DRAGOSTEA CU CARE-I ÎNFRUNTA PR. GALERIU PE COMUNIȘTI

Arestările anilor 50

Părintele Constantin s-a cunoscut cu familia mea la sfârşitul anilor ’40, când a fost numit ca tânăr preot în Ploieşti. Venea des în casa noastră, căuta să întreţină şi să întărească legătura cu elita intelectuală a oraşului, cu cei credincioşi şi cu cei care făceau opoziţie ateiştilor. Era mereu în căutarea înţelesurilor înalte şi trăia preoţia cu o fervoare monahală.

Atunci când intelectualii ploieşteni au cristalizat conceptul de a face opoziţie comunismului prin cultură, printr-o activă lămurire creştină şi culturală a oamenilor, Securitatea a intervenit. Părintele Constantin, împreună cu oameni de cultură şi foşti politicieni, au fost arestaţi, iar alţii au fost suprimaţi direct şi asasinaţi de Securitate. Acestea s-au petrecut în anii 1951-1952.

Lupta prin dragoste

Prin anii ’70, ne-am regăsit cu Părintele Constantin în Bucureşti, unde fusese chemat să întărească credinţa şi învăţământul teologic. Suferinţa din închisoare, umilinţele, greutăţile, dar mai ales înţelegerea adâncă, pe care o primise despre natura demonică a comunismului, îl schimbaseră şi îl făcuseră să caute o strategie nouă de luptă pentru Hristos.

Crezul lui din tinereţe, că numai o cateheză profundă şi o ridicare a nivelului cultural poate aduce schimbări, era şi mai actual, prin golul rămas de decimarea intelectualităţii româneşti şi nivelul redus de cultură impus de dictatura bolşevică.

Cu pregătirea lui intelectuală clasică şi enciclopedică, s-a decis să lupte frontal cu „domniile, începătoriile şi stăpâniile”, prin aşezarea lui duhovnicească pe cruce şi o vieţuire numai din dragostea creştină, fără ură sau reproşuri, cu întoarcerea celuilalt obraz şi cu o dăruire totală în Hristos.

Îi îmblânzea pe bolșevici

Această atitudine a derutat foarte mult pe stăpânitorii acelei vremi, care nu au putut înţelege că acea luptă neviolentă era chiar esenţa învăţăturii Mântuitorului, de care se temeau atât de mult şi pe care doreau să-L anihileze cu orice preţ.

Foarte interesant era de observat fenomenul prin care bolşevicii şi ateii porniţi împotriva lui, se linişteau, mai ales când îi simţeau dragostea dezinteresată sau îl auzeau predicând. Îl mai auzeam spunând: „Bine, domnule activist, dar nu putea munca să îl creeze pe om! Iată bietul bou cât munceşte şi tot bou a rămas”. Iar acela nu se supăra, căci simţea că nu era spus nici să-l jignească, nici să-l umilească.

Harul lui Hristos lucra, pentru că ceea ce făcea Părintele Constantin era dintr-o dragoste jertfelnică şi curată, care nu urmărea interesul propriu, ci împreună-lucrarea cu Domnul, la mântuirea sufletelor şi liberarea lor de întunericul demonic.

Prigoana neocomunistă

Adânca smerenie i-a fost o trăsătură profund lăuntrică. L-am văzut de multe ori atacat pe nedrept, umilit şi batjocorit, dar ca un soldat foarte experimentat în luptă, întindea mereu obrazul celălalt, arzându-i pe cei care căutau să-l doboare.

Odată, îl însoţeam la aeroportul din Frankfurt am Main, după ce mă vizitase şi urma să se întoarcă în ţară. Acolo a apărut (nu pe neaşteptate, căci  părintele era filat de braţul „noii revoluţii”) un preot cunoscut pentru vitejiile sale, încă de pe vremea „răposatului”, când fusese numit cu nişte misiuni prin zona Offenbach.

Deci, un preot de rând îl ataca pe cel care apărea ca unul din mentorii şi conducătorii vieţii duhovniceşti din România, profesor de Teologie și unul dintre primii oameni după Patriarh. A ţipat la el, l-a jignit şi l-a ofensat într-un mod grozav, pentru că venise la mine (care aveam o poziţie mai critică faţă de ce se întâmplă în ţară), în loc să vină să îl înştiinţeze pe el. L-a mai ameninţat cu nişte consecinţe grave, când va reveni în ţară, din poziţia puterii speciale, tainice, pe care o deţinea şi reprezenta.

Stăruința în misiunea Cuvântului

Reîncepuseră deja atacurile împotriva lui, calomniile şi minciunile, pentru a-l murdări şi a-l pune într-o situaţie de discreditare. Cred că atunci şi-a dat foarte bine seama de esenţa neocomunismului din România, dar a stăruit în vocaţia lui de a forma caractere duhovniceşti, care să poată sprijini Biserica lui Hristos, peste vitregia vremurilor. Lupta lui a fost cu atât mai de folos după aşa-zisa revoluţie, căci atunci a început ruperea Persoanei de Cuvânt, în procesul subtil de manipulare a oamenilor şi de alienare a lor de Hristos.

Ceea ce bolşevicii au făcut cu bâta, urmaşii lor au făcut, mult mai eficient, prin metode rafinate şi elevate machiavelice, de cele mai multe ori imposibil de sesizat de popor, sub afirmarea unei libertăţi religioase depline. Inducerea unei crize a Cuvântului (prin medii, patimi, imagini, păcate ca model în societate, etc..) este, în esenţă, tot o formă a luptei împotriva lui Hristos, a familiei şi a persoanei umane.

(Articolul integral, precum și mai multe mărturii din viața impresionată a Părintelui Constantin Galeriu, puteți citi în ultimul Număr al Revistei Atitudini)

Foto credit: ziarul Lumina