta program făcut de alții și nu de Dumnezeu! Dar să știți că sufletul e ca o lumânare. Se aprinde îndată, că o lumânare nu trebuie să o aprinzi cu o făclie mare. Se aprinde cu un foc mic. Așa că, uneori și un efort mic, un gând bun ne pot mișca.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 56)