FRICA ESTE PENTRU ATEI | SERGIU OPREA

OMUL RELIGIOS

De ce spun asta? Fiindcă, de-a lungul istoriei omenirii și de-a latul pământului, absolut toate societățile erau religioase, fiecare în legea sa. De la poporul lui Moise care păstrase credința în Dumnezeul Cel adevărat, la grecii politeiști, la păgânii scandinavi până la nașterea creștinismului, toți oamenii din toate timpurile aveau credința deplină că viața aceasta pământească este doar începutul existenței noastre, că dincolo de aparenta moarte este o cu totul altă viață, pe care o vom trăi în funcție de felul în care am trăit aici.

Cu această credință, oamenii au înfruntat greutăți, prigoane, foamete și s-au dus încrezători chiar și spre moarte în războaie, pentru ceva mai mult decât ei înșiși. Fie că e vorba de cauze drepte, precum războaiele românilor în care bărbații înfruntau dușmanii și priveau moartea în ochi, pentru libertate și apărarea credinței adevărate, fie că e vorba de cauze nedrepte precum romanii care mergeau senini la război pentru extinderea imperiului prin înrobirea neamurilor considerate barbare, toți aceștia înfruntau pericole imense pentru ceva, mai mult sau mai puțin măreț, exterior propriei persoane.

EUROPA UMANISTĂ ȘI DEPRESIA

De la revoluția franceză, când Dumnezeu a fost scos din centrul creației și a fost înlocuit de valori umaniste și seculare, treptat omului i s-a știrbit credința, până am ajuns astăzi, într-o Europă în care doar 50% dintre vestici (într-un caz fericit) se declară creștini. Cu pătrunderea idealurilor revoluției franceze în cultura globală, împreună cu ale sale consecințe precum ateismul, nihilismul, îmbrățișarea diferitelor practici păgâne orientale, absurdismul, hedonismul etc, omul modern nu a mai găsit vreun sens măreț în a trăi. Nu mai crede că e ceva după moarte. Nu mai are pentru ce lupta, pentru ce trăi, pentru ce iubi, pentru ce să se dea jos din pat. Se îngroapă în plăceri de moment, sperând să-și găsească fericirea în mâncare, băuturi, droguri, desfrânare, vacanțe de lux în țări exotice, cluburi, scrollat infinit pe social media și câte și mai câte…

Inevitabil apare depresia – „Pentru ce exist? Nu are nimic sens”. Așa că se îndoapă cu și mai multe plăceri, uneori ajungând la medicamente antidepresive, pentru a-și lua gândul de la întrebările existențiale ale vieții, ale căror răspunsuri se ascund de el. Un astfel de om este paralizat de frica de moarte, deoarece crede că viața aceasta, formată din plăceri de moment, e tot ce are. Și de aici vine și supra-precauția lui cu privire la boli, accidente, conflicte.

CREȘTINUL ȘI TEAMA DE NECUNOSCUT

În schimb, un creștin adevărat și ancorat în Hristos, știe că va întâmpina greutăți nenumărate în lume. Dar îndrăznește, că e împreună cu Cel Care a biruit lumea. În toate necazurile, el zice „Doamne, mulțumesc pentru încercarea aceasta pe care mi-o dai. Ajută-mă să o depășesc și așa să mă întăresc”. Și, cel mai important, pentru creștin moartea e simpla trecere de la viața văzută la cea nevăzută, cea adevărată. Unii monahi înduhovniciți chiar ajung să-și aștepte cu nerăbdare moartea, pentru ca să fie cu Hristos în veșnicie cât mai repede cu putință.

Dacă nu te regăsești în această categorie, nu-i nimic, puțini sunt creștinii adevărați, nici eu nu mă număr printre ei. Dar nu-ți face griji, ce e cu neputință la noi e cu putință la Dumnezeu – numai să vrem cu ardoare.

Totuși, o teamă relativ justificabilă este cea de necunoscut. Tuturor ne-a dat Dumnezeu instinctul de conservare, care ne face să vrem să supraviețuim orice ar fi. Acel instinct este ca o mamă prea protectoare, care nu lasă copilul să facă doi pași în afara casei pentru siguranța lui. Deci instinctul ne face să ne fie teamă de necunoscut, pentru siguranța noastră, fiindcă în multe cazuri necunoscutul poate fi mortal.

FRICA CEA BUNĂ

În schimb, singura teamă cu adevărat sănătoasă este cea de Dumnezeu, frica de a nu face ceva rău ca să nu-L supăr. Această frică duce în timp la etapa următoare: dragostea de Dumnezeu. Dar ca să ajungem la dragoste, trebuie să trecem întâi prin frică. Și când omul înduhovnicit are această frică adevărată de Dumnezeu și chiar și dragostea adevărată de Dumnezeu, celelalte frici dispar, fiindcă are nădejdea că nu umblă nicăieri singur, că niciun pericol nu-l poate vătăma sufletește, că nimic rău nu se poate întâmpla fără voia lui Dumnezeu. Chiar și aparentele necazuri care apar sunt de la Dumnezeu și sunt de fapt un lucru bun, fiindcă acesta e modul prin care Dumnezeu îl întărește duhovnicește, mental și fizic, precum un antrenor întărește un sportiv dându-i greutăți și punându-l să facă exerciții extenuante.

Deci, frica este, din punct de vedere duhovnicesc, lipsa nădejdii în Dumnezeu. Când un om își pierde lipsa de încredere în El, crede că Dumnezeu e nepăsător, sau că nu-l ajută din cauza nevredniciei, sau că nu-l poate ajuta din cauza neputinței, sau că „Dumnezeu are lucruri mai bune de făcut”, și consideră că lucrurile i se întâmplă aleatoriu, fără voia divină, că este ca o frunză în vânt, incapabilă de a avea vreun control. În schimb omul înduhovnicit nu se teme de necazuri de niciun fel, fiindcă știe că Dumnezeu i le dă cu un scop. S-a stricat mașina în câmp? Poate așa a îngăduit Dumnezeu ca să nu facă accident la următorul sens giratoriu. E certat de șeful la muncă? Foarte bine, prin el lucrează Dumnezeu ca să-l smerească. Este respins de oameni? Dumnezeu îl ferește de influențe care s-ar putea dovedi negative.

FRICA DE LUCRURI MICI

Frica de necazuri dispare când omul realizează că toate sunt cu voia lui Dumnezeu, că „niciun fir de păr nu se mișcă fără știrea Lui”.

Ce se întâmplă când frica ne controlează viața? Hristos ne spune „peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune”. Felul în care facem lucrurile mici este felul în care vom face lucrurile mari, principiu arhi-dovedit și din punct de vedere psihologic. Deci frica de lucrurile mărunte – precum de inevitabilele judecăți ale altora față de noi, de micile dureri, de micile disconforturi care contribuie la creșterea noastră ca persoane – paralizează, și fac omul incapabil de a face lucruri mari importante. Fiindcă adesea lucrurile importante sunt de fapt formate din multe lucruri aparent mici, neimportante.

Un exemplu: în perioada postpascală ce ține 40 de zile după Înviere, creștinii se salută cu „Hristos a înviat – Adevărat a înviat!”. Dar, în vremurile noastre din ce în ce mai seculare ce resping credința, acest este folosit rar de către creștini, de teama unui reproș sau a vreunei replici acide venite din partea celorlalți, precum: „Ei, na, L-ai văzut tu?”. Acest salut pascal este o mică mărturisire în credință, iar mărturisirea mai „incomodă” – deci mai roditoare – se face către oamenii care nu sunt neapărat credincioși.

Dacă un creștin se ferește de acest salut în mod conștient de teama reacției celorlalți oameni, se obișnuiește cu teama, cu ascunderea credinței, cu această „mini-lepădare” și nu va fi în stare să-și apere credința sau să-L mărturisească pe Hristos în situații mai mari și importante, precum a se opune educației sexuale în școli, a-L apăra pe Hristos când e batjocorit în diverse situații, în cazul prigonirii credinței și, dacă va veni vreodată ocazia de a i se pune viața în pericol din pricina credinței, va alege lepădarea și nu martiriul.

IMPORTANȚA CURAJULUI

Un creștin poate avea toate virtuțile, dar dacă nu are curaj, nu-și va putea folosi nicio altă virtute.

Cred că toată lumea din ziua de azi a observat un adevăr trist: bărbații nu mai au curaj. Nu mai au inițiativă, nu-și asumă riscuri, evită să facă primul pas în relații (personale, în carieră sau în afaceri), fug de discuții și conflicte constructive și par că trăiesc într-o bulă de cristal în care totul e sigur. Efectele acestui fenomen se observă atât pe plan personal, cât și pe plan social, fiind astăzi o stare generală de amorțeală, mai ales la noi în țară.

Această lipsă de curaj, de sens al vieții, s-a văzut cel mai mult la referendumul pentru familie, care a avut deznodământul dezastruos pe care îl cunoaștem cu toții. Apoi, în timpul pandemiei toate restricțiile aberante s-au acceptat tacit și fără niciun comentariu, cu excepția câtorva proteste. Și despre situația politică din toamna 2024 – primăvara 2025 nici nu e nevoie să amintesc. Vedem cum suntem din ce în ce mai slabi iar țara o duce din ce în ce mai rău, adoptându-se legi tot mai asupritoare.

Și o vom duce din ce în ce mai rău până când ne vom redobândi curajul ca indivizi și ca societate, mai ales noi, bărbații, fiindcă de-a lungul istoriei, toate evenimentele majore, toate schimbările politice, toate revoltele, protestele, revoluțiile, războaiele au fost făcute de către bărbați tineri, între 15 și 35 de ani, care nu au avut nimic de pierdut – mai puțin viața – în lupta pentru libertate. De aceea trebuie să ne regăsim curajul, deoarece, cum am demonstrat mai sus, felul în care facem lucrurile mici este felul în care facem lucrurile mari. Cum să redobândim curajul?

CUM DOBÂNDIM CURAJ?

Multe probleme, inclusiv frica, pleacă din copilărie, de la felul în care mulți din generația mea și din generația de copii de astăzi am fost crescuți ca într-o bulă. Parentingul modern îi învață pe părinți să le facă toate mofturile copiilor, să le spună că totul li se cuvine, să nu îi certe atunci când greșesc, să petreacă cât mai mult timp cu tehnologia pentru a-l „pregăti” pentru lumea modernă, să le ofere gratificare instantanee sub formă de dulciuri și de timp acordat pentru jocuri pe telefon sau calculator și să îi crească într-o bulă de siguranță și confort exagerat, bulă care se va sparge odată cu desprinderea copilului de părinți la maturitate. Aceste lucruri îl vor lipsi pe copil de situațiile și experiențele care îi vor dezvolta curajul, reziliența, independența și capacitatea de a gestiona probleme și conflicte. Confortul excesiv dezvoltă pasivitate, lașitate și lipsa stăruinței în greutățile vieții. Iar mulți oameni și-au atrofiat din copilărie acest mușchi al rezistenței în disconfort și greutăți.

Copiii trebuie să fie protejați, dar nu excesiv. Copiii au nevoie să se joace în bălți, să alerge, să cadă și să se zgârie, să exploreze, să gestioneze conflictele la locul de joacă sau la școală, să mai fie și certați cu dragoste când persistă în greșeli, nu să fie cocoloșiți și supraprotejați. Copiii crescuți în acest fel vor ajunge adulți responsabili, rezistenți la stres și capabili să facă față la greutățile inevitabile ale vieții. Este mult mai ușor să creștem generații sănătoase decât să reparăm generații slabe.

PUTEREA NEVOINȚEI

Totuși, și asta se poate, dar la nivel personal. Fiecare în parte trebuie să lucreze la propriul său curaj și la rezistența sa, din propria voință, deoarece nimeni nu poate fi ajutat cu sila. Și odată cu această dorință, omul are parte și de cel mai bun Antrenor care poate exista. Chiar El a lăsat în credința noastră strămoșească o practică ce alungă frica, lenea, akedia, care înnobilează sufletul și întărește mintea: nevoința.

Nevoința, în termeni mai lumești, înseamnă renunțarea (cu dreaptă socoteală!) la confort și acceptarea disconfortului de dragul lui Dumnezeu. Mai multă rugăciune, mai mult post, mai multe metanii nu sunt confortabile, dar te apropie de Hristos. Renunțarea la mici plăceri nu este ușoară, dar te face să realizezi că nu sunt necesare și de multe ori chiar te depărtează de harul dumnezeiesc. Folosirea mai temperată a tehnologiei poate va fi grea, dar va aduce pace. Toate acestea vor fi grele, vor fi momente în care vei vrea să renunți, să le faci cu jumătăți de măsură, să-ți încalci propriul angajament. Dar acele momente sunt de cumpănă: dacă renunți, îți antrenezi mintea să fie comodă, dacă tragi mai tare de tine îți antrenezi mintea să fie rezistentă. Este greu, dar Dumnezeu știe că fără disconfort nu poate exista progres.

Nevoința apropie mult omul de Dumnezeu fiindcă îl desparte de materie. Această apropiere aduce de la sine o credință mai vie și nădejdea că în acele greutăți controlate ale nevoinței, dar și în cele neplanificate care apar, Dumnezeu este cu tine și te ajută. Și această nădejde ucide frica, făcându-ne ostași ai lui Hristos. Iar Hristos ne vrea curajoși, drepți și puternici.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 91)