VIAȚA DUHOVNICEASCĂ DIN TEMNIȚĂ | PR. CRĂCIUN OPRE

Tortura urii în temniță

Am fost arestat la Arad. Eram student la Teologie în anul I. Şi am fost mai mulţi, printre care şi o mulţime de elevi care erau în frăţiile de cruce sau numai prieteni. Toţi erau legaţi în idealul de dragoste de muncă şi de Hristos, nu altceva. Erau şi profesori acolo de tot felul.

Şi, după ce am trecut prin Securitate, ne-a trimis în închisoarea de la Jilava, în care încercau să ne învrăjbească între noi. Aşa-i politica asta de acum, cum să te facă să n-ai cu ce trăi şi să-ţi fie ciudă pe vecinul că are cu ce-şi plăti cursa şi să ia hrană la copii, iar eu n-am. Şi aşa, într-o seară, ne-a găsit învrăjbiţi.

La ora 9 seara ne încuia, ne număra să vadă nu cumva a ieşit de acolo careva şi până dimineaţa puteai să mori, că nu te mai descuia nimeni. Aveam un coleg rămas orfan de tată de mic, foarte atent şi corect, ca omul trudit. Și l-am rugat pe colegul meu: „Fii bun, împarte tu pâinea!” în aşa fel încât să fie cât mai egale. Erau unii şi mai raţionalişti, mai pragmatici, crescuţi în atmosfera de credinţă, dar, totuşi, altă structură.

Şi apăruse vrajbă între noi ca nu cumva unul să aibă mai mult, iar altul mai puţină pâine.

Cât poate ajuta Paraclisul Maicii Domnului

Atunci i-am poftit să ne rugăm către Maica Domnului. Şi, când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţi iarăşi fraţi.

Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mă mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare. Paraclisul Maicii Domnului ne-a consolidat foarte mult. Ea era patroana noastră. Printre noi erau şi preoţi, care zilnic ţineau câte o meditaţie din Sfânta Scriptură şi ne făcea să ne simţim mult mai aproape de Dumnezeu, mai aproape decât am simţit vreodată şi nu ne-am mai gândit când scăpăm şi cum.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 23)