CREȘTINII – ICOANE VII | SF. ILARION FELEA

Fiecare creştin adevărat este o scrisoare a lui Hristos, scrisă cu Duhul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii, cunoscută şi citită de toţi oamenii...

Chemarea creștinului

Sunt făpturi care trăiesc încremenite, ca pietrele; altele care trăiesc după interes, ca plantele; altele după natură, ca animalele; altele după raţiune ca unii oameni (înţelepţi) şi altele care trăiesc după voia lui Dumnezeu. Oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu se numesc fraţi, sfinţi, creştini.

Numirile acestea la început aveau acelaşi înţeles. Ucenic al lui Hristos, frate, sfânt sau creştin, era totuna. Toţi sunt «chemaţi (să fie) sfinţi» (Rom. 1:7), toţi sunt «numiţi sfinţi» (1 Cor. 1:2), atât fraţii şi ucenicii Domnului din Ierusalim (Rom. 15:25-26, 31), cât şi cei din Roma (Rom. 16:15; 2 Cor. 8:4), din Italia, din Grecia (2 Cor. 1:1; Filip. 1:1) şi din Asia Mică (Ef. 1:1; Col. 1:2; Fil. 1:7). Mai întâi ucenicii Domnului, fraţii şi sfinţii, s-au numit „creştini” în Antiohia (FA 11:26).

Învăţătura creştină nu ne vorbeşte numai despre datoria, trebuinţa, putinţa, piedicile, mijloacele şi treptele de­săvârşirii. Ea ne înfăţişează şi icoanele vii, modelele desă­vârşirii, care sunt creştinii, şi între creştini, sfinţii.

Creștinul – icoana lui Dumnezeu

Creştinii sunt lumina lumii şi sarea pământului (Mt. 5:13-14); sunt oamenii cei buni (Mt. 12:35), pruncii (Mt. 18:1-6), porumbeii (Mt. 10:16), şi mieii în mijlocul lupului (Lc. 10:3); iubiţii şi aleşii lui Dumnezeu, care nu sunt din lumea aceasta (In. 15:19). Aşa îi numeşte Însuşi Mântuitorul.

Creştinii sunt copiii lui Dumnezeu, născuţi din Dum­ne­zeu; oameni curaţi, care nu păcătuiesc (v. 1 In. 3:6-10; 5:18-19); sunt oamenii supuşi lui Dumnezeu (Iac. 4:7), făcătorii de pace în lume, ucenicii şi ostaşii lui Hristos, care poartă războiul duhovnicesc împotriva duhurilor răutăţii (Ef. 6:10-18; 1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 2:3-4). Creştinii sunt oamenii născuţi din nou, oamenii vieţii duhovniceşti, care trăiesc după duh, nu după trup; care rodesc faptele du­hu­lui, nu ale trupului (Gal. 5:16-25; Rom. 5:17). Fiecare creştin adevărat este o scrisoare a lui Hristos, scrisă cu Duhul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii, cunoscută şi citită de toţi oamenii (2 Cor. 3:2-3)[1].

Prin ce se deosebesc creștinii?

După cum ni-i descrie în două capitole neasemănat de frumoase, un autor necunoscut de pe la începutul veacului al II-lea, creştinii trăiesc pe pământ ca în cer şi au şi acelaşi rost în lume ca şi sufletul în trup.

Epistola către Diognet, cap. V-VI: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, căci ei nu locuiesc în anumite cetăţi, nici n-au limba lor proprie, nici nu duc viaţă deosebită…

Sălăşluiesc în patria lor, dar ca străini. Iau parte la toate ca cetăţeni, şi rabdă toate ca străini. Orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le este ţară străină. Se căsătoresc ca toţi ceilalţi şi fac copii, dar nu-i aruncă. Au masă obştească, dar nu ordinară. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc viaţa pe pământ, dar trăiesc în ce­ru­ri. Se supun legilor în vigoare, dar viaţa lor e mai presus de legi. Iubesc pe toţi oamenii şi de toţi sunt prigoniţi. Nimeni nu-i cunoaşte şi toţi îi osândesc.

Sunt omorâţi şi înviază. Sunt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi. De toate sunt lipsiţi şi în toate au prisos. Sunt dispreţuiţi şi totuşi sunt slăviţi. Huliţi sunt şi li se re­cunoaşte dreptatea. Ocărâţi şi binecuvintează. Sunt batjocoriţi şi răspund cu respect. Fac bine şi sunt pedepsiţi ca făcătorii de rele. Pedepsiţi fiind, se bucură ca şi când li s-ar da mai multă viaţă. De iudei sunt duşmăniţi ca străini şi de păgâni sunt prigoniţi şi totuşi cei ce-i urăsc nu pot spune care-i pricina urii lor”.

Creștinii țin lumea

„Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul în trup, acelaşi lucru sunt creştinii în lume. Sufletul e răspândit în toate membrele trupului, creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, şi creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut şi creştinii se cunosc fiindcă sunt în lume, dar credinţa lor e nevăzută. T

rupul urăşte sufletul şi-l prigoneşte, deşi nu-i face nici un rău, ci numai pentru că-l împiedică de a-şi împlini poftele; lumea urăşte pe creştini, deşi ei nu-i fac nici un rău, cu numai pentru că se îm­po­trivesc la poftele ei. Sufletul iubeşte trupul şi membrele lui care-l urăsc, şi creştinii iubesc pe cei ce-i urăsc pe ei. Su­fletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt în lume ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Nemuritorul suflet locuieşte în cort muritor; şi creştinii vieţuiesc în cele trecătoare, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Având mâncare şi băutură puţină, sufletul se face mai bun, iar creştinii fiind prigoniţi, se înmulţesc din zi în zi mai mult. Dumnezeu a rânduit astfel cu ei, şi ei n-au dreptul să se împotrivească!”[4].

Ce porunci păzesc creștinii

Tot din veacul al doilea avem următoarea descriere a vieţii creştine în mijlocul obştii păgâne din vremea aceea, potrivită şi vremurilor noastre:

„Creştinii cunosc pe Dumnezeu, care este Ziditorul şi Creatorul tuturor… Ei au de la el poruncile săpate în inimile lor, pe care le păzesc în aşteptarea vieţii de veci.

Ei nu trăiesc în adulter, nici în desfrânare, nu depun mărturie min­ci­noasă, nu tăgăduiesc lucrurile pe care cineva le-a lăsat lor în grijă, nu poftesc cele ce sunt ale altora. Cinstesc pe tatăl şi pe mama lor, iubesc pe aproapele lor, judecă numai cele drepte, nu se închină idolilor, nu fac altora ce nu vor ca alţii să le facă lor…

Femeile lor sunt curate, întocmai ca fecioarele, iar fiicele lor sunt neprihănite; bărbaţii se înfrânează de la orice necurăţie, în nădejdea vieţii viitoare…

Ei sunt blânzi şi îngăduitori, nemin­cinoşi şi se iubesc unii pe alţii; nu trec cu vederea pe văduvă şi pe orfan nu-l îndurerează. Cel ce posedă ceva, dă şi celui ce nu are, fără părere de rău. Dacă văd vreun străin, îl aduc sub aco­pe­rământul lor şi se bucură de el, întocmai ca de un frate adevărat, căci ei nu se numesc între ei fraţi după trup, ci după suflet. Văzând că vreunul din cei săraci a trecut dincolo de viaţa aceasta se îngrijesc, pe cât le stă în putinţă, de înmormântarea lui… ”[5].

Creștinii hristofori, purtători de Hristos

Creştinii îmbunătăţiţi şi sfinţiţi sunt pungi pline cu mărgăritare[6]; sunt regi şi profeţi ai tainelor cereşti[7], grâu cernut şi ales, pe care vântul gândurilor nestatornice şi de­şar­te nu-i mai poate nici nelinişti, nici despărţi de Dumnezeu.

Creştinii iubesc mai mult şi mai presus de toate pe Dumnezeu şi poruncile Lui. Ei primesc harul şi poartă Duhul lui Dumnezeu în ei. De aceea se numesc purtători de Dumnezeu (teofori), purtători de Hristos (hristofori), purtători de Duh (pnevmatofori), purtători de biserică (naofori), purtători de daruri sfinte (haghiofori).

Sf. Ignatie Teoforul, scrie în Epistola către Efeseni, cap. IX: „Credinţa voastră este puterea, care vă atrage în sus, iar dragostea este calea, care duce la Dumnezeu. Voi toţi sunteţi deci tovarăşi de călătorie, purtători de Dumnezeu, purtători de templu, purtători de Hristos, purtători de cele sfinte, întru toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos; de care mă şi bucur, că m-am învrednicit prin cele ce vă scriu, a vorbi cu voi şi a mă bucura împreună, că în toată viaţa voastră nimic nu iubiţi decât numai pe Dumnezeu”[9].

Aceştia sunt creştinii şi viaţa lor de model pentru toţi oamenii.

[1] O înfăţişare a icoanei creştinului, după Sf. Scriptură, am făcut în Religia iubirii pp. 475-485. Aici folosim mai mult citatele sfinţilor despre creştini.

[4] Trad. I. Mihălcescu, Scrierile Părinţilor Apostolici, Chişinău 1923, vol. I, pp. 317-319.

[5] Aristide, Apologia pentru Religia creştinilor, text tradus în rev. Ortodoxia, an V, Bucureşti, Nr. 4, 1953, pp. 655-656.

[6] Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti, p. 211.

[7] Ibidem, p. 113.

[8] Ibidem, pp. 30-31.

[9] Sf. Ignatie Teoforul, Scrierile Părinţilor apostolici, p. 152.

(Mai multe aflați în cartea „Spre Tabor, vol I, Pr. Ilarion V. Felea)