VIAȚA SF. IOAN GURĂ DE AUR | SF. ILARION FELEA

Sf. Părinte Ioan Gură de Aur

Marele ierarh și dascăl al lumii creștine, propovăduitorul pocăinței, tâlcuitorul Scripturii, stâlpul Bisericii și patronul predicatorilor Evangheliei, Sf. Ioan Gură de Aur, a văzut lumina zilei în marele și frumosul oraș Antiohia din Asia Mică, în anul 347, din părinți creștini. Tatăl său, Secundus, era mare dregător de stat, căpetenia oștilor împărătești din Siria, iar mama sa, Antuza, era vestită prin tăria credinței, prin curățenia sufletului și prin căldura dragostei de mamă.

Din vârsta cea mai fragedă, micul Ioan a rămas orfan de tată. Mama sa, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, deși putea să se mărite a doua oară cu un om ales și de neam mare, și-a încredințat viața întreagă creșterii celor doi copii și îndeosebi a lui Ioan, că de celălalt nu avem nicio știre. Într-o vreme când altă mamă vrednică, Monica, dădea Apusului pe fericitul Augustin, Antuza dădea Răsăritului și creștinătății întregi pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Student la Atena

După ce și-a petrecut copilăria lângă mama sa, de la care a învățat cele dintâi rugăciuni și a primit cele dintâi cunoștințe din cuprinsul religiei creștine, pe lângă dovezile iubirii ei nemărginite, Ioan e trimis să capete învățătura de carte din școlile păgânești. Mulți ani a stat la Atena, capitala culturii din vechime, în școala lui Libanios, cel mai vestit dascăl păgân din vremea aceea.

Aici a învățat să cunoască legile și să vorbească frumos, cu gândul să se facă retor (om al legilor, avocat, apărător în procese și profesor de drept), meserie care îi deschidea drumul spre cele mai multe slujbe și mai înalte dregătorii ale statului, ca și astăzi. A și început să vorbească în fața tribunalelor, să țină cuvântări, să lupte cu ale lumii valuri, când abia avea 20 de ani. Prin talentul și prin munca sa, Ioan s-a ridicat deasupra colegilor lui și s-a făcut iubit de dascălul său, Libanios atât de mult, încât se gândea să-l lase urmaș în locul lui, ca și altădată Clement Alexandrinul pe Origen la Școala catehetică creștină din Alexandria.

Dorul de viața monahală

Nu se știe însă din ce pricini, Ioan începe repede să se scârbească de viața cea lumească, părăsește pe Libanios și se întoarce în Antiohia, unde la vârsta de 22 de ani s-a botezat și a fost numit de către Meletie, episcopul de atunci al Antiohiei, citeț sau cititor în Biserică (treapta cea dintâi în ierarhia Bisericii). De aici încolo viața lui întreagă se dăruiește și se desfășoară în slujba Bisericii. După puțină vreme, în sufletul lui Ioan se aprinde dorința arzătoare să se retragă în pustie și să se facă schimnic (călugăr sihastru, cu viață singuratică). Dar lacrimile și stăruințele mamei îl înduplecă să rămână și mai departe în Antiohia, lângă studiul Sfintei Scripturi și în tovărășia celor doi prieteni buni ai lui: Teodor și Vasile.

La 370, când avea 23 ani, episcopul Meletie moare și, cunoscându-se talentul și virtuțile lui Ioan, multe priviri s-au îndreptat spre el, cu gândul să-l aleagă episcop. În sufletul curat al lui Ioan nu numai că nu încolțise o astfel de dorință, dar gândindu-se la marile răspunderi ale păstorilor de suflete, a îndepărtat-o din toate puterile, a fugit și s-a ascuns prin munții Antiohiei, unde a stat într-o peșteră și a scris cartea Despre Preoție, în care arată că slujba preoției este grea și pe aripile îngerilor, fiind cea mai înaltă dintre toate. Cartea aceasta a luminat, a curățit, a călăuzit, a însuflețit și a înălțat, veac după veac, mii și mii de preoți de peste tot pământul, însuflețindu-le și sporindu-le dragostea pentru slujirea ei sfântă.

Retras în singurătate, Ioan a trăit o viață foarte aspră, vreme de 4 ani, în posturi grele, în vegheri îndelungate, în citiri și studii asupra învățăturii creștine, în urma cărora s-a ales cu o boală care viața întreagă nu i s-a mai vindecat: dureri de cap și vărsături de stomac.

De la pustie la hirotonie

Poate că suferința l-a făcut să se întoarcă în Antiohia, la anul 380, unde mai întâi este hirotonit diacon și încredințat cu îngrijirea bisericii și cu împărțirea ajutoarelor la săraci. Timp de 5 ani a avut prilejul să cunoască oamenii și suferințele lor, ca mai apoi să-i poată ajuta și mângâia prin frumoasele sale cuvântări.

În 386, blândul și sfântul episcop Flavian, urmașul lui Meletie, îl hirotonește preot și cu părintească iubire îi încredințează slujba de predicator al Bisericii și vicar (locțiitor) al episcopului. În cei 12 ani, cât a fost preot și vicar episcopal în Antiohia, Ioan a ținut mii de predici, în care mângâia și mustra, învăța și povățuia cu o râvnă cu adevărat apostolească. Faima lui de tâlcuitor al Scripturii, de cuvântător și slujitor al Bisericii, i-a atras iubirea și admirația nu numai a episcopului și a antiohienilor, dar ea s-a răspândit în tot imperiul.

Acum și aici scrie Ioan cele mai multe din tratatele, tâlcuirile și cuvântările lui. Aici ține vestitele Omilii sau Cuvântări despre statui (anul 387) în care mângâie credincioșii în spaima și durerea lor, după răscoala împotriva împăratului Teodosiu (care-i împovărase cu dări prea grele). Aici scrie cele 67 Omilii la Cartea Facerii, cele 90 Omilii la Evanghelia după Matei, Omiliile la Epistolele Sf. Ap. Pavel, cele împotriva iudeilor și ale ereticilor, care i-au dus faima până la curtea împăratului din Constantinopol și în lumea întreagă.

Patriarh al Constantinopolului

Se înțelege de ce la anul 397, când moare Nectarie, patriarhul Constantinopolei, curtea împărătească, la dorința sfetnicilor și cu deosebire a puternicului Eutropiu, aduce pe Ioan în locul lui. Ioan avea atunci 50 de ani. Ca să nu se producă tulburare în poporul din Antiohia pentru plecarea lui, care ținea la preotul, mângâietorul și învățătorul lui ca la viață, a trebuit să fie scos pe ascuns din oraș și astfel dus la Constantinopol.

Alegerea lui Ioan și așezarea lui în cel mai înalt rang din vremea aceea, a stârnit și nemulțumiri, între episcopii care ar fi dorit să ajungă patriarh în locul lui. Dar îndată ce împăratul Arcadiu și puternicul Eutropiu și-au spus cuvântul, nimeni nu se mai putea opune. Ajuns patriarh la Constantinopol (astăzi Istanbul), din înălțimea demnității sale, Ioan conduce Biserica cu putere și demnitate de sfânt: laudă pe cei vrednici, mustră cu cea mai mare asprime păcatele oamenilor, începând cu ale episcopilor și ale preoților, slujitori ai Bisericii și continuând cu ale împăraților și ale slujitorilor statului.

Mustră și îndreaptă rătăcirile

Mai întâi smulge masca de pe obrazul clericilor nevrednici: oprește clericii să țină în casele lor așa numita „soră în ale Duhului”. Pe călugării care cerșeau prin Constantinopol, îi trimite în mănăstiri și în chiliile lor. Pe clericii învinuiți de mită și simonie (cumpărarea darului preoției cu bani) îi înlocuiește. Scoate din scaunele lor pe episcopii nevrednici. Mustră lăcomia bogaților, nedreptățile judecătorilor și abuzurile puternicilor. Marele patriarh și luminatul predicator nu cruța pe nimeni; nici curtea împărătească.

Atunci când împăratul Arcadiu, la cererea lui Eutropiu, desființa dreptul de azil (refugiul și scăparea vinovaților în biserică), dat Bisericii de împăratul Constantin cel Mare, ca și cetăților de azil din Vechiul Testament (Ieș. 21:13-14; Num. 35:11-32; Deut. 4:41-43), Ioan protestează cu tărie, mai ales că pricina desființării dreptului fusese o femeie nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, scăpată în biserică și apărată de Patriarh. Ironia sorții e cu atât mai ciudată, cu cât în curând și Eutropiu își pierde toate rangurile, averile și puterile, și scăpă de furia mulțimii, nenorocit și galben de spaima morții, tot la Ioan, în Biserică, unde sărută și îmbrățișează cu deznădejde altarele Domnului.

Atunci a ținut Ioan una dintre cele mai frumoase cuvântări, în care a arătat cât de schimbătoare sunt rangurile, averile și puterile lumii și ce pildă ne dă nefericitul Eutropiu, care din prim ministru atotputernic și temut de toată împărăția, căzut în mâinile poporului și urmărit ca o fiară, caută scăpare și ajutor în biserica ale cărei drepturi le călcase în picioare, când era la putere.

Apărător al creștinilor în fața imoralității Împăratului

N-au scăpat de săgețile și mustrările Patriarhului nici împăratul Arcadiu, și nici împărăteasa Eudoxia. În vreme ce patriarhul trăia o viață curată, de sfânt: își împărțise averea la săraci, toate veniturile sale și în parte și ale Bisericii le folosea ca să ajute pe cei oropsiți și să zidească bolnițe (spitale) și aziluri, și în tot chipul, prin fapte și prin cuvântări, căuta să se apropie de popor, ținându-se departe de luxul și strălucirea curții împărătești, împăratul ușuratic și împărăteasa trufașă trăiau o viață de risipă și deșertăciuni pe spatele poporului.

Ca să-și atragă poporul, împăratul sprijinea patima jocurilor de circ, iar împărăteasa lacomă de argint, nedreptățea pe mulți, luându-le moștenirea, ca Izabela și Ahab via sărmanului Nabot. Ioan mustră poporul pentru neînfrânata lui patimă a jocurilor de circ, dar mustrarea aceasta era îndreptată mai ales împotriva împăratului, care susținea jocul. La fel Ioan mustră în predicile sale și pe împărăteasă, nu pe nume ci prin asemănări, vorbind despre Isabela și despre Irodiada, dar așa încât oricine înțelegea ușor despre cine e vorba.

Era deci lucru firesc și de neînlăturat ca gloata nemulțumiților de o parte și mulțimea prietenilor lui Ioan pe de altă parte, să fie în creștere continuă și în felul acesta conflictul să izbucnească. Nemulțumiții, în frunte cu patriarhul Teofil al Alexandriei și cu episcopii și clericii scoși din scaune, își află sprijin în ura Eudoxiei și în slăbiciunile împăratului. Prietenii lui Ioan se reazemă pe popor. Cu sprijinul împărătesei și al nemulțumiților, se adună la Constantinopol un sinod, în fața căruia Ioan a fost chemat să se dezvinovățească de un șir întreg de învinuiri: că a risipit averile Bisericii, că a vândut vasele sfinte, că mânca singur la masă, că nu se ruga când intra și ieșea din biserică și altele…

Judecata Sinodului

Ioan, știindu-se nevinovat, nu a luat parte la sinod. Doar în ajunul judecății, a spus în fața poporului său de credincioși, adunat ca să-l asculte: „Știți, dragii mei, care e adevărata pricină pentru care vor să mă dea pieirii? E că nu am pus să se întindă înaintea mea covoare de preț, că nu am vrut niciodată să mă îmbrac în veșminte dăruite și de mătase; că nu am vrut să fiu îndatoritor pentru a mulțumi lăcomia acelor oameni. Sunt prigonit nu pentru că am averi pământești, nu pentru că aș fi făptuit vreo nelegiuire, ci pentru că vă iubesc”.

Cât timp a ținut judecata sinodului, Ioan cu episcopii săi a stat în Biserică, se ruga și zicea: „Multe sunt valurile și cumplită-i chinuirea. Dar să nu ne temem de înecare, căci suntem pe stâncă. Ridice-se valurile, că nu pot corabia Domnului să o înece. De ce să mă tem? Cumva de moarte? Întâlnesc pe Domnul. Hristos e viața mea și moartea un câștig. De izgonire să mă tem? Al Domnului este întreg pământul și plinirea lui. Pentru care avuție să am părere de rău? Dar eu nimic nu am adus în lumea aceasta și dovedit este că nici nu putem lua ceva cu noi.

De ce este înfricoșat în lume, nu mă tem; iar fericirea din lume nu o bag în seamă. De sărăcie teamă nu am, iar bogăția nu o poftesc. De moarte să nu avem înfricoșare, ci să ne rugăm, sporind în cele bune”.

Un sinod mult mai numeros decât cel condus de Teofil și poporul întreg erau gata să apere nevinovăția Sfântului Ioan, dar Patriarhul primește mai bine surghiunul, și să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsări de sânge prin călcarea poruncii împărătești. Astfel, Ioan pleacă surghiunit de împăratul, pe ascuns, în Bitinia (Asia Mică), la anul 403.

Gura sfântă a lui Ioan

Însă a doua zi, când află că patriarhul Ioan a plecat din Constantinopol, poporul răsculat a dat afară din biserică pe episcopul trimis să-i ocupe scaunul de patriarh, apoi s-a îndreptat spre palatul împărătesc, strigând cu putere ca Ioan să fie adus din nou în scaunul său și că: „Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”. Întâmplându-se atunci și un cutremur de pământ, lumea a văzut în el un semn al mâniei dumnezeiești și, pentru a face pace în popor, împăratul fu nevoit să cheme pe Sf. Ioan din surghiun.

La întoarcere, Ioan e întâmpinat de o mare mulțime de credincioși, cu făclii aprinse și cu cântări sfinte, ca un mântuitor și dus cu cinste mare până la biserică. La început s-a sfiit să slujească și să cuvânteze, căci un episcop caterisit de un sinod, trebuia dezlegat tot de un sinod. Silit însă de poporul nerăbdător, Ioan începe slujba și mulțumește poporului pentru dragostea arătată, împăratului și chiar împărătesei, iar pe dușmanul său de moarte, patriarhul Teofil al Alexandriei, îl aseamănă cu Faraon care a voit să siluiască pe Sara, soția lui Avraam, adică biserica din Constantinopol.

Împăcarea nu a ținut mult. Niște curteni lingușitori au ridicat împărătesei în apropierea bisericii în care slujea Sf. Ioan, o statuie de argint. Serbările, cântecele și jocurile inaugurării perturbând slujba din biserică, au silit pe Ioan să mustre din nou și mai pe față deșertăciunile împărătesei și obiceiul păgânesc de a se lăsa cinstită ca un idol. Atunci ar fi zis patriarhul în fața poporului cuvintele: „Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan”.

Surghiunul Sfântului Ioan. Adormirea

Începe din nou judecarea Sfântului. Se ridică împotriva lui doi episcopi sprijiniți de împărăteasă, cu învinuiri noi, îndeosebi că a fost caterisit și prin urmare nu mai are drept să stea în scaun, deoarece după canoanele sinodului din Antiohia, de la 341, un cleric caterisit nu poate fi dezlegat decât de către un sinod și altele. În zadar 40 de episcopi au arătat că acel sinod a fost eretic (arian) și că Ioan este nevinovat, deoarece împăratul era hotărât să scape de Ioan și-i trimite ordinul de surghiunire, cât mai departe, în fundul Asiei Mici, ca să i se piardă urma și numele.

Văzând că nu are cum să-și apere dreptatea, față de volnicia împărătească, Ioan s-a predat singur, pe ascuns, să nu facă tulburare în popor, ca să fie dus în exil. E trecut mai întâi în Niceea, apoi la Cucuza și mai departe în Arabissa; și de aici s-a dat ordinul să fie dus la Pityus, în Caucaz. Pe drum însă, istovit de boală, obosit de cale și răpus de răul tratament al însoțitorilor, s-a stins din viață la 14 septembrie 407, în satul Comana din Pontul lui Pilat, rostind ultimele lui cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Avea 60 de ani, dintre care 7 ca patriarh și 3 de surghiun.

Dar odată cu moartea, nu a murit și dreptatea lui. Prietenii și partizanii marelui patriarh, numiți „ioaniți”, văzând nedreptatea care i s-a făcut, că a fost osândit fără vină, 30 de ani nu au mai voit să intre în Biserică, până ce memoria și dreptatea lui au fost restabilite, după moartea împăraților prigonitori.

Aducerea moaștelor la Constantinopol

Atunci, la 27 ianuarie 438, moaștele lui au fost aduse și primite la Constantinopol, într-o procesiune nemaipomenită. Niciun om nu se mai învrednicise de atâta cinste, fie el împărat, patriarh sau sfânt, cum s-a învrednicit atunci Sf. Ioan. Mii de bărci au ieșit în întâmpinarea lor. Tânărul împărat, Teodosiu, fiul lui Arcadiu și al Eudoxiei, a îngenunchiat în fața raclei (sicriul cu moaștele), și-a lipit fruntea de ea și i-a cerut iertare în numele părinților săi. Papa[1] de la Roma nu a luat la cunoștință numirea altui patriarh la Constantinopol până ce numele lui Ioan nu a fost pomenit la toate slujbele Bisericii. Astfel a ieșit la iveală biruitoare dreptate a marelui Patriarh, iar numele său a intrat în calendarul sfinților și în memoria Bisericii întregi.

Sfântul Nil, unul dintre prietenii marelui dascăl al Bisericii, într-o scrisoare trimisă împăratului Arcadius, numește pe Sfântul Ioan Gură de Aur „cea mai mare lumină a pământului” și „cel mai mare orator”. A fost mare prin virtuțile sale și prin darurile sale, prin dragostea sa de Dumnezeu și de popor, prin faptele și cuvântările sale, prin scrierile și suferințele sale de martir.

În Viețile Sfinților se spune că atunci când se vestea că vorbește patriarhul Ioan, toți credincioșii alergau la biserică să-l asculte: negustorii își lăsau treburile, meșteșugarii lucrurile și judecătorii scaunele. O femeie ascultându-i glasul, vrăjită de frumusețea vorbirii lui, i-a strigat: „Învățătorule duhovnic, mai bine să-ți zic Gură de Aur (Hrisostom), adâncit-ai fântâna sfintelor tale învățături, iar funia minții noastre scurtă fiind, nu poate ajunge până la fund”. Atunci norodul a răspuns: „cu toate că o femeie a spus lucrul acesta, Dumnezeu i-a pus pe buze numele acesta. De acum înainte Gură de Aur să fie numit!…”. Și așa este numit și recunoscut în toate bisericile din lumea întreagă, până în ziua de astăzi.

Dragostea Sf. Ioan față de popor

Cât de mult ținea poporul la Ioan se vede și din strigătul lui în fața palatului împărătesc, atunci când a fost trimis pentru întâia oară în surghiun: „Mai bine să se întunece soarele, decât să tacă gura lui Ioan”. Nici nu a tăcut, cât timp a trăit. Cât a condus Patriarhia din Constantinopol, a fost un neînduplecat și drept sfetnic al împăratului și al poporului. Când a fost așezat în scaunul patriarhal, a sfătuit pe împărat să nu se abată de la dreapta credință, să se depărteze de eretici, să cerceteze cât mai des Biserica, să fie drept în judecățile sale și milostiv. Apoi la sfârșitul cuvântării i-a zis: „Să știi că nu mă voi rușina, când va fi trebuință, de mustrare și de învățătură, de a-ți spune drept, precum nici Natan nu s-a rușinat de împăratul David, descoperindu-i greșalele”.

Și s-a ținut de cuvânt. Îngrijea de orfani, ajuta pe săraci, ocrotea pe cei nedreptățiți, iubea pe cei buni, dojenea cu asprime și cu dreptate pe cei răi. Postea mult, se ruga mult, scria mult, dormea puțin și la ospețe și la veselii nu mergea niciodată.

Patronul predicatorilor

Acesta a fost Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur, diacon, preot și patriarh cuvântător cum Biserica n-a avut asemenea lui, flacăra virtuților și patronul predicatorilor din lumea întreagă. Unul din cei mai mari patriarhi pe care i-a avut Biserica, o culme încă neatinsă de alți predicatori, un părinte al poporului creștin, care a biciuit patimile și ticăloșiile oamenilor de pe treptele cele mai de sus ale palatelor împărătești, până la cele mai de jos.

Biserica îl pomenește între sfinții săi la 27 și la 30 ianuarie, la 13 noiembrie și ori de câte ori i se slujește în cursul anului Liturghia care-i poartă numele, când îi zicem și troparul (glas 8).

„Din gura ta ca niște lumină de foc, strălucind harul, lumea ai luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii ai câștigat, înălțimea smereniei nouă ne-ai arătat; ci prin cuvintele tale învățând, părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul, Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”.

[1] In acea vreme Papa era ortodox, nu exista doctrina catolica eretică (n. ed.).

(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile Sfinților”, de Sf. Ilarion Felea)