VIAȚA SF. GRIGORIE TEOLOGUL | SF. ILARION FELEA

Familia Sfântului Grigorie

S-a născut în jurul anului 330 în Arianz, un cătun aproape de Nazianz, oraș în sudul Capadochiei. Tatăl său era atunci păgân și s-a numit Grigorie. Mama sa era Nona, o femeie foarte evlavioasă (vezi 5 august) care nu numai că a făcut pe tatăl său să se boteze (în anul 325) și să ajungă episcop în Nazianz (la anul 329), dar a dat și copilului o creștere din cele mai îngrijite.

Înainte de creștinare, Grigorie tatăl căzuse în mreaja unui eres, al ipsistarilor, care adorau un Dumnezeu, însă îi dădeau un cult ciudat, plin de superstiții păgâne și iudaice. Secta oprea cântarea și chiar citirea psalmilor. Într-o noapte Grigorie s-a visat cântând versul I din psalmul 121: «Bucuratu-m-am când mi s-a zis: Să mergem în casa Domnului!». Visul a cerut lui Grigorie să cunoască psalmii, așa l-a înțeles el. Nona îi lămurea înțelesul lor. Ceea ce a început soția, a întregit și a desăvârșit episcopul Leontie al Cezareei, care s-a oprit câteva zile la Nazianz. El a convins pe Grigorie să se lase de eres și să se creștineze.

După convertirea și botezarea soțului, Nona a cerut de la Dumnezeu să-i dăruiască un fiu. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și i-a dăruit pe Grigorie, apoi și pe al doilea copil, pe Chesarie, pe lângă fiica mai mare decât ei, Grigoria (vezi 23 februarie). De aici înainte cei doi soți au trăit ca doi frați și cu vremea Grigorie bătrânul a ajuns episcop de Nazianz.

Grigorie tânărul mai întâi a primit știința de la tatăl său și evlavia de la mama sa. Într-o zi, Sf. Nona a luat pe fiul său, Grigorie, l-a aplecat să-și întindă mâinile spre Evanghelie și i-a zis: „Fiul meu, un mare patriarh (Avraam) era gata să jertfească odinioară pe fiul ce i-l dăruise Dumnezeu la bătrânețe. După cum Avraam jertfea pe Isaac, te jertfesc și eu lui Dumnezeu, fiul meu, ca un dar viu ce l-am făgăduit; tu deci ești dator să plătești datoria mamei tale. Fii atât de curat, atât de desăvârșit, cât doresc eu; iată singurele bogății pe care ți le doresc pentru vremelnicie și pentru veșnicie”.

Sfinții ierarhi și mari dascăli ai Bisericii datorează tot ce au mai bun mamelor lor, care au umplut sufletele lor de virtuți: Sf. Grigorie Teologul, mamei Nona, Sf. Ioan Gură de Aur, mamei Antuza, Sf. Vasile cel Mare mamei Emilia, bunicii Macrina și sorei cu același nume, fericitul Augustin mamei Monica.

Înțelept și mare învățat

După învățăturile primite în casa părintească, Grigorie a umblat pe la toate școlile mari ale timpului, în care a învățat toată înțelepciunea câtă și-o putea aduna cineva atunci din școli și din cărți. La anul 344, aproape de 17 ani, Grigorie părăsește Nazianzul și se duce mai întâi la școlile din Cezareea Capadochiei, apoi în Cezareea Palestinei. De aici, împreună cu fratele său, Chesarie, se mută la Alexandria Egiptului, cetatea științei și a filosofiei, oraș cu școli înfloritoare și cu dascăli vestiți. În căutare de oratori, bărbați iscusiți în arta vorbirilor frumoase, Grigorie lasă aici pe Chesarie care învăța medicina și pleacă la Atena, capitala Greciei și culturii din vechime.

Pe la anul 350, Atena, deși era umbra orașului de altădată, mai fermeca și atrăgea încă mintea și imaginația (închipuirea) tinerilor prin monumentele și școlile ei. Acropole (cetatea cu cele mai frumoase temple din Atena), de pe înălțimea ei, stăpânea încă orașul cu templele și cu zeii săi. Păgânismul păstra încă sărbătorile închinate cinstirii zeilor de marmură și de bronz. Idolii însă nu au slăbit, ci mai mult au întărit în sufletul lui credința în Dumnezeul cel adevărat, al creștinilor. „Dumnezeu și iubirea de știință ne întrunea la Atena, scrie Grigorie despre sine și despre prietenul său Vasile – ca pe două râuri ieșite din același izvor, care se despart deocamdată, pentru a se întâlni apoi în aceeași albie. Am sosit eu mai întâi, Vasile a venit puțin timp după aceea. Era așteptat cu nerăbdare, renumele-l întrecuse”.

Prietenia cu Sf. Vasile

Aici, în mijlocul lumii păgâne, învață Vasile cel Mare și Grigorie Teologul arta de a vorbi frumos despre adevărurile religiei creștine. Aici adună florile și comorile artelor păgâne pentru a împodobi cu ele pe cele creștine. Aici, la Atena, cei doi tineri leagă o prietenie strânsă și statornică, viața întreagă aveau împreună aceeași casă, aceeași masă, aceeași dorință. Erau un suflet în două trupuri și nu cunoșteau decât două căi: una la biserică și la preoți și a doua la școală și la profesori.

„Noi locuiam, ca să zic așa, scrie Grigorie mai târziu, unul în altul. Nu aveam decât un singur scop: virtutea; decât o singură ocupație: trăirea în vederea nădejdilor viitoare și dezlipirea de pământ înainte de a ieși din el… Noi știam în adevăr că obiceiul viciului (al patimilor) se prinde mai grabnic decât acela al virtuții, precum boala se comunică mai cu lesnire decât sănătatea… Noi nu cunoșteam decât două drumuri: unul, și acesta era întâiul și principalul, al sfintelor noastre biserici, pentru a primi acolo învățăturile dascălilor; al doilea era al școlii. Tot restul, serbări, spectacole, adunări, banchete, noi le lăsam celor ce găseau acolo vreo plăcere”.

După câțiva ani de studiu, Vasile se desparte brusc de Atena și se întoarce în patrie. Grigorie mai întârzie. Despărțirea lor e dureroasă: „Cu noi a fost întocmai ca un trup ce se taie în două…”, spune tot Grigorie.

Botezul

După zece ani de studii prin țări străine, părăsește și el Atena; se îndreptă spre Constantinopol, unde sosește odată cu fratele său, Chesarie, care se întorcea din Alexandria. Atena oferise lui Grigorie o catedră de retorică. Constantinopolul oferise lui Chesarie servicii la curtea împăratului, căsătorie strălucită și demnitate de senator.

Lasă toate și pe la anul 357 se întorc în patrie, unde mama îi aștepta de zece ani, de la vârsta de 14 ani. Sunt primiți cu însuflețire. Grigorie este poftit să țină cuvântări (conferințe) și să primească slujba de retor, care atunci făcea mai mult decât orice faimă. Ține cuvântări și este aplaudat; slujba însă de retor nu o primește. Dorința lui era alta: să se boteze – că încă nu era botezat și să înceapă viața cea nouă cu Iisus Hristos. Amânarea botezului unii o făceau pentru că erau născuți din părinți păgâni, alții pentru a se pregăti cât mai bine pentru primirea tainei, alții pentru a rămâne catehumeni până la bătrânețe, ca să fie mai curați înainte de moarte și astfel să le fie mai sigură mântuirea; alții pentru a trăi mai liberi și prin aceasta a se sustrage de la datoriile vieții creștine; alții din simpla negrijă și nepăsare sau absorbiți de prea multe griji, ca cele de stat, cum a fost cazul lui Constantin cel Mare, sau cele de studii, cum au fost la Sf. Vasile care s-a botezat probabil la 12 ani, Sf. Grigorie de Nyssa fratele său mai târziu, Sf. Efrem Sirul la 18 ani, Sf. Grigorie Teologul la 24 de ani.

Față de astfel de excepții Biserica a impus tuturor părinților creștini prin canoane regula botezului copiilor (FA 2:38-39), pentru a crește deodată cu vârsta și harul în cunoașterea Domnului (2 Petr. 3:18). Ereticii sectanți nu au în aceste exemple temei pentru a refuza botezul copiilor deoarece ei nu cred în harul Sfântului Botez, în puterea lui curățitoare, sfințitoare și mântuitoare, cum au crezut Sfinții Apostoli (Col. 2:12-13) și Sfinții Părinți. Ei cred în „litera” învățăturii lor și litera omoară (2 Cor. 3:6).

Asceză și feciorie

După ce a fost botezat de tatăl său, Grigorie își închină slujirii lui Dumnezeu toate darurile și puterile. Citește cărțile sfinte și adâncește îndeosebi Evanghelia, se hotărăște să-și pună pază gurii și ochilor, frâu mâinilor și picioarelor. Caută să cucerească și să înfăptuiască idealul desăvârșirii morale, ca și prietenul său, Sf. Vasile. Se dezlipește de toate dulcețile pământului și plăcerile trupului, de la lumina zilei până la vedeniile și visele nopților, se dăruiește cu totul curăției și cumpătării.

„Două fecioare ședeau lângă mine, se destăinuiește Grigorie într-unul din poemele sale, îmbrăcate în rochii albe, de aceeași vârstă, frumoase amândouă, însă de o frumusețe ce se năștea din modestie, iar nu din zadarnicele gătele. Nu se vedea la gâtul lor nici aur, nici rubine; pe trupurile lor nici bogate stofe de mătase, nici fine țesături de in, nicio urmă din acele meșteșugiri ce au născocit femeile pentru a aprinde patimile. Nicidecum suliman în jurul gâtului pentru a reînsufleți frumusețea lor, nici păr blond răspândit și fâlfâind pe umerii lor. Rochiile lor simple, strânse printr-o cingătoare, cădeau pe picioarele lor; un văl le acoperea capul și obrajii cu totul, însă lăsând a se vedea pe fețele lor roșeața sfintei nevinovății. Buzele lor închise erau în tăcere ca o roză în petalele ei.

Vederea lor m-a umplut de bucurie, căci am recunoscut bine la această măreție, că ele nu erau fiice ale pământului. Văzându-mă mișcat de plăcere, le-a fost milă de mine și m-au dezmierdat ca o mamă pe fiul ei. Atunci m-am întrebat cine erau și mi-au răspuns că una din ele se cheamă Curăția, cealaltă Cumpătarea și că șezând lângă Hristos toată fericirea lor stă în a contempla (privi cu mirare și bucurie) pe fecioarele (virtuțile) cerului. Și amândouă, întorcând-se către mine, mi-au zis: „Haide fiule, unește sufletul tău cu sufletele noastre, făclia ta cu a noastră și noi te vom îmbrăca în lumină, te vom duce cu noi în cer și te vom pune la picioarele strălucitoarei Treimi”.

Răpit de frumusețea fecioriei, a curăției și a înfrânării, Grigorie renunță la căsătorie, „pentru a urma pe Iisus Hristos, cu un pas mai repede pe calea desăvârșirii”. Între viața activă, de luptă și viața contemplativă, de gândire și visare alege calea de mijloc. Deși rugat să rămână dascăl la școlile înalte, încă păgâne, din Atena, tânărul creștin alungă de la sine ispita măririlor lumești și rămâne lângă bătrânul său tată, pentru a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. „Tot ce am – a zis el – dau Celui de la Care am primit și numai pe Dânsul Îl am. I-am jertfit averea, gloria, sănătatea, limba și talentele. Tot ce am de la ele este să le disprețuiesc pentru dragostea lui Hristos…”.

Preot al Celui Preaînalt

Acum Grigorie moare față de lume și față de plăcerile deșarte. Iubește cu putere munca, rugăciunea, tăcerea, rânduiala, singurătatea. Se apropie cu temere de preoție. Nu se socotea vrednic de o slujbă atât de înaltă. Credea că trebuie să fii cu totul sfânt, ca să poți urca treptele preoției și ale altarului, stare la care poți ajunge numai la bătrânețe. Apoi se simțea că nu e făcut pentru lupta cu arienii, cu răii creștini, cu împăratul apostat și cu păgânii. În cele din urmă, la dorința părinților și a poporului, consimte și se lasă în grija tatălui său să-l hirotonească preot, în ziua de Crăciun din anul 361 sau în ziua de Bobotează, la 6 ianuarie 362. Dar a doua zi, îngrozit de greutățile sarcinii și ale chemării preoției, fuge de acasă în timpul nopții și se retrage la Sf. Vasile, pe țărmul Irisului din Pont. Acolo petrece în post și rugăciune, în truda brațelor și în studiul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți.

Acolo scrie el cartea Despre fugă, o minunată lucrare despre vrednicia slujirii preoțești. Unii lăudau smerenia și retragerea lui Grigorie. Alții îl doreau să se întoarcă la Nazianz, iar alții dimpotrivă îl învinuiau că nu se supune dorinței tatălui său episcop și voinței poporului. Cu stăruință și cu vorbe înduioșătoare, bătrânul tată izbutește să nu-și lase prea mult fiul în liniștea pustiei și a studiilor. Îl cheamă să-l facă episcop de ajutor pe lângă sine. Atunci Grigorie îi răspunde, cu bună cuviință: „Nu este cu putință mie, o părinte, nedus fiind tu din viața aceasta și viu fiind, să primesc scaunul tău”.

Dar bătrânul părinte a urmat din nou să-l roage, cu blândețe: „Viu fiind eu, o, fiul meu, să-mi fii mie toiag bătrâneților”.

Neîntrecut predicator

Abia s-a lăsat înduplecat să se întoarcă acasă, pentru ca să susțină, după cum scria el, „aripile vulturului celui puternic, dar obosit”, avea aproape o sută de ani, ca și soția lui, mai ales că între tatăl său și între călugări se iscase o ceartă pentru eresul arienilor. Se întoarce în ajunul sărbătorii Paștilor și ține poporului trei cuvântări în care întâia oară se arată ca predicator. Între altele spune ascultătorilor: „Părintele meu vă dă un păstor, pe copilul făgăduinței sale... Fiți ca niște oi care-și cunosc păstorul, ca și în necazurile de acum și în veșnicie să fim una cu Iisus Hristos”.

Când a vorbit întâia oară erau în biserică multe locuri goale. Când  a vorbit a doua oară biserica era plină de ascultători. Se vede că, vorbindu-le prietenește, familiar, popular, le-a câștigat inimile. De aici înainte, cuvântările Sfântului Grigorie vor lumina mințile și vor atrage inimile credincioșilor cu o putere pe care numai Duhul Sfânt o împrumută aleșilor Săi. În cuprinsul lor tâlcuiește adevărul credinței creștine, mustră patimile înjositoare și mângâie inimile cu bucuria biruințelor.

La sărbători, la pomenirea sfinților, la morți și la alte prilejuri, glasul lui a răsunat blând ca al unui părinte și plin de mierea învățăturii și a înțelepciunii, ca al unui apostol. Din șirul lor, se cer amintite în chip deosebit cele două cuvântări rostite cu prilejul morții năprasnice a lui Iulian Apostatul, fostul său coleg de școală de la Atena, dușmanul creștinilor și prietenul păgânilor.

Profeția pentru Iulian Apostatul

După cum viețile sfinților sunt grăitoare și pilduitoare prin învățăturile și virtuțile lor, tot așa viața acestui împărat este grăitoare și pilduitoare prin greșelile și răutățile lui. Era nepotul împăratului Constantin cel Mare. Când părinții lui au fost uciși de împăratul Constanțiu (fiul lui Constantin), Iulian și fratele său Gallus au scăpat de moarte ascunși de episcopul arian Marco de Aretuza sub altarul unei biserici. Crescut de Eusebiu din Nicomidia, șeful arienilor, la 15 ani, Iulian nu era nici păgân și nici creștin; era sceptic, îndoielnic. Altfel era un tânăr foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună și cu o mare putere de muncă. A primit hirotesia de citeț (cititor) împreună cu Gallus și a îndeplinit-o – de silă – în biserica din Cezareea Capadochiei.

Când fratele său ajunge împărat, împreună cu Constanțiu (ucigașul tatălui său), Iulian scapă din Cezareea și studiază la Constantinopol și la Atena. Aici când apare între cei doi prieteni, între Vasile și Grigorie, acesta din urmă fiind un mare cunoscător de suflete, descoperindu-i vicleșugul, a strigat: „Ce monstru hrănește împărăția în sânul ei! Dea Dumnezeu să fiu un proroc mincinos!”.

Din nefericire Sf. Grigorie nu s-a înșelat în prevestirea lui. Iulian întrevede coroana imperială și înțelege că prin păgânism va reuși să o câștige, ajutat de poeții, retorii, filosofii și senatorii păgâni, care încă mai erau destui. Cu acest gând ascuns, leapădă credința și haina de citeț creștin (de aceea se numește „apostatul”) și îmbrățișează cu o putere fanatică, oarbă, păgânismul. Văzând însușirile lui, învățatul retor Libanius l-a lăudat că „ascunde leul în pielea asinului”. Primește botezul păgân prin sângele unui taur (taurobolul) și, cu vremea, la 361, visul tinereții i se înfăptuiește: ajunge împărat și încearcă din toate puterile să facă iarăși din păgânism religia statului.

Persecuțiile lui Iulian Apostatul

Și, după cum, în veacul al XVIII-lea, necredinciosul Voltaire a lansat lozinca dușmănoasă și nebună: „Să strivim infama!” adică Biserica, tot așa Iulian Apostatul a lansat de pe înălțimea tronului împărătesc lozinca: „Să zdrobim Galileanul!”, adică pe Iisus Hristos. Lupta a fost scurtă, căci a ținut numai doi ani (361-363), însă pe cât a fost de scurtă, pe atât de cruntă. Iulian nu a dat niciun decret de persecuție împotriva creștinilor. Grija aceasta de a-i nimici prin foc și fier, a lăsat-o în seama guvernatorilor, cărora le-a dat toată libertatea persecuției.

El s-a arătat asemenea unui vulcan în erupție: mai întâi aruncă fum, apoi foc și lavă care acoperă și arde tot ce întâlnește. Armele pe care le-a folosit Iulian pentru a nimici pe creștini au fost batjocurile, scrierile și vicleșugurile. Îi numește „galileeni” și pe Hristos „galilean”, și poruncește ca numai așa să se numească. La sfatul lui Libanius, ca să scape de „nebunia creștinilor”, Iulian învie și înmulțește sărbătorile păgânilor, cu petreceri și milostenii care să atragă poporul. Oprește învățământul dascălilor creștini și umple palatul împărătesc de retori și de vrăjitori (magicieni și teurgi) cărora le încredințează monopolul învățământului[1].

Deși Iulian a prigonit pe creștini mai mult cu pana și cu vorba, decât cu sabia, n-au lipsit nici martirii care au avut forța morală să-i înfrunte încercarea de a învia un cult ce nu mai putea trăi. Unele chinuri și batjocuri din vremea lui au întrecut chiar pe cele din primele trei veacuri. De pildă, în Fenicia trupurile unor preoți și ale unor fecioare după ce au fost spintecate, au fost umplute cu orz și apoi date porcilor, de mâncare. Atunci au primit martiriul Emilian din Durostorum (vezi 18 iulie), preotul Vasile din Ancira (vezi 1 ianuarie), Artemie duxul (vezi 20 octombrie), Dometie persul (pustnicul) (vezi 7 august) și alții.

Aflând mai mulți creștini veniți la acesta din urmă, Iulian – pornit cu război împotriva regelui Sapor al perșilor – l-a întrebat: „Pentru ce vine această mulțime în pragul peșterii tale? Nu ți-ai ales acest pustiu pentru a trăi singur?”. Pustnicul i-a răspuns: „Trupul și sufletul meu se află închis în această peșteră și eu nu pot alunga acest popor, pe care credința îl aduce la mine”. „Te voi ajuta eu să trăiești singur”, i-a spus cu vicleșug Apostatul… Apoi a poruncit să se zidească gura peșterii, unde pustnicul Dometian a murit de foame și de sete, chin de care au fost cruțați martirii de mai înainte.

În batjocura și ura sa neîmpăcată, Iulian s-a folosit și de iudei, împotriva creștinilor. A dat ordinul de rezidire a templului lor din Ierusalim, cu banii din casa împăratului. Mulți iudei și-au făcut atunci mistrii și hârlețe de argint, ca să ajute la rezidirea templului distrus la anul 70 de armatele lui Titus și Vespasian. Femeile lor și-au dat juvaierele. Se începe lucrul, se înlătură molozul, și ultimele cărămizi din ruine, până când un cutremur grozav, cu vârtejuri de flăcări ieșite din temelii, au ars lucrătorii, au distrus zidurile și au risipit planurile (fapt amintit de istoricii Bisericii și de Ammian Marcellin).

Pedeapsa lui Dumnezeu către Iulian Apostatul

Tot așa se vor nimici în curând și celelalte planuri și socoteli ale lui Iulian. Cade și el în sicriu, mai devreme decât s-a așteptat. În războiul cu perșii, cel din urmă împărat păgân, adică el moare străpuns de o săgeată, la vârsta de 31 de ani, aruncând spre cer sângele care-i curgea din rană și strigând: „Tu ai învins, Galileene!”. Era rezultatul unei lupte zadarnice. Toate mijloacele folosite de Iulian au dat greș. Chemase în ajutor zeii și retorii păgâni și nu l-a ajutat nimeni. Dacă era pe tronul puterii își închipuia că toată lumea îl va asculta și din nou se va întoarce la cultul zeilor și al idolilor. Lupta singur.

Sufletele cele mai alese, geniile, erau în Biserică. Unde sunt cei ce prigoneau Biserica și prevesteau nimicirea creștinismului? Bucuria biruinței era mare. Biruința crucii a fost sărbătorită în biserici și în toate casele și teatrele. Strigătul de triumf al Bisericii eliberate s-a auzit atunci din gura Sfântului Grigore Teologul: „Ce libertate v-au luat creștinii?”, întreabă el pe prigonitori. „V-au făcut ei nedreptățile pe care le faceți voi împotriva lor?”. Și încheie oarecum profetic: „Exemplul lui Iulian Apostatul va fi pretutindeni și totdeauna un avertisment (aviz și semn de prevenire) tuturor  oamenilor de a nu se răscula împotriva lui Dumnezeu și de a nu se expune prin asemenea crime unei asemenea pedepse”.

În cuvântările sale asupra căderii împăratului Iulian, Sf. Grigorie se arată apologet, mare apărător al Bisericii. Apără divinitatea religiei creștine, atacată de păgânism.

Episcop al Bisericii lui Hristos

Ceva mai târziu, Sf. Vasile, care acum era arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a hirotonit pe Grigorie, fără voia lui, episcop al Sazimei, scaun luat de la Vasile și ocupat cu armele de un episcop cu numele Antim. „Arată că ești un om, îi zice atunci Vasile, desfășoară puterea ta și atrage totul spre slava ta, precum fluviile atrag torentele”. Sf. Vasile vedea numai interesele cele sfinte ale Bisericii. Grigorie ar fi dorit să se ocupe și mai departe cu poezia și cu filosofia creștină. Vasile pune mai întâi slujirea lui Dumnezeu, apoi poezia; pe cuvântător mai întâi, apoi poetul și filosoful. Cu toate planurile și gândurile cele bune ale lui Vasile, Grigorie nu a reușit să-și ocupe scaunul, fiindcă nu a înțeles nici cum să lupte cu armele lui Antim. Fără să-și poată ocupa scaunul, revine lângă bătrânul său tată, să-l ajute la conducerea bisericii din Nazianz.

În vremea aceea, Constantinopolul, capitala împărăției romane de la Răsărit, era plină de eretici arieni, sprijiniți de împăratul Valens, care primejduiau credința cea dreaptă și adevărată. Toate bisericile erau în mâinile arienilor. După moartea lui Valens, noul împărat, Teodosiu cheamă pe Grigorie la Constantinopol și în 27 noiembrie 379 îl așează patriarh în capitala împărăției. Aici îndată începe lupta de apărare a Ortodoxiei. Mai întâi în casa unui credincios, rudenie a sa, apoi în biserica Sfintei Învieri, Grigorie ține cele mai minunate cuvântări, prin care a întors pe mulți rătăciți și și-a câștigat faima de cuvântător de Dumnezeu (Teolog).

În Constantinopol nu a stat prea multă vreme. În anul 381 s-a ținut acolo al doilea Sobor ecumenic și Grigorie a fost ales președinte. Dar din pricina unor neînțelegeri și-a dat demisia, a părăsit scaunul patriarhal, care era în cea mai mare cinste în timpul acela, ca și astăzi, și s-a retras în țara lui în singurătate.

Mai înainte de a pleca din Constantinopol, a rostit în fața soborului o frumoasă cuvântare de rămas bun, în care mulțumește lui Dumnezeu că i-a ajutat să restabilească dreapta credință în Constantinopol și cere iertare de la toți pe care i-a supărat: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți, n-am râvnit la ceea ce mi s-a dat, ci dragostea turmei cuvântătoare și judecata arhiereilor m-au silit să primesc scaunul. Acum aud că unii nu mă primesc. Să știți că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste, și nici patriarh al Constantinopolei nu doresc să mă numesc. Iată, fără mâhnire voi ieși din episcopie. Voi sfătuiți-vă să faceți cele plăcute vouă. Mie de mult mi-e dragă pustia, pentru că cei care mă lipsesc de scaun, nu mă pot lipsi de Dumnezeu”.

Apoi la sfârșit a încheiat așa: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos… urât și cu totul trist ar fi, dacă învățând pe alții pacea, voi înșivă ați ridica război unii către alții. Vă rog așadar, pentru Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace. Iar dacă eu sunt pricina neunirii voastre, din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea le iubiți. Fiți sănătoși, sfinți păstori și pomeniți ostenelile mele în Biserica lui Hristos”.

La urmă a cerut împăratului să potolească „războiul arhiereilor”, așa după cum a potolit „îndrăznirea barbarilor”. După aceea s-a adresat credincioșilor: „Scumpii mei fii, păziți odorul credinței și amintiți-vă de pietrele ce au aruncat asupra mea, pentru că am lucrat să pun adevărata învățătură în inimile voastre”. Credincioșii îl roagă cu lacrimile în ochi să rămână în Constantinopol. El însă cu lacrimi de bucurie că a scăpat de Sodoma, se întoarce în Arianz, ca să petreacă în osteneli, în rugăciuni, în privegheri, în scrieri și îngenuncheri.

Iubitor al pustiei

„Trăiesc între stânci și animale sălbatice. Nu văd focul niciodată și nu am încălțăminte. Mă îmbrac cu o singură haină. Mă culc pe paie și mă acopăr cu un sac. Perina mea totdeauna este udată cu lacrimi”. Își descrie luptele și suferințele și totodată mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat harul să-și păstreze odorul fecioriei. „Fără harul lui Dumnezeu suntem niște robi plini de împuțiciunea păcatului. Fără el ne este cu neputință a lucra binele, cum nu poate o pasăre să zboare fără de aripi și un pește să înoate fără de apă”.

Retras în singurătatea Pontului, Grigorie s-a ocupat cu scrieri de învățături creștine care și astăzi sunt de mare preț în lupta de apărare a credinței drepte față de rătăcirile eresurilor. Aici a aflat patria sa, Nazianzul cotropit de eretici, ca și Constantinopolul, pe care i-a biruit cu graiul și cu scrisul. Sunt vestite între scrierile lui îndeosebi: Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, care i-au atras și consfințit numele de Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem da cuprinsul ei. Cităm din ea câteva rânduri despre Dumnezeu, din care să ne putem încredința, cel puțin în parte, cum gândea și cum scria Sf. Grigorie de Nazianz:

Teolog al Sfintei Treimi

„Nu este în puterea oricui să filosofeze (să cugete, să grăiască și să scrie) despre Dumnezeu. Nu este chiar așa de puțin însemnat lucrul acesta și pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme și oricui și nici orice… Nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei ce s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat pas cu pas în calea contemplației (a cercetării, descoperirii și vederii lui Dumnezeu) și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau cel puțin se silesc să se curețe…

Se cade să filosofeze despre Dumnezeu celor care consideră lucrul acesta cu seriozitate și care nu pălăvrăgesc cu plăcere și despre El, ca despre oricare altul: după alergări de cai și după spectacole, și după cântece și după îmbuibarea pântecelui și a celor de sub pântece… Să nu desconsiderăm cuviința în aceste discuții. Ci, dacă nu este cu putință să fie dărâmată dușmănia dintre noi, să cădem cel puțin la învoiala de a vorbi tainic despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte…”.

Din Cuvântarea I despre Dumnezeu: „Alergam să cuprind cu mintea pe Dumnezeu și astfel m-am urcat pe un munte și am pătruns în nor, ajungând înlăuntrul lui, adică înafara materiei și a celor materiale, reculegându-mă pe sine-mi, pe cât mi-a fost cu putință. Dar, după ce am privit în fața ochilor, de abia am văzut lucrurile dinapoia lui Dumnezeu și aceasta de abia am putut să o fac oblăduit de Piatra, adică de Dumnezeu Cuvântul (Hristos), care S-a întrupat pentru noi. Și privind puțin prin nor înlăuntru, nu am văzut prima și preacurata Lui natură și cunoscută numai de Ea însăși, adică de Treime, natură care rămâne înlăuntrul primei catapetesme și este acoperită de heruvimi, ci pe cea din urmă, și care cea dintâi ne iese în cale. Iar aceasta este, pe cât mi-e cu putință să înțeleg, maiestatea lui Dumnezeu, sau, ca să o numesc ca dumnezeiescul David, măreția Lui care se vede din făpturile Lui și în cele întemeiate și guvernate de El. Căci spatele lui Dumnezeu îl alcătuiesc lucrurile care, deși așezate înapoia Lui, arată existența Lui, după cum umbrele și chipurile soarelui, reflectate în apă, arată vederilor stricate soarele, de vreme ce nu pot să-l privească drept, căci puritatea luminii lui copleșește vederea…”.

Din Cuvântarea a II-a despre Dumnezeu: „Dumnezeu este greu de înțeles cu mintea și greu de contemplat. Și e ca și atunci când ne trudim să facem lucruri mari cu un instrument mic, când căutăm să vânăm cu înțelepciunea omenească cunoașterea celor existente și când ne apropiem de cele spirituale cu simțurile… Cine ne-a dus la primele izvoare ale izvoarelor și la cauzele vieții?… Cum se hrănește trupul cu mâncări și sufletul cu rațiunea? Cum de același animal este muritor și nemuritor, muritor prin plecarea lui de aici din lume, nemuritor prin faptul că se naște? Căci unul pleacă, iar altul vine să-i ia locul, întocmai ca în curgerea unui râu, care nu stă locului și care rămâne totuși pe loc.

Privește cu atenție firea înotătoarelor, care alunecă în ape și care parcă zboară în natura lichidă, care sorb în tihnă aerul mediului lor propriu, iar în al nostru își găsesc primejdia în care ne-am găsi noi sub ape. Privește cu atenție la obiceiurile și la simțurile lor, la împrejurările și la nașterile lor, la mărimile, frumusețile și preferințele lor pentru anumite regiuni și la rătăcirile lor, la adunările și despărțirile lor și la particularitățile lor puțin asemănătoare cu ale viețuitoarelor de pe uscat… Privește cu atenție și la stolurile și varietățile de păsări și după înfățișările și după culorile lor, și ale celor necântătoare și ale celor cântătoare; și care este explicația melodiei acestora și de la cine vine ea?

Cine este cel care a dat greierului lira în piept și cântările de pe ramuri și ciripiturile păsărilor, când se pun în mișcare deodată cu soarele, umplând de muzică amiezile, când fac să răsune dumbrăvile și când petrec pe călător cu glasurile lor? Cine este cel ce țese cântarea împreună cu lebăda, când își întinde aripile în suflările vântului și face șuierătura melodie?… De unde se face că păunul, această îngâmfată pasăre,… este atât de iubitor de frumusețe și de cinste (căci își și simte propria lui frumusețe), încât își arată, ca pe o scenă de teatru, frumusețea lui iubitorilor lui? Cum și-au pregătit păsările cuiburi și în pietre, și în copaci, și în acoperișuri, cu grijă pregătite atât în ce privește siguranța, cât și în ce privește frumusețea și potrivite pentru creșterea puilor?

De unde au albinele și păianjenii hărnicia și dibăcia, pentru ca albinele să-și construiască faguri și să-i lege cu celule hexagonale și îmbinate una în alta; iar păianjenii să țeasă pânze întinse în multe chipuri, și o casă în același timp vrednică de cinste și loc de vânătoare a ființelor mai slabe în vederea hranei?… Și trec sub tăcere depozitele de provizii ale furnicilor și paznicii lor, și tezaurul de hrană corespunzător vremii și celelalte lucruri pe care le știm că se povestesc despre călătoriile și despre conducătorii lor și despre buna orânduire din faptele lor.

Privește cu băgare de seamă și la deosebirile dintre plante, până și la dibăcia cu care sunt alcătuite frunzele, atât pentru o cât mai mare plăcere a ochilor, și în același timp, cât și pentru foarte marele folos al fructelor. Privește cu băgare de seamă și la varietatea și belșugul fructelor și mai ales la prea marea frumusețe a celor mai necesare pentru viață. Și mai privește cu băgare de seamă la puterile rădăcinilor și ale sucurilor și ale florilor și ale mirosurilor, nu numai foarte plăcute, dar și foarte potrivite pentru sănătate, și la farmecele și felurimile culorilor și încă și la scumpătățile și strălucirile pietrelor. Fiindcă pe toate ți le-a pus înainte natura, ca într-un ospăț comun, îmbelșugat cu de toate, pe cele ce sunt necesare și pe cele ce sunt spre plăcere, pentru ca, dacă nu altcumva, cel puțin pe calea lucrurilor de la care primești binefaceri să cunoști pe Dumnezeu…

De aici, treci mai departe la întinderea și mărimea pământului, mama obștească a tuturor, și la golfurile mărilor, legate între ele și cu pământul, și la frumusețea pădurilor și la râuri și la izvoarele îmbelșugate și mereu curgătoare. Spune-mi cum și de unde sunt acestea? Cine este cel ce a vărsat aerul, această multă și îmbelșugată bogăție, măsurat nu după ranguri, nu după averi, necuprins în hotare, neîmpărțit după vârste, ci luat în mod liber de fiecare. Cine a orânduit stelele? Care este cauza ordinii și a mișcării? De unde își aprinde soarele lumina pentru toată lumea și pentru toate vederile, frumos ca un mire, iute și mare ca un uriaș.

Cât de mare este pentru tine spusa aceea, dacă ai cugetat asupra ei? Anume: ceea ce este soarele între cele care cad sub simțuri, aceea este Dumnezeu între cele cugetate cu mintea. Căci el luminează vederea, precum Dumnezeu luminează mintea; el este cel mai frumos dintre cele văzute, după cum este Dumnezeu dintre cele cugetate…”.

Adormirea și sfintele moaște

Așa a gândit, a vorbit și a scris frumos, Sfântul Părinte Grigorie Teologul, mulțimea lui de cărți, în care a cuprins cuvântări, poezii și scrisori, toate pline de înțelepciune și de avânt poetic. A murit la anul 389 sau 390, în patria sa iubită, în vârstă de 60 de ani, lăsând în urma lui amintirea unui ierarh pe cât de mare, ales și sfânt, pe atât de smerit. După mulți ani, moaștele lui au fost aduse în Constantinopol și așezate în biserica Sfinților Apostoli, întocmai după cum au fost aduse și cinstite moaștele altui mare patriarh nedreptățit și izgonit din Constantinopol (Sf. Ioan Gură de Aur, despre care vom vorbi îndată).

Sf. Grigorie de Nazianz s-a simțit și a trăit ca un călător în lumea aceasta, plin de dor după patria cerului. Grija lui de căpetenie a fost: să nu pierdem pe Dumnezeu și virtutea. Darul lui cel mai mare era oratoria, vorbirea frumoasă și înțeleaptă, limpede, înflorită și plăcută, despre unele din cele mai grele învățături și mai adânci taine ale religiei creștine. În lupta cu ereticii era omul păcii, în lupta cu împărații era omul dreptății, în lupta cu patimile omenești era omul virtuții.

Prin frumusețea cuvântărilor sale calde și luminate, prin bunătatea lui nemărginită și prin smerenia lui desăvârșită, a spart rândurile ereticilor, a slăbit cu totul puterea păgânilor și a întărit virtuțile creștinilor. De aceea, în vremea lui, nu era un om mai admirat decât el.

Lauda vieții lui este cuprinsă în Condacul Mineiului din 25 ianuarie, în următoarele cuvinte: „Cu limba ta, cea de Dumnezeu grăitoare, împletiturile retorilor dezlegându-le, mărite, cu haina dreptei credințe, cea țesută de sus, Biserica ai împodobit, care și purtând-o împreună cu noi, fiii tăi, strigă: bucură-te, părinte, mintea cea mai înaltă a cuvântării de Dumnezeu”.

[1] Între aceștia filosoful Hecabal, unul dintre dascălii lui Iulian, după ce se făcuse recunoscut pentru zelul său împotriva idolatriei, când Iulian a ajuns împărat, s-a grăbit să declame contra creștinilor, ca un apostat. Îndată după moartea lui Iulian, a doua zi și-a recunoscut lașitatea, s-a căit, a devenit iarăși creștin, s-a așezat la ușa unei biserici și chema pe cei ce intrau în biserică, la rugăciune, zicându-le: „Călcați-mă în picioare, sunt o sare împuțită”.

Hecabal a rămas chipul învățatului care nu are nicio credință, și nicio conștiință morală: slugarnic și netrebnic. În contrast cu el avem chipul altui învățat, retor creștin, care întrebat de Libanius: „Ce face acum Galileanul?”, i-a răspuns precum s-a întâmplat: „Face un sicriu pentru persecutorul său”…

(Extras din cartea „Cuvântări la viețile sfinților”, Pr. Ilarion Felea)