MAICA XENI | CĂUTĂM ÎNDREPTĂȚIRE ȘI NE DEPĂRTĂM DE HRISTOS

Vă oferim un sfat chiar dacă monahal, util pentru toți cei ce vor să își adune mintea la rugăciune și să sporească duhovnicește în Hristos. Maica Xeni este stareța mănăstirii „Sfântul Grigorie Palama”, Koufalia, din Grecia. MAICA XENI | CĂUTĂM ÎNDREPTĂȚIRE ȘI NE DEPĂRTĂM DE HRISTOS

Paza minții

Cum trebuie să ne rugăm pentru a dobândi rugăciunea lăuntrică?

Despre acest lucru, trebuie să-i întrebați pe părinții înduhovniciți. Sfinții Părinți ne învață să începem prin a spune rugăciunea cu buzele, dar nu oricum, ci cu durere, cu dragoste, cu implorare. Eu cer mila Lui, iar Domnul „traduce” rugăciunea mea, dăruindu-mi ceea ce îmi este necesar și de folos pentru mântuire. Este foarte important să ne îngrădim mintea de gândurile stricătoare de suflet și să punem sub semnul întrebării fiecare gând care ne vine în minte. Mintea noastră să fie mereu ocupată cu cugetarea la cuvintele Scripturii și ale imnografiei noastre!

 Dacă te afli într-un context în care cei din preajmă clevetesc și judecă, ce trebuie să faci?

Este foarte important să avem un program, o rânduială de zi cu zi. La noi, maicile, atunci când încep ascultarea, încep și rugăciunea. Cea mai veche dintre ele, dă binecuvântarea să înceapă, apoi spune fiecare pe rând, câte 10 minute, cu voce tare. Dacă maicile nu o pot spune în acel moment, pun o înregistrare cu Rugăciunea, rostită de un sfânt. În general, în timp ce spun Rugăciunea, maicile mai adaugă și cereri pentru diferite persoane aflate în necazuri și suferințe.

După ce sfârșesc rânduiala zilnică de Doamne Iisuse, unele mai ascultă câte o înregistrare cu psalmodierea bizantină a dascălului nostru de muzică. Și tăcerea ajută foarte mult mintea să se adune.

Nevoia de a cleveti

Să știți că nevoia de a cleveti, vine în primul rând din descurajare. Noi intrăm în mănăstire cu niște idealuri și pentru că aici, când ajungem, ne ciocnim de niște realități diferite, pierdem treptat râvna și curajul și începem să căutăm să le înlocuim cu diferite ocupații ușoare, cum ar fi pălăvrăgeala, prieteșugurile și altele. Treptat, începem să uităm de tăierea voii și le percepem pe toate ca niște atacuri la persoană. Căutăm îndreptățire și mângâiere și ușor-ușor ne îndepărtăm și de Hristos, singurul nostru ideal.

Trebuie să ne amintim că am venit în mănăstire pentru că am înțeles că suntem grav bolnavi, că lumea nu a putut să ne vindece. Și atunci am alergat la spitalul duhovnicesc, care este mănăstirea, ca să ne ia Domnul pe toate părțile, să ne dea adeseori tratamente amare și dureroase, ca prin ele să ne vindece și să ne mântuiască.

Eu cred că sunt într-o stare mai grea decât cei din lume. Mai grav este faptul că oamenii vin la mine și îmi mai sărută și mâna…

(Extras dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 90)