VIAȚA SF. VISARION TOIA DE LA LAINICI

CUVIOSUL STAREȚ VISARION TOIA – SMERITUL MUCENIC DE LA MĂNĂSTIREA LAINICI

SCURT ITINERAR ISTORIC AL MĂNĂSTIRII LAINICI

„Nici nu știi unde să te mai uiți! Din toate părțile, te cheamă priveliști cari de cari mai fantastice. După un ceas de drum, vedem deschizându-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e așezat schitul Lainici” (Alexandru Vlahuță, „România pitorească”)

Fiecare vatră de trăire monahală își are propriile file de istorie sfântă, luându-și seva duhovnicească dintr-o tainică lucrare a harului, numai de Dumnezeu știută. La Mănăstirea Lainici, pecetea Sfântului Duh a rămas neștirbită peste veacuri, datorită stareților harismatici pe care Dumnezeu i-a rânduit până astăzi, cu aleasă grijă și înțelepciune. Ei și-au încredințat unul altuia moștenirea de har, conștienți de menirea pe care o au, de a sfinți prin propria viață, deopotrivă și oamenii din jur, și locul.

Până și drumul care aduce pelerinul la poarta „Miresei” Domnului din Defileul Jiului, cum este denumită ctitoria de suflet a gorjenilor, îți umple adâncul inimii cu frumusețea dumnezeirii. Întregul peisaj, cu păduri dese de fag și ape ascunse în coamele munților, te cheamă să poposești la Mănăstirea Lainici pentru a afla comoara de sfințenie păstrată cu pioșenie, între zidurile străvechii așezări monahale.

La Lainici, te întâmpină nu doar o biserică maiestuoasă împodobită cu sfinte moaște, icoane făcătoare de minuni și alese odoare de mare preț, ci și inima caldă, plină de noblețe și mărinimie a întâistătătorului ei, arhim. Ioachim Pârvulescu. De numele lui, se leagă proslăvirea în ceata sfinților, prin descoperirea moaștelor lor, a celor doi mari stareți: „luceafărul de la Lainici”, Sf. Irodion și protoschimonahul martir, Visarion Toia, ce va fi înscris în calendar de către Sinodul BOR, din anul 2025.

Cuvântul „lainici” care provine din limba greacă, înseamnă: „trecătoare prin munții de piatră” și ne trimite cu gândul la sensul viețuirii creștine, la lupta noastră lăuntrică cu stâncile patimilor, printre care reușim să răzbatem doar cu ajutorul dumnezeiescului har.

În istoria zbuciumată a țării noastre, sfârtecată de interesele puterilor străine, Lainiciul a fost puntea de trecere și elementul de unitate creștină între „românii dintr-o parte și alta a Carpaților”[1], „o adevărată fortăreață a spiritualității românești”[2]. Rezistența sa de granit în fața vicisitudinilor vremurilor, cu siguranță că își află temeiul și în binecuvântata purtare de grijă a Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana. După ce a ridicat mănăstirile Vodița și Tismana, sfințitul nevoitor și-a îndreptat pașii și spre „lainicele locuri dintre Parâng și Vâlcan, înzestrând cu o salbă de sfinte lăcașuri, această trecere spre Ardeal, iar de la Lainici la Prislopul din Țara Hațegului”[3].

Odată cu izbucnirea Primul Război Mondial, asupra Mănăstirii se vor abate nori negri de prigoane și batjocuri. Soldații germani nu s-au sfiit să intre cu caii în biserică, să facă focul și să doarmă în ea, distrugând pictura pe care au scrijilit-o fără milă, furând sfintele odoare și clopotele mănăstirii. Cimitirul și arhiva mănăstirii au fost și ele devastate, iar călugării care s-au împotrivit abuzurilor venite din partea asupritorilor, au fost deportați în lagărele din Germania, săvârșindu-se ca mucenici. Cuprinsă din toate părțile de negura încercărilor, Mănăstirea Lainici aștepta un stareț care să o înalțe dintre ruinele profanatorilor. Dumnezeu avea să rânduiască la cârma ei, un nou mucenic, pe părintele Visarion Toia.

PRIMII PAȘI PE CALEA SLUJIRII LUI DUMNEZEU. PROTOPSALT AL CATEDRALEI EPISCOPALE DIN ROMAN

„Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulți lăcrimau la auzul vocii sale serafimice” (Arhim. Ioachim Pârvulescu).

În urmă cu 140 ani, la 28 mai 1884, în satul Secueni situat pe colinele Tutovei din județul Bacău, în familia răzeșilor Gheorghe și Elena Toia, a venit pe lume pruncul Vasile. Așa a fost botezat în biserica satului natal, viitorul monah Visarion. Crescut în duhul evlaviei și al credinței în Dumnezeu, Vasile va simți în adâncul sufletului său chemarea de a-și închina viața lui Hristos, încă din anii copilăriei. Nelipsit de la slujbele bisericii aflată în apropierea casei natale și hărăzit cu o voce melodioasă care mângâia inimile credincioșilor adunați la rugăciune, în inima tânărului Vasile se va aprinde tot mai mult râvna pentru studiul muzicii psaltice. După terminarea claselor primare și gimnaziale la școala din sat, își va îndrepta pașii către Școala de cântăreți de la Roman. Între anii 1900 și 1904, va cultiva cu multă sârguință talantul său de a cânta, fiind unul dintre cei mai conștiincioși elevi ai școlii.

Încă din primii ani de studiu, va fi remarcat de Episcopul Gherasim Safirin care îl va lua ca ucenic, ocrotindu-l cu grija sa părintească. Licențiat al Facultății de Teologie din Atena, profesor de morală, liturgică, teologie pastorală și latină la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea, în timpul păstoririi sale ca episcop-vicar al Râmnicului, P.S. Gherasim Safirin, va fi numit întâistătător al eparhiei Romanului în anul 1900. Iubitor de rugăciune, traducător al scrierilor patristice și compozitor de muzică bisericească, distinsul ierarh cărturar se va strădui să sădească și să facă să rodească darurile duhovnicești ale ucenicilor săi.

Grație purtării sale de grijă, tânărul Vasile va fi numit protopsalt al Catedralei Episcopale din Roman. Numele lui apare într-una din însemnările vremii. Ea relatează despre tunderea în monahism de către Episcopul Gherasim a tânărului teolog Victor Puiu (21 decembrie 1905), viitorul Episcop Visarion Puiu al Hotinului (1923-1935). Luat sub mantie de către colegul său de Seminar și de Facultate, Ilarion Mircea (viitorul arhiereu-vicar Ilarion Băcăoanul), acesta va fi însoțit în fața Sfântului Altar de glasul duios al protopsaltului Vasile Toia, care a intonat cântarea „Brațele părintești”.

Între anii 1904-1906[4], iscusitul cântăreț bisericesc va figura ca angajat al Episcopiei Romanului pe post de paracliser, cu un salariu lunar de 35 lei, ucenicind alături de prietenul său de suflet, Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă. Caracterul moral de o verticalitate ireproșabilă al ilustrului ierarh, Gherasim Safirin, își va pune amprenta asupra formării duhovnicești a viitorului stareț. Episcopul va critica vehement politica secularistă a național-liberalilor din vremea sa și va fi nevoit să se retragă din scaunul eparhial la Mănăstirea Frăsinei. Aici, în lavra cu rânduială athonită a Sf. Calinic de la Cernica unde zidise, încă din 1888 un corp de chilii și ridicase un Paraclis închinat Sfinților Trei Ierarhi, sfințitul episcop va viețui în post și rugăciune, până la trecerea la odihna cea veșnică.

VIEȚUITOR LA MĂNĂSTIREA FRĂSINEI

„Dintre părinții mănăstirii, Visarion era cel mai citit și cu o înțelegere mai largă” (Arhim. Nicodim Sachelarie).

În luna septembrie a anului 1908, dornic să îmbrățișeze viața monahală, tânărul protopsalt Vasile Toia, la sfatul P.S. Gherasim Safirin, va intra ca frate începător la „Athosul României”, mănăstirea vâlceană, Frăsinei. Îndrăgit pentru iscusința cântării, arhim. Porfirie Bucurescu îi va încredința ucenicului de chilie al P.S. Gherasim, care îl ajuta pe episcop la caligrafierea notelor psaltice din partiturile pe care le compunea, formarea unui cor de muzică psaltică, alcătuit din viețuitorii obștii monahale. Îl va avea ca ajutor pe bunul său prieten, Mihai Bâtâcă, care l-a urmat îndeaproape și la intrarea în noua mănăstire.

Viața austeră de la Frăsinei îl va îndemna pe novicele ascultător la ascetice nevoințe. Zile și nopți, va petrece în neobosită rugăciune, în postiri aspre și lepădare de sine, întrecând în viețuire, chiar și pe schimnicii mănăstirii. Pentru smerenia și ascultarea sa fără murmur, fratele Vasile va lua pe umerii lui jugul cel bun al lui Hristos, la 3 aprilie 1910, fiind călugărit cu numele de Visarion. Odată cu primirea chipului îngeresc, blândul monah își va înteți și mai mult, nevăzuta luptă cu patimile trupești și sufletești.

Viețuirea smerită și inima milostivă ale starețului Porfirie Bucurescu vor fi pentru el, farul luminos care îl va călăuzi în întunericul ispitelor. Evocând personalitatea harismatică a starețului Porfirie, care în timpul păstoririi sale a transformat Frăsineiul într-un colț de rai, arhim. Ioanichie Bălan consemna că „a reușit cu multă răbdare și înțelepciune să creeze un model desăvârșit de unitate duhovnicească în mănăstire. Toți trăiau precum frații, fără niciun fel de deosebire, fără cârtire, fără avere personală, fără nimic de mâncare la chilii, fără haine și bani de prisos”[5]. Iubitor de carte, starețul Porfirie va amenaja prima bibliotecă a mănăstirii, bucurându-se de sprijinul P.S. Gherasim Safirin care a donat Frăsineiului propria arhivă.

Despre viețuirea virtuoasă a părintelui Visarion Toia după primirea tainei călugăriei în renumita așezare monahală vâlceană, arhim. Ioachim Pârvulescu ne mărturisește: „Visarion monahul fiind o fire blândă și smerită, a început o nevoință și mai aspră. Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulți lăcrimau la auzul vocii sale serafimice. Văzându-i urcușul duhovnicesc și viața plină de virtuți, starețul Porfirie l-a propus spre a fi hirotonit diacon, în anul 1922.

Slujea Sfânta Liturghie cu foarte mare evlavie și dragoste pentru Hristos. Era cu adevărat o înălțare duhovnicească pentru cei care îl ascultau slujind. Avea inimă duioasă, era comunicativ, primind cu bucurie fiecare persoană în parte. Fața îi era întotdeauna senină și luminoasă, încadrându-se perfect în lucrarea isihastă pe care Sfântul Calinic o rânduise cu mulți ani în urmă, la Mănăstirea Frăsinei”[6].

Cinci ani mai târziu, la 9 ianuarie 1927, ierod. Visarion Toia va fi hirotonit preot de către P.S. Vartolomeu Stănescu. Din clipa aceasta, va purta mereu în suflet, slovele încărcate de duh, așternute pe hârtie de Sf. Grigorie de Nazianz, după clipa în care a primit taina preoției: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții”.

„Despre preoție s-a scris și s-a vorbit mult”, își deschidea prefața prof. univ. dr. Dumitru Fecioru la Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur. „Au scris și au vorbit și sfinți și teologi. S-a scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii preoției, pe preoți. Dar oricât s-ar scrie despre preoție și oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoția are atâtea înălțimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă și descrisă după cuviință. Preoția este întocmai ca un munte mare, ce-și înalță cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori”. Părintele Visarion Toia a urcat acest munte până la cel mai înalt pisc al lui. A îndurat cu multă dârzenie furtunile încercărilor care au vrut să-l oprească din drum și a împlinit cu fapta, îndemnul marelui Hrisostom: „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată și ca să poată spune: Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20; Despre preoție, VI:2).

Prețuit de întreaga obște pentru echilibrul lui sufletesc, dar și pentru simțul său practic, ierom. Visarion, la 2 februarie 1927 va fi numit „în unanimitate”, al doilea iconom al Mănăstirii Frăsinei. Îndatorirea sa era „să privegheze asupra ascultărilor dinăuntru, asupra mersului lucrărilor de agricultură, de îngrijirea vitelor, despre mersul lucrărilor de gospodărie, privitoare pe toate afacerile de interes ale sfintei Monastiri, fiind cu priveghere asupra tuturor oamenilor și a pune pe fiecare la ascultarea cel privește”[7]. Slujirea de iconom și experiența dobândită în coordonarea treburilor administrative ale mănăstirii, îl vor pregăti pentru lucrarea de ctitor, la care, în scurt timp, urma să fie chemat.

STAREȚ LA MĂNĂSTIREA LAINICI

„Dar ceea ce a făcut să cimenteze sufletele noastre întreolaltă, a fost viața de sfânt a Starețului nostru” (Protos. Gherontie Ghenoiu).

Înveșmântat în har, ridicat și la vrednicia de protosinghel, ierom. Visarion Toia va primi să poarte pe umerii săi, crucea stăreției Mănăstirii Lainici, profanată și distrusă după încheierea Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1918). Va fi trimis în calitate de „superior” al locașului, împreună cu ierom. Gherontie Ghenoiu, ierom. Nicodim Sachelarie, monahul Calinic Cărăvan și alți doi frați din obștea Mănăstirii Frăsinei de către Episcopul Vartolomeu al Râmnicului-Noul Severin, care deplângea starea jalnică a străvechii lavre monahale.

Cu gândul la „înfăptuirea idealului național” al Marii Uniri, protos. Visarion Toia așternea pe hârtie următoarele rânduri: „Un rol însemnat joacă Sf. Schit Lainici în lucrarea tainică, dar sigură, de unificare sufletească a Românilor de pe Jiu. În curgerea vremii, românii de dincolo de Carpați, cu toate piedicile puse în cale de stăpânitorii lor, veneau pentru închinare românească la Sfântul Schit Lainici, unde auzeau graiul strămoșesc și unde se închinau în voie în legea părinților lor, laolaltă cu ceilalți frați de aceiași credință și de același sânge, de dincolo de Carpați… Netăgăduit că și pe această cale, s-a lucrat temeinic la grăbirea înfăptuirea idealului național, având și Sf. Schit, deci, picătura lui în paharul bucuriei întregirii neamului românesc”[8].

Începând cu anul 1929, protos. Visarion Toia va porni lucrările de refacere ale așezării monahale distruse de trupele germane, cu mai bine de un deceniu în urmă. Rând pe rând, i se vor alătura ca să-l ajute preoți și monahi veniți din diferite mănăstiri ale țării, dornici să viețuiască după rânduiala isihastă statornicită de noul stareț. Participarea la slujbe, practicarea rugăciunii inimii și lectura din Viețile Sfinților, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Teodor Studitul făceau parte din ritmul duhovnicesc de fiecare zi, al monahilor de la Lainici. Viețuitorii obștii celui de-al treilea ctitor al mănăstirii, după Cuv. Nicodim de la Tismana și Sf. Irodion, se întreceau în faptele dragostei de Dumnezeu și de aproapele, râvnind să-I urmeze întru totul lui Hristos, care „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Ep. către Filipeni, 2:7-8).

Viața duhovnicească a obștii de la Lainici a înflorit mult în timpul păstoririi protos. Visarion. Numărul viețuitorilor a crescut la 16, depășindu-l chiar și pe cel al Mănăstirii Tismana. Despre strădaniile cuviosului stareț de a forma o obște unită în duh de rugăciune și de nevoință, arhim. Ioachim Pârvulescu ne mărturisește: „Pe ucenicii săi, i-a crescut cu multe lacrimi și rugăciune, întărindu-i prin pilda și exemplul personal. Părintele Visarion călăuzea obștea cu dragoste și smerenie. De asemenea, părintele a arătat multă stăruință și dragoste în împărtășirea darului de cântare psaltică către ucenici. În mănăstire, se ducea viață de obște tradițională. Nu se mânca niciodată carne, iar lunea, miercurea și vinerea se mânca fără ulei. Spovedania se făcea săptămânal. Utrenia era la miezul nopții, iar Sf. Liturghie se săvârșea zilnic. La chilii, fiecare făcea canonul de metanii rânduit, cu cele șapte laude, citea cărți sfinte și nu lipsea de la biserică și ascultare. De asemenea, există numeroase mărturii prin care se confirmă acest duh de sfințenie care exista la Mănăstirea Lainici pe vremea starețului Visarion. Bătrânii amintesc despre faptul că aici se săvârșeau numeroase vindecări de boli la Taina Sfântului Maslu. S-au păstrat astfel în memoria colectivă mărturii ale multor întâmplări minunate împlinite în vremea cucernicului egumen”.

În amintirea arhim. Melchisedec Șuparschi, părintele Visarion a rămas drept modelul exemplar de viețuire monahală. Deși era starețul mănăstirii, el era primul la toate ascultările: la strană, în altar, la munca câmpului, la brutărie, la cancelarie, oriunde era nevoie: „Părintele stareț făcea în fiecare zi muzică cu frații pe note. Pâinea se cocea în cuptorul mănăstirii, iar singurul brutar era părintele stareț. M-a învățat cancelarie și să cosesc. Mi-a dat coasa preacuvioșiei sale și în primul an mi-o bătea. Smerenia era o caracteristică a tuturor”[9].

 PĂRTAȘ LA SFINȚENIA CUVIOSULUI IRODION. A DOUA AFALARE A MOAȘTELOR SALE

„Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă, îngropați trupul lângă altar și nu uitați legămintele călugărești ce le-ați dat lui Hristos” (Sf. Irodion Ionescu).

În opinia părintelui stareț Ioachim, „momentul culminant al vieții duhovnicești a starețului Visarion Toia” l-a constituit deshumarea sfintelor moaște ale înaintașului său, Sf. Irodion, în anul 1939. Despre puterea tămăduitoare a rămășițelor pământești ale cuviosului stareț, se dusese vestea de la prima lor dezgropare petrecută în anul 1907. În câteva rânduri, mormântul lui fusese deschis ca să se sustragă părticele din sfintele moaște. Întristat de neplăcuta situație, părintele Visarion a hotărât deshumarea Sfântului Irodion și așezarea moaștelor sale într-un sicriu mai mic pe care l-a îngropat la o adâncime de 2,5 m.

„La fundul gropii a săpat o groapă mai mică de 1,2/0,7 m. A pus sfintele moaște în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele, iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2m. a presărat alte oseminte de la alt părinte, pentru a deruta pe potențialii căutători de sfinte moaște. Toate acestea le-a făcut în mare taină” (Arhim. Ioachim Pârvulescu). Tainică i-a fost și viața lăuntrică, precum și legătura lui cu Dumnezeu și cu sfinții. Chemat să redea Mănăstirii Lainici strălucirea de odinioară, părintele Visarion va așeza rugăciunea ca piatră de temelie la rezidirea duhovnicească și materială a sfântului locaș. Se va jertfi neobosit, zi și noapte, până la deplina uitare de sine, dornic să ridice din ruine străvechiul locaș de închinare.

În broșura „Sfântul Schit Lainici”, tipărită în anul 1931 cu binecuvântarea starețului Visarion și alcătuită cu ajutorul ierom. Pavel Bocșa și al protoiereului de Gorj, pr. Grigore Prejbeanu, se evidențiază însemnătatea istorică și spirituală a Lainiciului de la începuturile ctitoririi sale: „Unul din frumoasele locașuri de închinăciune de pe plaiurile Gorjiului, dovadă a evlaviei străbune, este Sfântul Schit Lainici, așezat în mijlocul lanțului Carpaților, pe malul drept al Jiului, la 35 km. spre miazănoapte de Târgu-Jiu și nu departe de fosta graniță despărțitoare de frații de neam și de lege. Sfântul Schit Lainici este ctitoria boierilor Sărdănești, Brăiloi, Fărcășești, Poenari, Măldărești, Bengești și Magheri, după cum se cetește în inscripția ce se află deasupra ușii de la intrare (…) Nu numai numele acestor pioși ctitori ni s-a păstrat până azi, ci și chipurile lor (…).

Fericite vremuri! Boierii se întreceau cu Domnitorii țării și se întreceau și între ei, întru a înălța lui Dumnezeu mărețe locașuri de închinare, pe care le împodobeau cu prețioase odoare sfinte și le înzestrau cu bogate moșii. Din evlavia unor astfel de inimi creștine a răsărit și Sfântul Schit Lainici… Schitul Lainici au avut o bisericuță de lemn și s-au închinat în ea veacuri de-a rândul, până ce, chiar pe locul vechii bisericuțe, s-a clădit biserica de azi. Dar Sf. Schit Lainici a avut și vizite neplăcute, care i-au adus mari pagube și multă jale. Nu mai vorbim de hoții de pe aceste plaiuri, jefuitori ai bunurilor Schitului. Vrem să amintim doar invazia din 1916 a oștilor dușmane și de retragerea lor în 1918”.

CTITOR AL MĂNĂSTIRII RUINATE SUB TRUPELE GERMANE

Pentru lucrările de restaurare a bisericii și de reconstrucție a corpurilor de chilii, starețul Visarion va înainta numeroase cereri și note informative episcopiei, ministerelor, instituțiilor și societăților regionale și locale, cu rugămintea de a fi ajutat cu fondurile trebuincioase refacerii schitului. Încă din primul an al numirii sale ca stareț, va reuși să sape temeliile corpurilor de chilii și ale altor spații funcționale și să înceapă „o mică parte din zidurile de cărămidă”. Pentru terminarea lor, cuviosul Visarion va fi nevoit să solicite directorului Băncii Râmnicului suma de 40.000 lei din fondul Eforiei Mănăstirilor oltene „pe termen de 2 ani, până putem colecta cu pantacusa[10] acea sumă”[11].

Anii 1929-1933 au fost pentru țara noastră, ani de criză și recesiune economică. Părintele Visarion va întâmpina nenumărate greutăți în strângerea fondurilor necesare construirii clădirilor mănăstirii. Luni de zile va purta în inima lui suspine de amărăciune, dar și neclintita nădejde că Dumnezeu îi va fi sprijin neprecupețit: „Azi, vai!, cu mari greutăți și nespuse necazuri, abia de se mai poate agonisi un pic de ajutor pentru a repara ceea ce vremea și răutatea omenească au stricat”… „Această mănăstire fiind complet ruinată în timpul războiului mondial, nici până astăzi nu s-a putut reface”, mai scria râvnitorul stareț într-o întâmpinare către ministrul Domeniilor, la 27 aprilie 1931.

Îndurerat de noua „secularizare” a proprietăților moșnenilor, legiferată de către stat în anul 1933, părintele Visarion consemna într-o altă notă: „Sfântul Schit Lainici (…) nu mai are decât jumătate din vechea vatră a sa, cealaltă jumătate fiindu-i luată de Ministerul Comunicațiilor, pentru Cantonul șoselei naționale Târgu-Jiu – Petroșani, rămânând astfel la mila evlavioșilor creștini, cari mai iubesc pe Dumnezeu și Biserica Lui”…

În ciuda greutăților și împotrivirilor de tot felul, părintele Visarion nu se va descuraja și nici nu va abandona anevoioasa lucrare de refacere a Lainiciului. Va cere ajutorul Ocolului silvic din zonă pentru a căpăta lemnul necesar construcțiilor, izbutind să acopere cu șiță, acoperișul bisericii. Totodată, din dispoziția Episcopului Vartolomeu al Râmnicului – Noul Severin, va primi în folosință pentru mai mulți ani, 11 ha. din moșia Comanca din Romanați. În anul 1937, prin Înaltul Decret Regal din 22 mai, Mănăstirea Lainici va fi înzestrată cu o suprafață de 100 ha pădure din Pădurea Statului Porceni „cu titlul de folosință deplină și perpetuă”[12].

În grija vrednicului stareț, va fi încredințată și întreținerea metocului Locurele, din apropiere, cunoscut sub numele de Locuri Rele. Ctitorit în 1850 de către pr. Constantin Cartianu și schim. Ioanichie, metocul a fost unul dintre cele mai îndrăgite locuri de rugăciune de către Sf. Irodion, datorită situării sale izolate și ferite de privirile iscoditoare ale trecătorilor. Tihna locului a picurat roua rugăciunii isihaste și în sufletul unor ierarhi precum Arhiepiscopul Locotenent Eugeniu Laiu. După ce a fost întâmpinat la Mănăstirea Lainici, acesta a dorit să slujească Liturghia hramului din 6 august 1947, la Schitul Locurele. Impresiile înaltului prelat se păstrează până astăzi: „Vin pentru prima oară pe Valea Jiului, atât de atrăgătoare și încântătoare. Mi se umple sufletul de mulțumire când văd, în aceste locuri, o sfântă mănăstire, care dă apă vie, spirituală, celor ce trec prin aceste locuri. Mă bucur că se păstrează pravila și se muncește chibzuit și disciplinat. Lucrați în armonie și stăruiți în rugăciune, căci oricât de grele ar fi împrejurările, Dumnezeu veghează și ajută celui ce se roagă și muncește cinstit și drept”[13].

Numărul viețuitorilor obștii crescuse la 22, iar gândul de viitor al înțeleptului stareț era să înființeze la Lainici o școală monahală pentru catehizarea fraților care se pregăteau să primească taina călugăriei și pentru cei care erau propuși pentru hirotonie. De la an la an, mănăstirea se va întări tot mai mult atât duhovnicește, cât și material, asemenea unei fortărețe, gata să țină piept vicisitudinilor vremurilor tulburi care, deja se apropiau pe nesimțite.

MĂRTURISITOR AL CREDINȚEI ÎN TIMPUL PRIGOANEI COMUNISTE

După anii încărcați de griji materiale și de munci istovitoare, călugării de la Lainici vor înfrunta cu răbdare și curaj lipsurile aduse de tăvălugul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, încercările cele mai grele pentru obștea sfintei mănăstiri se vor abate odată cu instaurarea regimului comunist la guvernarea României. Norii negri ai prigoanei comuniste împotriva Bisericii și ai slujitorilor ei vor întuneca și cerul senin al Mănăstirii Lainici.

Lacrimi de sânge se vor prelinge pe obrazul Ortodoxiei. Se dorea izgonirea lui Dumnezeu din inimi și lacăte pe buzele mărturisitorilor credinței. Miile de arestări efectuate în anul 1948, după un plan minuțios stabilit, constituie o pată neagră în istoria țării. „Dușmanii poporului” aveau să fie damnați la zeci de ani de închisoare, fără dreptul de a-și apăra nevinovăția. Cei mai mulți dintre ei vor bea paharul suferinței, fericiți că au fost aleși să se jertfească pentru neam, așa cum Hristos a primit să fie răstignit pentru păcatele lumii.

Valul arestărilor va ajunge și la Lainici. Primul arestat va fi părintele Gherontie Ghenoiu, ridicat de Securitatea din Lupeni, în ziua de 8 februarie 1948. Câteva luni mai târziu, la 28 octombrie 1948, în urma unei perchiziții a poliției politice făcută la mănăstire, protos. Visarion Toia și ierod. Antipa Marinică vor fi arestați și reținuți pentru anchetă. Starea de sănătate a mult încercatului stareț era tot mai precară. Slăbit de boli și de ispite, va fi eliberat din arestul Securității, pe data de 7 noiembrie 1948, pe motiv că era suferind.

La câteva zile după descinderea poliției la Lainici, la 31 octombrie 1948, în gara „Ilie Pintilie” (Lainici), avea loc festivitatea de inaugurare a liniei ferate Bumbești – Livezeni, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și a altor lideri de partid și de stat. Proiectul fusese început cu 25 de ani în urmă, fiind finalizat după ce șantierul va fi redeschis la data de 1 aprilie 1948. Mănăstirea Lainici va fi implicată direct în lucrările de construire a liniei ferate, așa cum ne relatează arhim. Ioachim Pârvulescu: „În 1948, partidul a concentrat pe Defileul Jiului peste 30.000 de muncitori angrenați să termine lucrarea la linia ferată Bumbești-Livezeni. Proiectul era început după Primul Război Mondial, în 1922 și avea o importanță națională, făcând legătura comercială și economică între Ardeal și Țara Românească. Pentru realizarea lucrărilor, pe Valea Jiului veneau voluntari din întreaga țară. Lucrau 2-3 luni, după care primeau un certificat de brigadier, dovadă că au activat pe șantierul Bumbești-Livezeni. Zeci de mii de oameni trebuiau cazați. Mănăstirea Lainici, care avea ceva teren în apropiere, a fost desproprietărită abuziv. Părintele Visarion, cu inima sa nobilă, a ajutat la organizarea unui spital de campanie pentru cei care sufereau diverse accidente de muncă. Mănăstirea Lainici a ființat practic sub această ocupație timp de 10 ani (1947-1957)”[14].

LA SFÂRȘITUL CELOR 20 DE ANI DE STĂREȚIE

La 15 februarie 1949, după ce va împlini vârsta de 65 de ani, starețul Visarion Toia va fi pensionat, ca urmare a propunerii făcute de Ministerul Cultelor[15]. Luat prin surprindere de hotărârea Ministerului, părintele Visarion va începe să-și strângă actele necesare dosarului de pensionare și va afla că, din 1906 până în 1929, nu apărea pe lista bugetarilor. Din 1941 până în 1949, devenise din propria inițiativă, membru al Institutului de asigurare al pensionarilor publici.

Privind în urmă la cei 20 de ani de stăreție, părintele Visarion mărturisea cu inima împăcată: „Sunt în al 20-lea an de când am fost numit stareț în această sfântă mănăstire, când am găsit numai pe Starețul singur, pe care l-am înlocuit și un călugăr la Sf. Schit Locuri-Rele. (…) Eu, ca stareț și în același timp și părinte duhovnicesc, m-am îngrijit de ei (de confrații din obștea mănăstirească, n.n.) ca de fiii mei, și ei mulțumitor bunului Dumnezeu m-au respectat ca pe un părinte al lor, ca pe un mântuitor al sufletelor și îndrăznesc a zice și aceasta luând de bază învățăturile sfinților Părinți. Așa a lucrat iconomul, așa a lucrat casierul. Nu mă pot lăuda că ar fi nișcareva experți-contabili, dar mă laud că au ținut la banul, la hrana și la haina obștiei mai mult decât ține particularul mirean la banul lui.

Vă rog să mă credeți că dacă nu se muncea și nu se lucra cu cinste, în această sfântă mănăstire, deși au trecut aproape 20 de ani, de când sunt starețul ei, nu ar fi avut unde să se adăpostească spitalul suferinzilor din marea lucrare Națională C.F.R. Bumbești – Livezeni. Această mănăstire numai biserica o are de la ctitorul Răducanu Sărdănescu. Tot ce se vede s-au lucrat de obștea noastră”[16].

SFÂRȘITUL MUCENICESC AL STAREȚULUI VISARION TOIA

„Cum pot fiii să-și stăpânească durerea, când se lipsesc de Părintele lor duhovnicesc, care i-a născut și i-a crescut în spiritul vieții călugărești, el însuși fiind un ascet neîntrecut?” (Protos. Gherontie Ghenoiu).

Ultimii doi ani din viața evlaviosului stareț au fost plini de durere și amărăciune. Dumnezeu rânduise să-l îmbrace în veșmântul de purpură al muceniciei.

„În anul 1950, în incinta mănăstirii a fost cantonată o unitate militară. În duminici și sărbători religioase, când părinții mergeau în biserică pentru sfintele slujbe și pentru Sfânta Liturghie, afară se desfășurau întreceri sportive cu foarte mult zgomot, pentru a perturba intenționat liniștea atât de necesară rugăciunii” (Arhim. Ioachim Pârvulescu). Aproape toate chiliile monahilor erau ocupate în mod samavolnic de ofițerii unității 0778 Petroșani din Securitatea CFR.

Ajutorul de nădejde al mult răbdătorului stareț, ierom. Calinic Cărăvan, fusese și el silit să plece din chilie. În după-amiaza zilei de 12 iunie 1950, locotenentul-comandant al unității militare, însoțit de alți camarazi aflați în stare de ebrietate, a bătut la ușa chiliei părintelui Visarion, adresându-i-se batjocoritor: „Moșule, trebuie să ne predai și chilia dumitale! Ofițerii noștri au nevoie de mai multe camere”. Răspunsul părintelui Visarion a fost demn și hotărât: „Domnule comandant, îmi pare rău, dar toate camerele pe care le-am avut la dispoziție vi le-am dăruit. Aprobarea de la București a venit pentru tot ceea ce v-am dat. Nu se poate să-mi luați până și chilia mea”.

Turbat de mânie, „comandantul s-a năpustit asupra starețului, doborându-l cu mai multe lovituri, bătându-l, călcându-l în picioare și zicându-i: Moșule, dacă nu vrei să ne dai camera, o să-ți arătăm noi! După aceste bătăi cumplite, soldații l-au aruncat peste pridvorul casei din fața bisericii, provocându-i multiple răni și lăsându-l într-o baltă de sânge” (Arhim. Ioachim Pârvulescu).

Ierom. Dionisie Popescu, martor ocular la schingiuirea bătrânului stareț, avea să dezvăluie peste ani, pătimirile mucenicești ale mărturisitorului părinte, Visarion Toia. Suferind de pe urma bătăilor, având fractură de tibie și peroneu, la piciorul drept, mult răbdătorul stareț și-a purtat în smerită tăcere crucea durerilor trupești, petrecând retras într-una din chiliile mănăstirii.

Simțindu-și aproape obștescul sfârșit, îl va ruga pe vechiul său prieten, arhim. Maxim Bâtâcă, stareț la Mănăstirea Sihăstria-Neamț, să-l tundă în Schima cea Mare. Rănile nevindecate ale trupului îl vor sili să accepte, în septembrie 1951, internarea la spitalul din Târgu-Jiu. Piciorul drept se cangrenase și în nădejdea că viața starețului va fi salvată, îi va fi amputat. Însă, intervenția chirurgicală nu va avea rezultatul așteptat. Starea trupească a cuviosului stareț se va înrăutăți tot mai mult și ca urmare, va fi externat.

Reîntors între zidurile „Miresei Domnului din Defileul Jiului”, sufletul său va pleca să se întâlnească cu Mirele Cerului, în dimineața zilei de vineri, 8 noiembrie 1951, fiind umbrit de aripile Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, atunci prăznuiți. În lacrimile îndurerate ale fiilor duhovnicești, trupul lui mucenicit va fi îngropat în micul cimitir de lângă altarul bisericii vechi, la 10 noiembrie 1951.

Panegericul va fi rostit de protos. Gherontie Ghenoiu care va evoca, cuprins de durere, clipele trăite lângă sfântul său stareț: „Durerea pe care o simțim în suflet e cu atât mai mare, cu cât lipsa lui este de neînlocuit. Și cum nu m-ar durea sufletul, când noi, ucenicii lui, am rămas fără păstor? Cum pot fiii să-și stăpânească durerea, când se lipsesc de Părintele lor duhovnicesc, care i-a născut și i-a crescut în spiritul vieții călugărești, el însuși fiind un ascet neîntrecut? Dar ceea ce a făcut să cimenteze sufletele noastre între olaltă, a fost viața de sfânt a Starețului nostru. Aspru cu sine și îngăduitor cu alții, exemplu în toate, ucenicilor săi, învățând mai mult cu fapta decât cu cuvântul, a imprimat pentru totdeauna în sufletele tuturor care l-au cunoscut viața de sfânt pe care a dus-o. Acum, după 52 de ani de trăire monahicească, încărcat cu roduri duhovnicești, Starețul Visarion a trecut către Domnul în fericirea drepților și a sfinților, în Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce ne mângâie este că am dobândit încă un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, pentru sufletele noastre, pe sfântul Visarion, ocrotitorul nostru. În loc de a-i spune: ușoară să-i fie țărâna!, cu toată convingerea și căldura sufletului meu strig către dânsul: Prea Cuvioase Părinte Visarioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, fiii tăi! Amin!”[17].

Sfintele moaște ale smeritului mucenic se vor odihni în pământul binecuvântat al cimitirului Mănăstirii Lainici, alături de rămășițele pământești ale părintelui trupesc, monahul Ghenadie Toia (†1936), până aproape de zilele noastre. În anul 2012, actualul stareț, arhim. Ioachim Pârvulescu va dispune înlocuirea vechilor cruci de la căpătâiul părinților Visarion Toia și Calinic Cărăvan, cu altele noi din piatră de Vratza. După ce s-a săpat adânc, trupul sfântului mucenic a fost scos la lumină. Moaștele lui răspândeau bună mireasmă, strălucind de lumina sfințeniei. Cu binecuvântarea Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei, ele n-au mai fost îngropate la loc, așteptând în sfioasă tăcere, zorii canonizării. Și acestea n-au întârziat să apară. Protos. Visarion Toia va fi proslăvit de ortodocșii români în ceata sfinților mucenici, urmând să fie pomenit în Sinaxarul Bisericii, la data de 10 noiembrie.

La Mănăstirea Lainici, s-a mai născut un sfânt, un alt luceafăr între luceferi…

[1] Cf. Zenovie Cârlugea, Sf. Cuvios Visarion Toia, starețul martir de la Mănăstirea Lainici-Gorj (1929-1951), Craiova, 2024, p. 26.

[2] Genu Țuțu, Mănăstirea Lainici, Secole de credință și spiritualitate în Defileul Jiului, Casa de Editură Exclusiv, 2011, p.15.

[3] Idem, p. 15.

[4] Cf. Certificatul nr. 2563/17 mai 1947, eliberat în vederea pensionării starețului Visarion.

[5] Arhim. Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți, vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 2008, p. 328.

[6] Cf. Zenovie Cârlugea, Sf. Cuvios Visarion Toia, starețul martir de la Mănăstirea Lainici-Gorj (1929-1951), Craiova, 2024, p. 32.

[7] Arhiva Mănăstirii Frăsinei, Dosar 1/1927, f. 27, cf. Protos. Antim Motorga în Sf. Cuv. Visarion Toia de la Lainici și formarea sa la Mănăstirea Frăsinei.

[8] Cf. Zenovie Cârlugea, op. cit., p. 18.

[9] Mărturie preluată din Sf. Cuvios Visarion Toia, starețul martir de la Mănăstirea Lainici-Gorj (1929-1951), Craiova, 2024 pp. 266-269.

[10] registru chitanțier din partea Episcopului Vartolomeu al Râmnicului – Noul Severin

[11] Cf. Adr. nr. 35/ 9aug. 1930.

[12] Cf. Legea pentru înzestrarea mănăstirilor ortodoxe din România, M.O., nr. 74/ 30 martie 1938.

[13] Î.P.S. Arhiepiscop Eugeniu Laiu a vizitat din nou Gorjul, în „Gorjanul”, An XXIV, nr. 29-30, 20 august 1947, p. 2.

[14] Cf. Zenovie Cârlugea, op.cit., p. 36.

[15] Cf. Legii nr. 445 / 11 iulie 1943 revizuite, prin Decizia Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale, Direcția Pensiilor, nr. 28.214/1949.

[16] Idem, p. 13.

[17] Ibidem, pp. 45-46.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 87, dedicat Sf. Visarion Toia)