ISTORIE A MUZICII PSALTICE | MONAHUL FILOTHEU

Vă invităm să descoperiți istoria celei mai divine muzici de pe pământ: muzica psaltică, muzică ce oglindește cerul în sunetul Harului. Părintele Filotheu de la mănăstirea Petru Vodă ne oferă câteva detalii importante despre începuturile muzicii psaltice și propovăduirea și adaptarea ei pe pământul românesc. ISTORIE A MUZICII PSALTICE | MONAHUL FILOTHEU

De la Vechiul Testament, Ierusalim, Palestina, Alexandria și Constantinopol

Ne puteți vorbi rezumativ despre autorii acestor cântări ? În ce perioade au compus și cu ce s-au remarcat în mod deosebit?

Cel mai pe scurt se poate spune aşa: cvasimajoritatea compozitorilor incluşi în colecţia paisiană au fost Sfinţi, iar muzica pe care ei au preluat-o şi îmbogăţit-o în cadrul Tradiţiei Bisericii este o muzică insuflată de Duhul Sfînt, ce s-a cîntat, în forme aproximativ aceleaşi, şi cu caracteristici neschimbate, începînd cu proto-formele din Vechiul Templu (ce s-au păstrat şi transfigurat), de două mii de ani în toate Bisericile Ortodoxe. Colecţia alcătuită sub oblăduirea Sfîntului Paisie Velicicovschi adună cele mai reprezentative şi mai îndelung cîntate compoziţii liturgice, şi doar vîltorile istorice de la finele secolului 19 au adus întreruperea folosirii ei, lucru pe care-l remediem acum, cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

Ca să răspund mai detaliat, aş porni cronologic cu autorii. Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, după anul 620, a răspîndit notaţia neumatică în Nordul Africii, Egypt şi Palestina în prima colecţie de muzică ce ni s-a păstrat, anume Stihirarul Vechi, pe care l-a început el. În această colecţie Sfîntul Sofronie este cel mai vechi compozitor menţionat nominal, deşi este posibil ca unele stihiri să fie mult mai vechi decît vremea sa. Autorii prezenţi în această cea mai veche colecţie aparţin veacurilor VII-X, în principal.

În veacurile XV-XVII au fost scrise şi alte variante de Stihirar, de către genialii compozitori ai psalticii universale, consideraţi normativi de toate Patriarhiile, anume Manuil Hrysaf (lampadarul catedralei Sfînta Sofia în ultimele decenii de existenţă ale Imperiului Roman de Răsărit, în veacul al XV-lea), Panaiot Hrysaf (protopsaltul Constantinopolei între 1655-1680) şi Gherman, mitropolitul Noilor Patre (~1660-62), acesta din urmă adus ca profesor de psaltică la Curtea Domnească din Bucureşti (unde s-a şi săvîrşit) între 1664-1677.

De asemenea, au fost incluşi o seamă de psalţi şi profesori extraordinari ai Sfintei Sofia din Constantinopol sau ai Imperiului de la Nikeea dintre 1204-1261, precum Focas Lampadarul (ajuns mitropolit de Nikeea pe la 1250), Nichifor Ithikos, Sfîntul patriarh Ioan al XIII-lea Glykys (+1321) şi ucenicii săi – Cuviosul Ioan Cucuzel şi Xenos Coroni, protopsaltul Constantinopolei (ambii activi între 1290-1330) –, Ioan Kladas, lampadarul Sfintei Sofia (activ pe la anii 1350-1370), David Dimitrie Redestinos (activ pe la anii 1410-1420), Manuil Hrysaf, deja menţionat (activ între 1430-1465).

După veacul al XV-lea

După veacul al XV-lea am inclus muzicieni precum patriarhul Theofan I Karykes (activ între 1550-1597), Climent Lesvios şi Arsenie Vatopedinul (activi între 1600-1620), Panaiot Hrysaf şi Gherman mitropolitul, deja menţionaţi, Balasie Preotul (activ între 1660-1700), Petru Berechet (activ între 1680-1700), Cuviosul Callist Moldoveanul (activ între 1690-1720), Cuviosul Filothei Jipa (activ între 1690-1720), Dimitrie Protopsaltul Bucureştilor (activ între 1705-1720), Anastasie Rapsaniotul (activ între 1740-1760, psalt al Curţii Domneşti din Iaşi la 1753-1755), Şerban Dascălul (activ între 1720-1770), Episcopul Kyrill Marmarinos (activ între 1740-1760), Daniil Protopsaltul (activ între 1740-1789), Cuviosul Iosif Monahul de la Neamţ (activ la Iaşi, Dragomirna, Secu şi Neamţ între 1755-1813), Petru Lampadarie Peloponnisiul (activ între 1760-1775/1778), Petru Vyzantie Protopsaltul (activ între 1770-1808), Iacov Protopsaltul (activ între 1760-1800), Sfîntul Macarie Ieromonahul (1763-1836, activ ca muzician între 1790-1836), Cuviosul Calinic Ieromonahul (protopsalt al Mănăstirii Neamţ între anii 1820-1830), Cuviosul Visarion Duhovnicul de la Neamţ (1794-1844, activ ca muzician după 1814), Cuviosul Dorothei Iordachiul (activ între 1845-1890), Cuviosul Irinarh Vîntu (activ între 1875-1940) şi mulţi alţii.

Prigoana asupra muzicii psaltice

Precum se poate observa, sînt mulţi muzicieni din multe epoci istorice şi muzicale. Toţi aceştia se regăsesc în manuscrisele obştilor paisiene folosite şi copiate începînd cu anii 1755 pînă la disoluţia lor de după 1864, prin decretul de desfiinţare a monahismului românesc dat de către Alexandru I. Cuza. Dacă monahismul şi tradiţia psaltică au supravieţuit după 1859 se datorează doar nesfîrşitei mile a lui Dumnezeu care le-a traversat prin învolburatele ape ale ateismului militant.

În special după 1860, psaltica a suferit şi continuă să sufere din cauza tiraniei muzicii polifonice, introdusă cu forţa de către regimul lui Cuza şi susţinută de către regii de după el şi de către regimul comunist. Fără explicaţie logică, după căderea regimului comunist în 1989, coralele polifonice şi repertoriul polifonic (de multe ori aberant chiar şi pentru urechile educate cu muzica clasică occidentală) sînt încă prezente pretutindeni în România, în special în Duminici, în bisericile şi catedralele episcopale, în timp ce în toate ţările ortodoxe se renunţă la polifonia care a funcţionat şi la ei temporar, şi se revine la tradiţia apostolică, adică psaltică.

Alt fenomen inexplicabil raţional altfel decît prin comoditate este ca, în condiţiile unui elan interpretativ psaltic de bună calitate, să se mai menţină în uz schematicele melodii uniformizate.

Chinonic sau pricesne? Muzică psaltică sau folclor?

Preacuvioase Părinte, trecem mai departe, la o întrebare relevantă în cultul nostru creștin ortodox. Există tendința de a trece cu vedere funcția liturgică a chinonicului. De ce acest stil de cântare astmatică naște aversiuni printre credincioși ? Mai ales în alte zone decât în Moldova, unde oamenii nu sunt familiarizați cu teologia apofatică exprimată prin cratimă sau teriremuri?

Răspuns: Eliminarea chinonicului este un fenomen complex, care începe cu puţina sau greşita înţelegere a momentelor Liturghiei; o înţelegere şi o trăire corecte a acestui moment impun compoziţiile tipiconale canonice atestate de un mileniu şi jumătate – chinonicele. Insistenţa pe melodii care rup cursul haric al trăirii duhovniceşti şi creează stări psihologice sau depărtează de la aţintirea la Hristos aflat în Sfîntul Potir este o dovadă a opacităţii duhovniceşti sau a neştiinţei.

În Transilvania, prin faptul că după epoca Sf. Andrei Şaguna (+1873) preferinţele s-au mutat, încet, încet, dinspre muzica psaltică înspre folclor şi înspre repertoriul occidental, chinonicul, care în veacul al XVIII-lea era cunoscut sub numele de priceasnă, a fost înlocuit de multe ori de cîntece folclorice cu conţinut religios cîntate în acelaşi moment liturgic.

Cînd prin negrija păstorilor Bisericii lipsesc psalţii instruiţi, cunoscători ai notaţiei şi repertoriului psaltic, gusturile muzicale exterioare ale diferitelor epoci pot pătrunde relativ uşor în biserici. Deja în 1889, după 35 de ani de slujire, psaltul Gheorghe Ucenescu din Braşov notează pe spatele unei icoane, ca un testament autobiografic, între altele şi aceste cuvinte: „apoi dând afară din școală musica bisericească și înființându-să profesor de cor musical, eu am lipsit de școală, rămâind cu strana mea. Și să să știe că Biserica noastră din vechime au avut cântările după arta psaltichiei ca grecii, însă după moartea mea cred că nu va mai cânta nime după notele orientale, ci va cânta fieștecare cum îl tae capul”.

Cum a apărut Cunțana? O rătăcire

O astfel de mărturisire te înmărmureşte. Dacă adăugăm şi faptul că Dimitrie Cunţan, un fost discipol al Sf. Andrei Şaguna, în loc să ducă mai departe tradiţia psaltică a dascălului său, dă în tipar, începînd cu 1890, o seamă de compoziţii simpliste mult mai apropiate de folclor decît de muzica Bisericii, şi că acestui fenomen i se adaugă rătăciri precum cele ale lui Gheorghe Dima, Nicolae Popovici, Trifon Lugojan, Atanasie Lipovan şi altora asemenea lor, la care se adaugă influenţe externe venite din spaţiul sîrbesc, precum cele ale lui Stevan Mokraniaţ, concomitent cu un curent de renaştere naţională pervertit de curentele occidentale ale epocii, care vedea în tradiţia psaltică bimilenară de-a dreptul un duşman al naţiei, avem o imagine relativ completă a asaltului modelor culturale asupra Sfintei Tradiţii dat în doar cîteva decenii.

I-am putea înţelege şi pe episcopii din epocă, lipsiţi de curajul şi cultura şi cu atît mai mult de viziunea Sfîntului Andrei Şaguna, ierarhi care au fost asaltaţi din toate părţile de expresiile noilor mode culturale şi nu s-au ridicat la înălţimea momentului istoric. Ne putem chiar mira cum patriarhul Miron Cristea, absolvent în 1890 al Facultăţii de Teologie din Sibiu, hirotonit arhiereu la 1910 la Caransebeş, a putut fi un atît de mare iubitor al tradiţiei psaltice, încît la 1925, la proclamarea Patriarhiei Române, vedea ca urgenţă, pe lîngă necesitatea construirii unei catedrale naţionale, şi aceea a ctitoririi unei academii de muzică bisericească (psaltică!) aflată sub îngrijirea Bisericii. Oare mai sînt dubii că viitorul patriarh dintre anii 1925-1939 s-a format într-un mediu în care psaltica încă era la mare cinste în Transilvania?

Avînd acum datele problemei, putem înţelege motivul pentru care una din cele mai complexe şi mai solicitante cîntări, anume chinonicul, a fost prima victimă a noilor mode culturale. A trecut mai bine de un secol, poate chiar un secol şi jumătate de cînd chinonicul a fost înlocuit, nu numai în Transilvania, dar şi în restul bisericilor româneşti, cu cîntări mult mai accesibile, lipsite de profunzimea şi etosul necesar momentului împărtăşirii.

Cântarea asmatică

În întrebarea domniei voastre aţi atins un punct important, amintind despre stilul de cîntare asmatică. Ce nu se ştie astăzi este că după anii 1760-1770 întregul repertoriu psaltic, aflat sub influenţele epocii, a început să capete noi valenţe şi noi caracteristici. Spre exemplu, din acea epocă începînd au devenit foarte căutate chinonicele compuse de Daniil Protopsaltul. Acesta, activ între 1740-1789, a introdus o nouă notaţie, destinată în principal genului irmologic, adică melosurilor mai scurte, în scrierea chinonicelor sale, deopotrivă cu melosuri care anterior lui nu erau deloc prezente în chinonice. Fără ca setul său de chinonice să iasă automat din genul papadic / asmatic, aşa cum aţi menţionat, repertoriul propus de protopsaltul Bisericii de Constantinopol a reprezentat o schimbare de paradigmă, care, în principal, cerea un focus mai mare pe ornamentica stilului asmatic, şi, în consecinţă, a chinonicelor.

Acest început fiind făcut, nu este de mirare că în 30-40 de ani, adică după 1800, în noile chinonice compuse, fie la Constantinopol, fie în alte părţi, greu se mai puteau afla vechile formule, folosite vreme de un mileniu (de cînd avem compoziţii asmatice păstrate în manuscrise).

Vechile chinonice, compuse pînă în anii 1740-1750, au ca principală caracteristică formulele asmatice / psaltice, nişte melosuri care în general se întind pe durata a cel puţin 4 măsuri din muzica occidentală, şi care se pot combina în diferite variante, formule considerate sfinte, adică insuflate de Dumnezeu psalţilor din vechime. O piesă asmatică / papadică se cerea a fi de asemenea inspirată în com-punerea acestor formule. Termenul „compoziţie”, adică punere împreună, a însemnat în latina medievală exact acest proces, care cerea unui muzician inspirat de Dumnezeu să pună împreună melosurile de Dumnezeu insuflate cunoscute întregii Biserici.

Inovațiile psaltice

Astfel stînd lucrurile, nu este de mirare că după 1800, prin renunţarea la stricteţea vechii înţelegeri a muzicii bisericeşti, se deschidea astfel nu doar uşa inovaţiilor psaltice, dar şi uşa unor inovaţii de altă natură, în principal folclorice, şi chiar a unora venite din muzica occidentală la modă. Cercetînd compoziţiile unora precum muzicienii ardeleni şi bănăţeni menţionaţi anterior, bunii cunoscători ai psalticii pot găsi urme de tradiţie psaltică, însă cu o cunoaştere folclorică relativ medie se pot identifica şi sursele externe ale inovaţiilor lor.

Aşa se face că astăzi, după 100-150 de ani de lipsă a chinonicelor psaltice din strănile bisericilor transilvănene, reintroducerea lor poate părea o adevărată revoluţie, cînd în fapt este o întoarcere la tradiţie. Pe de altă parte, însă, slujitorii altarelor care iubesc rugăciunea vor putea descoperi în aceste compoziţii ce se cîntă la momentul împărtăşirii cel mai bun veşmînt de psalmodie şi de rugăciune cu care se poate îmbrăca unirea între om şi Dumnezeu prin Trupul şi Sîngele Mîntuitorului Hristos.

Dacă este să-I aducem lui Dumnezeu o cîntare în momentul dăruirii Sale, se cuvine să o aducem pe cea insuflată de El, precum şi zice Liturghia: Ale Tale dintru ale Tale.

Fiindcă m-aţi întrebat de kratimi (numite mai popular „teriremuri”), acestea sînt, într-adevăr expresii melodice ale cuvintelor mai presus de minte ale locuitorilor Bisericii triumfătoare. Am identificat aceste silabe în manuscrise din veacurile XI-XII, adică de acum aproape un mileniu, dar ele sînt mai vechi de anul 1000. Cu siguranţă au existat şi în practica Bisericii din Transilvania.

Pe lîngă repertoriul psaltic obişnuit diferitelor epoci istorice, cîntat şi în Transilvania, am identificat într-un manuscris din Athos un chinonic la Schimbarea la Faţă compus de Ioan Radu Duma Braşoveanul la anii 1760, chinonic care conţine, ca şi celelalte piese de acest gen ale epocii, o kratimă. Este o dovadă că Transilvania nu făcea excepţie la acest capitol, cum nici celelalte două Principate Române nu au făcut excepţie pînă în anii 1860-1900. O parte din cărţile româneşti de psaltică tipărite în jurul anului 1900 încă mai conţin chinonice cu kratimi. (Cuviosul Părinte Justin Pârvu a cîntat heruvice şi chinonice cu kratimi pînă la întemeierea mănăstirii Petru Vodă în 1991, şi toţi colegii săi de generaţie, printre care Patriarhul Teoctist). Cu alte cuvinte, pînă la primul război mondial cam aceasta a fost principala tipologie muzicală a momentului Sfintei Împărtăşiri.

Ethosul duhovnicesc al muzicii psaltice

Urmărind unele interviuri în care ați vorbit despre rolul cântării bizantine, am sesizat că nu de puține ori ați accentuat pregătirea interioară a psaltului. Dl profesor Adrian Sârbu spunea că participarea psaltului este slujire cu pregătire înainte de slujbă, trăire în timpul slujbei și extensia trăirii după slujbă. Preacuvioase părinte, cum se poate ajunge la acest stadiu de adâncă trăire a imnografiei prin cânt?

Răspuns: Prezenţa creştinului la sfînta liturghie cere o pregătire lăuntrică, pregătire care începe cu a nu trăi în păcat, cu a se spovedi, cu a cunoaşte dogmatic şi canonic credinţa pe care o cîntă şi a o apăra. Este inacceptabil să cînte la strană persoane care nu sunt catehizate, care trăiesc în păcat sau care nu se pocăiesc. Pregătirea trebuie să fie şi muzicală – vocea educată prin exerciţii, mintea educată prin audiţii.

O liturghie înaintea căreia creştinul şi-a citit cu luare aminte rugăciunile de dimineaţă, înaintea căreia, rugîndu-se, a intrat într-o stare de prezenţă a harului dumnezeiesc, este cu totul diferită de o liturghie la care creştinul a ajuns fără să mai aibă timp de rugăciune, de reculegere, de conştientizare a întîlnirii cu Mîntuitorul Hristos, cu Puterile cereşti şi cu Sfinţii care nevăzut vin de faţă la sfînta liturghie. La fel stau lucrurile şi în privinţa sacerdoţilor din sfîntul altar, fie ei arhierei, fie preoţi, fie diaconi, şi la fel stau lucrurile şi în privinţa psalţilor. Cu toţii sîntem parte a acestei dinamici a mîntuirii, ca să mă exprim astfel.

Iar dacă sîntem conştienţi de momentul dumnezeiesc căruia ne facem părtaşi, atunci vom avea grijă ca cel puţin cu o seară înainte să ne punem în rînduială, aşa cum făceau bunicii şi străbunicii noştri, de la care am învăţat că de la vremea vecerniei încetează orice activitate manuală şi preocuparea principală devine cea pentru rugăciune şi citire a Sfintei Scripturi. Aceasta am învăţat, copil fiind. Am regăsit această tradiţie şi într-o lucrare tipărită acum mai bine de un secol, Preoți de mir adormiți în Domnul, a părintelui academician Niculae M. Popescu. Aceasta este tradiţia cea vie şi dătătoare de Viaţă a Bisericii, lucrată şi de preoţi, şi de mireni, şi de psalţi.

Din păcate unii care cîntă la strană confundă pregătirea duhovnicească şi profesională cu cosmetica. Este şi igiena un lucru important, dar important este cuvîntul Mîntuitorului: curăţă mai întîi partea din lăuntru a paharului (Mat 23:26).

Sfinți români protopsalți

În contextul Anului comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești (psalți), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților pe Cuviosul Macare Protopsaltul, iar acum, toată suflarea așteaptă și canonizarea Schimonahului Nectarie Protopsaltul. Ce amprentă au lăsat asupra psaltichiei românești acești patroni ai cântăreților de muzică bisericească?

Răspuns: Sfîntul Macarie Ieromonahul (1763-1836) a fost un desăvîrşit psalt al Bisericii noastre, ucenic în anii 1780-1790 al lui Constantin Moldoveanul, protopsaltul Bucureştilor, şi, împreună cu dascălul său, ostenitor la traducerea sau compunerea în limba română a repertoriului necesar sfintelor slujbe din epoca sa. După înseşi cuvintele sale, a fost preocupat încă din tinereţe de românirea repertoriului psaltic.

Acesta fusese, în cea mai mare parte românit în ultimii ani ai domniei Sfîntului Constantin Brîncoveanul (1712-1714), însă presiunile fanarioţilor de promovare a repertoriului grecesc şi schimbarea repertoriului după anii 1770-1780, a necesitat o nouă etapă istorică de românire sau compunere de noi creaţii în acelaşi stil, în limba română. Sfîntul Macarie Ieromonahul a fost cel mai prolific muzician al epocii sale angajat pe această direcţie. Cunoscător al tuturor notaţiilor muzicale anterioare anului 1817 şi cu atît mai mult al actualei notaţii muzicale, a preluat conducerea şcolii de muzică a Mitropoliei Bucureştilor după 1819, promovat fiind de către însuşi Mitropolitul Dionisie Lupu, la a cărui investire Sfîntul Macarie a ţinut şi cuvîntul de întronizare.

Sf. Macarie protopsaltul

După scurta sincopă dintre 1821-1823, ani în care Sfîntul Macarie, luîndu-l ca ajutor pe protopsaltul Sibiului, Nil Nicolae Poponea, s-a ocupat de tipărirea primelor cărţi de psaltică în limba română (Anastasimatarul şi Catavasierul, rămase referenţiale pentru tot ce a urmat în cele două secole ce au trecut de atunci), revenit în Bucureşti, Sfîntul Macarie conduce şcoala de psalţi a mitropoliei între 1823-1827 şi dă Ţării Româneşti prima generaţie de psalţi desăvîrşiţi în toate genurile muzicale şi promotori ai traducerilor româneşti. În 1827, la rugămintea arhiereilor din Muntenia şi cu finanţarea mitropoliei conduse de către Sfîntul Grigorie Dascălul, tipăreşte o altă lucrare, Tomul 2 al Anthologhiei, o lucrare unicat, fundamentală şi absolut necesară pentru slujbele de priveghere, integrală în limba română.

În 1828 Sfîntul Macarie este chemat la Iaşi de către Mitropolitul Veniamin Costachi, ca să pună bazele unei şcoli de muzică la fel cum făcuse cu cea a Mitropoliei Bucureştilor, şi i se dă stăreţia Mănăstirii Bîrnova. Din păcate, din cauza izbucnirii războiului ruso-turc în Decembrie 1828, şcoala nu a mai putut începe şi orice demersuri în această direcţie s-au izbit de un refuz din partea noii stăpîniri ruseşti. Acesta este motivul pentru care în Aprilie 1831 lasă stăreţia Bîrnovei şi se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde împreună cu Cuviosul Visarion Duhovnicul şi cu ceilalţi părinţi ai obştii duce la bun sfîrşit cîteva lucrări începute anterior, între care şi Calofoniconul în limba română (o colecţie de piese de virtuozitate), dar şi o colecţie completă de chinonice în limba română. În 1834, după ce Sfîntului mitropolit Grigorie Dascălul i se permite întoarcerea din exil în Ţara Românească la Mănăstirea Căldăruşani, este chemat de acesta ca să se ocupe de tipărirea unei a doua ediţii a Vieţilor Sfinţilor şi a unei cărţi mai mici, intitulată Oglinda omului celui din lăuntru (căreia Sfîntul Macarie îi scrie şi prefaţa).

Terminînd de tipărit Vieţile Sfinţilor la Căldăruşani, la sfîrşitul lui 1835 este chemat la Buzău de către episcopul Chesarie (1825-1846), ca să dea în tipar o versiune românească potrivită pe metrica originală a Prohodului Mîntuitorului. Aceasta s-a tipărit în Februarie 1836 şi rămîne izvorul principal al tuturor celorlalte ediţii cunoscute ulterior. Aici, la Buzău, şi-a compus şi ultimele sale capodopere psaltice, şi a fost cunoscut de către Sfîntul Iosif Naniescu, în acea vreme un tînăr ierodiacon de 18 ani, care ajunge peste ani să fie unicul posesor al bibliotecii personale a Sfîntului Macarie. În vara lui 1836, în vîrstă de 73 de ani, Sfîntul Macarie a fost chemat la Curtea de Argeş pentru a discuta detaliile tipăririi unui Liturghier psaltic în limba română, însă căldura verii şi tulburarea adusă de cîteva veşti proaste l-au făcut victima unui accident vascular cerebral, care în cele din urmă i-a adus şi moartea, la 30 August 1836. Din păcate, imensa sa operă a rămas în manuscris şi pînă astăzi nimeni nu a făcut nici măcar un inventar complet al creaţiei sale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă, nădăjduiesc să o pot face chiar eu în viitorul apropiat; Sfîntul Macarie Ieromonahul mi-a fost, de-a lungul ultimilor 25 de ani, ca un prieten nevăzut care m-a călăuzit spre autografele sale şi spre creaţia sa păstrată în cîteva zeci de biblioteci din ţară şi de peste hotare.

Cuviosul Nectarie Protopsaltul

Cuviosul Nectarie Creţu, Protopsaltul Muntelui Athos (1805-1899) este un alt muzician român uriaş. Iubitor de rugăciune isihastă încă din copilărie, după ce face studii la Mănăstirea Golia din Iaşi cu un arhiereu grec aflat acolo (anume Grigorie, mitropolitul Efesului, care în tinereţe fusese format în Athos, în Mănăstirea Vatoped), pe la 1820 merge la Mănăstirea Neamţ să devină monah. Călugărit în 1824, fuge de hirotonie la scurtă vreme, împreună cu fratele său, Athanasie, la Mănăstirea Ciolanu, iar de acolo la Mănăstirea Căldăruşani, tot după ce a fost propus pentru hirotonie.

După o vizită la Ierusalim, se retrage în Sfîntul Munte Athos în 1842. La scurtă vreme, părinţii aghioriţi ascultîndu-l cîntînd, cuceriţi de timbrul său şi de tehnica impecabilă dobîndită în mănăstirile paisiene din ţară, îl numesc protopsalt al Athosului în 1845. Cînd în 1854 se întemeiază Schitul Prodromu de către Cuviosul Nifon Ionescu (şi el un sfînt al acelei vremi), se mută cu fratele său la schitul românesc, contribuind cu toate forţele pentru ridicarea acestuia. Aici, la Prodromu, a funcţionat şi şcoala de muzică psaltică a Athosului, pe care el, ca protopsalt, trebuia să o conducă. În Schitul Prodromu a început o serie de traduceri ample, precum Prohodul Mîntuitorului, Doxastarul lui Iacov şi o serie de compoziţii mai vechi şi mai noi pentru sfînta liturghie şi pentru priveghere.

A compus, de asemenea, zeci de lucrări în limba greacă şi în limba slavonă, pentru monahii din celelalte mănăstiri aghiorite. Celebre l-au făcut axioanele sale, în cea mai mare parte insuflate de axioanele din Mănăstirea Neamţ, ascultate şi cîntate în primii săi ani de monahism.

La sfîrşitul vieţii s-a retras din ascultarea de protopsalt şi profesor de muzică şi s-a sihăstrit într-o chilie de lîngă schit. Desăvîrşit iubitor al rugăciunii lui Iisus, Cuviosul Nectarie a lucrat-o pe aceasta cu toată rîvna, întreaga sa viaţă, fugind de orice măriri lumeşti şi griji fără rost. Tezaurul muzical pe care l-a lăsat posterităţii sînt dovada cea mai bună a insuflării dumnezeieşti de care se fac părtaşi psalţii lucrători ai rugăciunii neîncetate. Din păcate, şi în cazul său, nimeni nu a făcut un inventar complet al operei sale muzicale.

Sfinții Părinți despre muzica psaltică

Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul spunea că ,,Muzica bizantină este foarte folositoare de suflet. Nu trebuie să existe niciun creștin care să nu cunoască muzica bizantină. Toți trebuie s-o învățăm. Ea este o legătură directă cu sufletul. Muzica îl sfințește pe om fără jertfă.  Fără osteneală, veselindu-te devii sfânt”. Părinte, cum adică ,, Muzica îl sfințește pe om fără jertfă.  Fără osteneală, veselindu-te devii sfânt” ? Atât de mult contribuie muzica bizantină la sfințirea vieții?

Răspuns: În primul rînd, o precizare despre citatul Sfîntului. El spune că toţi trebuie să o cunoască, iar nu că toţi trebuie să o cînte, la fel cum toţi trebuie să înţelegem Sfînta Liturghie, dar nu toţi sunt preoţi slujitori. Muzica psaltică, fiind insuflată de Dumnezeu celor ce L-au iubit cu toată inima, este purtătoare de har dumnezeiesc, deci sfinţitoare şi pentru psalt, şi pentru popor, întrucît „veseleşte” cu harul cel dumnezeiesc puterile sufleteşti

Tradiția muzicii psaltice în Transilvania

După manuscrisele scoase la lumină și cercetate de către paleografi, îndeosebi de preacuvioșia voastră, observăm că în Transilvania a existat o tradiție neîntreruptă de câteva sute de ani (aproape 1000). Spuneţi-ne mai multe despre aceasta.

Răspuns: Psaltica este de origine apostolică şi provine din maniera vetero-testamentară de psalmodiere. Versetul este găsit la Sfîntul Apostol Pavel, care scrie la Efeseni 5:19 despre psalmi, imne şi ode duhovniceşti. Ţinuturile locuite de români au fost evanghelizate de către Sfinţii Apostoli Andrei, Filip şi Andronic (acesta din urmă fiind apostol în Pannonia), după cele scrise de către Sfîntul Ippolit Romanul.

Strămoşii românilor au primit aceeaşi credinţă şi aceleaşi rînduieli liturgice precum şi creştinii din Palestina, Roma, Antiohia, Alexandria şi toată lumea veche cunoscută în care au propovăduit Sfinţii Apostoli. Nu doar atît, dar din cîte am cercetat, aşa cum marile centre administrative şi militare ale Imperiului Roman au devenit după anul 313 arhiepiscopii şi patriarhii care erau responsabile de viaţa creştină în anumite areale geografice, e logic să credem că şi noi am avut un asemenea centru la Sirmium, care vreme de mai mult de un secol a fost una din cele patru capitale ale imperiului şi care după începutul invaziilor popoarelor migratoare este atestată permanent ca arhiepiscopie pînă în veacul al XIV-lea.

Transilvania a fost creştinată şi ea, celebrul donariu de la Biertan, de lîngă Sighişoara, fiind mărturie a Creştinismului transilvănean de la începutul veacului al IV-lea. După anii 560, Transilvania, deşi a fost sub stăpînirea avarilor cîteva secole, a fost mult mai ferită de valurile migratoare şi aceasta a putut permite dezvoltarea Creştinismului local.

La anul 796, Peppin al Italiei, fiul lui Carol cel Mare, după ce îi înfrînge definitiv pe avari, îi aduce în sfera de influenţă a Imperiului Franco-german şi le impune creştinarea în trei moduri, după felul în care erau şi avarii în acel moment: 1. Deplină catehizare, pentru cei ce nu cunosc Creştinismul, apoi botezare, 2. Scurtă catehizare pentru cei ce cunosc Creştinismul doar parţial şi 3. Organizare în episcopii / dieceze şi parohii pentru cei ce deja sînt creştini dintre avari.

Cine oare s-a ocupat de catehizarea avarilor între anii 560 şi 796, perioadă în care ţinuturile locuite de strămoşii noştri erau înconjurate de neamuri păgîne? În mod evident, creştinii din Transilvania şi din Pannonia. Acest lucru este confirmat şi de Viaţa Sfîntului Methodie, unul din cei doi apostoli ai slavilor, scrisă la anul 900: cei care i-au creştinat pe slavi înainte de misiunea Sfinţilor Chiril şi Methodie au fost, în ordine: vlahii, grecii şi nemţii. Această realitate a rămas identică şi după venirea maghiarilor la anul 894.

Mănăstirile ortodoxe din Transilvania

Ştim din relatarea despre principele maghiar Cenad că acesta se botezase ortodox şi că întemeiase o mănăstire ortodoxă închinată Sfîntului Ioan Botezătorul la Morisena. După venirea misionarilor benedictini de la Veneţia la anul 1000, monahii ortodocşi locali din Morisena au fost mutaţi pe moşia personală a lui Cenad, unde au întemeiat o altă mănăstire. Dintr-una din Vieţile dedicate lui Gerard de Morisena ştim că s-a întîlnit de mai multe ori cu clericii şi monahii locali, care slujeau „greceşte”. Ce înţelegea un italian de la anul 1000 prin slujbe „greceşti”? Cu siguranţă înţelegea maniera psaltică de cîntare a clerului şi a monahismului local din Pannonia şi din Transilvania. „Cîntare grecească” este sintagmă/stereotip lingvistic medieval care descrie cîntarea psaltică, tot în aceeaşi manieră în care putem socoti că administraţia romană nu era absolut deloc din cetatea Romei sau din peninsula italică, ci doar că reprezenta legislaţia romană şi aplicarea ei în toate teritoriile imperiului, din Scoţia pînă în Mesopotamia şi din Mauritania pînă în Transilvania.

Arheologia maghiară a recunoscut recent existenţa a zeci de localităţi şi mănăstiri ortodoxe în Pannonia între veacurile al X-lea şi al XIII-lea. Mai mult, putem vorbi despre episcopii ortodoxe nu doar la Sirmium şi Alba Iulia, dar chiar şi pe marginea lacului Balaton. Toate acestea erau forme de organizare eclesiastică românească, aflate în comuniune cu Biserica de Constantinopol.

Deşi a fost parţial complice la ocuparea şi distrugerea Constantinopolei de către cruciaţii anului 1204, papa Innocentius al III-lea scrie cîţiva ani mai tîrziu o scrisoare către regele maghiar Andrei al II-lea în care îi cere să respecte drepturile şi organizarea eclesiastică a ortodocşilor din Pannonia şi din Transilvania. Dl. Academician Ioan Aurel Pop precum şi o suită de istorici români şi maghiari sau de alte naţionalităţi au evidenţial mii de mărturii ştiinţifice despre mai multe episcopii şi cîteva sute de mănăstiri ortodoxe atestate de la anii 900 – 1241 şi mai tîrziu.

La invazia tătarilor din 1241, cele mai multe dintre episcopiile şi mănăstirile ortodoxe au fost distruse. Viaţa monahală şi-a revenit destul de greu după acest moment. Cu toate acestea, la începutul veacului al XIV-lea, o fostă mănăstire cisterciană distrusă de tătari, cea de la Hodoş Bodrog lîngă Arad, a fost rezidită de către ortodocşi, funcţionînd neîntrerupt pînă astăzi.

Din aceeaşi epocă avem cele două „descălecaturi” în Valahia şi în Moldovlahia, organizate, ambele, de către principi ortodocşi transilvăneni, care vin în cele două ţări extra-carpatice cu administraţie, cancelarie şi cler, şi întemeiază şi episcopii ortodoxe, acestea primind recunoaştere de la Constantinopol.

Ca să înţelegem dimensiunea Ortodoxiei în Transilvania, trebuie să menţionăm privilegiile obţinute de monahii Mănăstirii Peri din Maramureşul istoric la anul 1391, aceasta devenind stavropighie şi exarhat patriarhal, între sarcinile egumenului exarh fiind uniformizarea cultului din comunităţile creştine din Maramureş, Trans-carpatia, Galiţia, Panonia şi pînă în Slovacia de azi după modelul constantinopolitan. Cîteva decenii mai tîrziu, Sfîntul Ştefan cel Mare a obţinut prin forţa armelor pentru românii ardeleni dreptul de a avea două episcopii şi a trimis acolo ierarhi şi slujitori bisericeşti, inclusiv psalţi. Alte cîteva decenii mai tîrziu avem dovada primelor cărţi liturgice în limba română, traduse pe teritoriul Transilvaniei, între care şi primul Anastasimatar, şi dovada primelor tipărituri în limba română făcute de diaconul Coresi la Braşov, după traduceri mai vechi.

Tipărituri în Transilvania

Ca să nu trec foarte repede de momentul traducerii Anastasimatarului din Şchei, trebuie precizat că acesta conţine stihirile idiomele în limba română şi canoanele de la utrenie în limba slavonă. De ce aceasta? Fiindcă psalţii cunoşteau deja formele muzicale fixe ale podobiilor după care cîntau canoanele celor 9 ode de la utrenia Duminicilor. O traducere care să respecte metrica a fost socotită în acel moment mult prea grea şi neobişnuită pentru psalţi şi pentru popor. Traducerea integrală s-a efectuat după alte cîteva decenii, cîndva înainte de anul 1600.

Pentru a risipi falsele griji ale unora care cred că adoptînd muzica psaltică s-ar „greciza” slujbele, ar trebui să fie tuturor cunoscut că primele fragmente de imnografie ce ni s-au păstrat sînt cele din Noul Testament (foarte puţin cercetate în teologia românească), iar din veacul al II-lea creştin avem imnografie pe podobie din spaţiul liturgic syriac şi din Alexandria.

Podobia înseamnă existenţa unor forme melodice fixe, aparţinînd unor anumite glasuri. În Palestina şi în Syria a luat naştere şi a rodit cea mai mare parte din corpusul imnografic al Octoihului, atestat deja în veacul al IV-lea, precum am şi arătat recent într-un studiu. Acesta a fost preluat de la Ierusalim într-o formă primitivă în Roma, Mediolanum, Antiohia Syriei şi … Transilvania. Aleluiarele celor opt glasuri din cele mai vechi manuscrise slavone, traduse în vecinătatea Ortodoxiei proto-române din Pannonia şi Transilvania sînt organizate după modelul primitiv syriac şi roman, iar nu după modelul glasurilor autentice şi plagale de la Constantinopol şi de la curtea carolingiană. Ce demonstrează aceasta? Că proto-românii au adoptat tipicul muzical palestinian în forma sa primară, originară, încă din veacul al IV-lea.

Nu este vorba despre „grecisme”, ci despre tradiție

Psaltica nu este grecească, ci este apostolică şi patristică. Toate neamurile au avut contribuţii directe şi majore la aceasta. Pentru primul mileniu, principalele contribuţii muzicale aparţin Ierusalimului şi Antiohiei Syriei, unde au apărut Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineiele, dar şi slujbele asmatice şi imnografia de tip condac. Acestea toate au fost preluate în întreaga Biserică, fie ea de limbă greacă, syriacă, latină, coptă sau mai apoi slavonă. Ierusalimul şi Antiohia au fost principalele şcoli imnografice pînă la anul 800.

Românii au avut şi ei o contribuţie excepţională la dezvoltarea muzicii psaltice. Dacă nu ar fi fost aşa, mărimurile Cuviosului Filothei de la Mănăstirea Cozia din anii 1390 nu ar fi fost preluate în tipicul liturgic deopotrivă al slavilor de sud şi al slavilor de nord. După căderea Constantinopolei la 1453, şcoala muzicală de la Putna, dezvoltată din şcoala muzicală de la Mănăstirea Neamţ începînd cu sfîrşitul veacului al XV-lea, a avut o influenţă majoră pînă spre anii 1690-1700 în spaţiul liturgic grecesc şi ucrainian, contribuţia şcolii de muzică psaltică din Iaşi, începînd cu vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, adică de la jumătatea veacului al XVI-lea, fiind deja documentată.

După anul 1600 o seamă de psalţi greci de renume au venit în Ţările Române nu doar ca să ne aducă ultimele creaţii constantinopolitane sau athonite, dar şi să înveţe din experienţa psalţilor de aici. Aceasta nu este o vorbă gratuită, ci poate fi susţinută de creaţia a trei greci stabiliţi în Iaşi şi Bucureşti – Nichifor Cantuniari, Gheorghe Lesvios şi Petru Efesiu –, care după ce vin aici încep să compună mult mai ornamentat şi mai aplicat pe gusturile muzicale locale, veritabil psaltice şi martore ale unei tradiţii milenare.

Întorcîndu-ne la Transilvania, avem în veacul al XVIII-lea pe Bucur Grămăticul din Făgăraş, plecat la 1704 la Bucureşti să înveţe psaltică de la Coman, dascălul Curţii Domneşti. În plină expansiune a Uniatismului, transilvănenii îşi trimiteau cîntăreţii să înveţe să cînte exact cum se cînta la fraţii lor ortodocşi de dincolo de Carpaţi. Ioan Radu Duma Braşoveanul copiază la 1751 întregul corpus de traduceri româneşti ale Cuviosului Filothei Jipa din 1713, iar la pe la 1780 copiază ultimul Oikimatar (Acatistul Bunei Vestiri pus pe note între veacurile XIV-XVII) în notaţia originală cunoscut pînă astăzi şi păstrat acum la Patriarhia de Constantinopol. La 1795 s-a copiat în cartierul Măierii Bălgradului (Alba Iulia) unul din ultimele Anastasimatare ale lui Panaiot Hrysaf cel Nou (lucrare care cerea un mare nivel de măiestrie muzicală, aşa cum se poate observa în dogmaticele celor opt glasuri pe care le-am tipărit în Anastasimatarul Paisian acum doi ani). La Budapesta, Viena şi Sibiu psalţii români au lăsat numeroase mărturii scrise ale marii lor măiestrii între 1785-1840.

Într-o lume asaltată de mode culturale şi false modele din Transilvania sau din alte părţi, identitatea creştin ortodoxă şi românească se poate păstra neştirbită prin identitatea de cult şi liturgică cu ortodocşii români care şi-au ţinut credinţa neatinsă de aceste curente centrifuge. A socoti că tocmai ceea ce i-a unit şi i-a definit pînă la 1900 pe românii ortodocşi ar fi vreun element de „grecizare” sau de alienare a identităţii credinţei ori a identităţii naţionale este împotriva logicii celei mai elementare.

Cântarea omofonă

De asemenea, ar mai fi un aspect care ar trebui cunoscut şi lămurit. Recent am văzut încercarea unui profesor de drept canonic de la Cluj care încerca să fundamenteze canonic un fenomen centrifug din Biserica Ortodoxă Română, anume cîntarea „omofonă”, în care toţi se exprimă muzical, de parcă toţi ar avea libertatea de a contribui la ceea ce ţine de artă în Biserică, fie muzică, fie pictură, fie arhitectură, fie sculptură. Pornind de la ideea Psalmilor că „toată suflarea să laude pe Domnul”, unii îl interpretează, vădit greşit, ca o fundamentare sau justificare pentru omofonie, când în fapt versetul se referă la slavoslovia/ doxologia/ lauda Creatorului adusă de toată creaţia în mod raţional, noetic (îngerii şi oamenii) sau implicit, existenţial (natura şi animalele).

Ba, mai mult, unii ajung să citeze textul canonului 15 de la Sinodul din Laodiceea din anul 363 şi apoi să-l nege categoric, (o fractură logică uluitoare). Căci ce spune acest canon? „Despre faptul că nu se cuvine ca afară de psalţii canonici, cei care se urcă pe amvon şi psalmodiază de pe pergamente, alţii oarecare să psalmodieze în Biserică”. Aşadar canonul porunceşte că a cînta în Biserică este doar al psalţilor [hirotesiţi], iar poporul să participe la slujbe prin rugăciunea interioară.

Revenind la acest fenomen, generat de lipsa psalţilor profesionişti, acum, că am ieşit din marasmul comunist deja de 35 de ani şi cunoaştem deja şi textul Canoanelor Bisericii Ortodoxe, este de dorit să ne întoarcem la adevăr şi la rînduiala bi-milenară. Pentru orice creştin, corectarea unei greşeli (cu atît mai mult a unei greşeli istorice) este un prilej de bucurie, iar nu o povară. Este momentul să ne întoarcem la Predania Bisericii, ca să ne bucurăm împreună cu Mîntuitorul, cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi de la care am primit-o.

În concluzie, Creştinismul românesc (şi transilvănean, implicit) este bi-milenar şi are caracteristici definitorii identitare ce trebuie cunoscute şi promovate, ca astfel să împlinim voia lui Dumnezeu.

Înterviul integral îl puteți citi aici: radiorenasterea