De ce: Fericiți cei ce plâng?
Pentru prima dată în istoria omenirii, Iisus Hristos fericeşte pe cei ce plâng: «Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia» (Mt 5:4). Pe cei ce plâng acum că vor râde (Lc. 6:21). Linişteşte pe cei ce suferă: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni» (Mt. 11:28). Mângâie şi ajută pe văduva din Nain: «Nu plânge» (Lc. 7:13) şi familia lui Iar prin aceleaşi cuvinte: «Nu plângeţi» (Lc. 9:52).
El Însuşi plânge moartea prietenului Său, Lazăr. «Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau Iudeii: Iată cum îl iubea pe el!» (In. 11:33-35). Plânge şi soarta Ierusalimului ucigător de prooroci (Mt. 23:37) din care nu va rămânea piatră pe piatră, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării sale de către Fiul lui Dumnezeu (Lc. 19:41, 44). Plânge din iubire şi compătimire păcatele fiilor lui Adam, pentru care Îşi varsă în zadar sângele. Anunţă vremuri de jale fiicelor Ierusalimului, care plângeau şi se tânguiau când L-au văzut urcând Golgota sub apăsarea şi greutatea crucii: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. Căci iată vin zile în care se va zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe (oamenii) a zice munţilor: Cădeţi peste noi! Și dealurilor: Acoperiţi-ne! Că de fac acestea cu pomul verde, apoi cu cel uscat ce vor face?» (Lc. 23:27-31).
Tot Iisus vesteşte pentru păcătoşii care nu se pocăiesc, «plângerea şi scrâşnirea dinţilor» (Mt. 8:12; 13:50; Lc. 13:27-28). Iar pentru ucenicii şi urmaşii Săi «un cer nou şi un pământ nou», un Ierusalim nou, gătit ca o mireasă, în care nu va mai fi nici plângere, nici durere, şi de la ochii lor va şterge Dumnezeu toate lacrimile (Apoc. 21:1-4).
Ce oameni pot plânge?
Din pildele înşirate, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, se vede limpede că oamenii suferă, plâng şi suspină când îşi pierd fericirea. Când trec prin clipe de deznădejde şi durere, când se roagă fierbinte sau bocesc morţii. Când îi chinuie rănile şi mustrările păcatului, când vin peste ei nenorociri mari sau vremuri grele, de jale. Când se pocăiesc pentru greşelile săvârşire, când se despart cei dragi unii de alţii… Când ascund în suflet iubiri adânci sau au parte de bucurii mari.
Atunci plâng ca să se mângâie şi să se liniştească. Atunci varsă lacrimi de durere şi, în mai puţine cazuri de fericiri rare, lacrimi de bucurie. Cei ce plâng şi suspină sunt oameni smeriţi, asupriţi, necăjiţi, întristaţi… Oameni de care trebuie să te apropii cu iubire şi cu respect, să-i mângâi şi să-i ajuţi, ca şi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.
„Suflete, suspină şi cu osârdie lăcrimează şi pe sineţi mai înainte de sfârşit te plânge, mai înainte până ce nu te ajunge nemângâiata plângere şi strigă către Ziditorul tău: Stăpâne, fii mie milostiv, pentru rugăciunile Apostolilor tăi”[2].
Nu se măsoară, ci se simt
Aşa se poate înţelege de ce lacrima, deşi lucru material, care se poate vedea, gusta şi pipăi, în fondul ei, în adâncul ei, în durerea şi iubirea ei, nu se poate măsura. Scriitorul (V. Papilian) cunoscător al sufletului omenesc are deplină dreptate, căci „mare este taina apei acesteia”[1]. Lacrimile izvorăsc din adâncul sufletului, din dureri, bucurii şi iubiri mari, din lumea nevăzută a duhului, care nu se cântăresc, ci se trăiesc. Nu se măsoară, ci se simt. Lacrimile sunt limba durerii şi a bucuriei; pentru sufletele îndurerate sunt o binecuvântare.
Unde este greutate pe umeri se cere ajutor; unde este suspin şi tină în suflet, e trebuinţă de lacrimi. După Sf. Grigorie Teologul, sunt trei naşteri: întâia cu trupul, a doua în sfântul Botez şi a treia în lacrimi.
Sunt şi oameni, care oricât ar fi de îndureraţi, nu pot lăcrima. Aceştia sau sunt împietriţi de durere, sau sufletul lor nu se mişcă şi nu vibrează în faţa durerii. Nu toate corzile vibrează, sau dacă vibrează, cele de aţă sau de sârmă, nu pot da sunete. O coardă se cere să fie subţire şi din oţel fin, ca să poată articula note şi melodii de cântări. Aşa sunt şi sufletele ca şi coardele, numai cele subţiri, alese, vibrează şi lăcrimează în faţa durerii.
Prin lacrimi se varsă din suflet durerea. Prin lacrimi se arată plinătatea rugăciunii. Prin lacrimi se vădeşte umilinţă, pocăinţa şi curăţia sufletului. „Plinătatea rugăciunii este leacul lacrimilor”[3]. Lacrimile sunt semnul milei Domnului, pentru pocăinţa sufletului. Ele curg din gândurile cele curate. Prin lacrimi intră sufletul în „câmpia curăţiei”[4].
Rostul lacrimilor
Lacrimile au deci, iubiţi şi binecuvântaţi creştini, un tâlc şi un rost deosebit în viaţa morală şi religioasă. Ele înduioşează inimile, mişcă sufletele şi ne învaţă să respectăm oamenii. Să le înţelegem durerile şi să le ungem cu alifia mângâierii. Ne învaţă să fim oameni buni, să facem numai bine şi rău la nimeni. Lacrimile ne strigă să trecem prin viaţă fără să facem pe nimeni să sufere. Lacrimile ne arată cât suntem de aproape sau departe de Dumnezeu şi de oameni; şi oamenii de noi. Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea şi urâm păcatul.
Pământul îşi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ izvoarele sunt puteri de viaţă şi rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare şi înviere duhovnicească, de ispăşire şi sfinţire, de mângâiere şi fericire cerească.
Pentru atâtea pricini, creştine, poţi să plângi. Cine poate plânge mai poartă în sine lumina conştiinţei. Nu trece cu nepăsare pe lângă cei ce plâng. Ci, ca şi Hristos, mângâiaţi-i, ajutaţi-i, respectaţi-i, întăriţi-i, până va suna şi pentru ei ceasul biruinţei şi al bucuriei.
Mântuieşte, Doamne, şi păzeşte poporul Tău cu crucea Ta biruitoare şi-l ridică din moarte la viaţă, cum ai ridicat pe Lazăr, pe fiul văduvei din Nain … şi pe fiica lui Iair …
„Dă-ne, Doamne, picături de lacrimi, care curăţesc întinăciunea inimii mele, ca fiind curăţit în conştiinţă, cu credinţă şi cu frică să vin, Stăpâne, spre împărtăşirea dumnezeieştilor tale daruri”[1].
[1] Rugăciunea I din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
1] Octoihul Mare, ed. IV, 1942, p. 161.
[2] Ibidem, Cuvântul 7.
[3] Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 34, p. 151.
[4] Ibidem, Cuvântul 33, p. 150.
(Extras din opera „Spre Tabor, vol. II, de Pr. Ilarion Felea)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.