Motto: „Aşa te mântuieşti, dacă vei cugeta așa: nimica sunt, nimica pot, nimica am. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări”.
CU DUMNEZEU ÎN INIMĂ, DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ
„Eu fac parte dintre oamenii simpli și fără carte”.
Fiecare suflet este chemat de Dumnezeu să urce pe scara mântuirii pe calea care i se potrivește cel mai bine. Sf. Sofronie din Saharov ne vorbește și el despre unicitatea persoanei umane și a lucrării proniei dumnezeiești cu fiecare credincios, în parte: „Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu altul. Oricât de mic sau de mare ar fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu «se îngrijește» de fiecare om aparte, comunicând inimii lui. Calea obișnuită nu este cea pe care o observăm la Sf. Siluan. El, ca și Sf. Serafim din Sarov, dintru bun început a trăit arătarea lui Hristos. Noi, însă trebuie să avem un alt obiectiv: creștinul, de obicei, trebuie să gândească cum, murind, să se fi curățit prin pocăință. Și atunci, se va arăta Hristos omului în vecinicie”.
„Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsură ce duce cineva viață de pocăință”, spunea părintele Proclu Nicău credincioșilor care îl căutau pentru un cuvânt ziditor de suflet, adăugând: „Pacea Duhului Sfânt, atunci o simte cineva, când începe a plânge, a suspina și nu se mai poate opri din plâns; atunci toți diavolii fug și el are o înțelegere sănătoasă și înțelege totul, sănătos duhovnicește. Aceste mângâieri care vin prin lacrimi, le poate avea cineva numai dacă duce o viață de pocăință sau are o smerenie adâncă”[1].
NĂSCUT DE ZIUA SF. IOAN HRISOSTOM
Părintele Proclu a venit pe lume de praznicul Sfântului Ioan Gură de Aur, pe 13 noiembrie 1928, într-o familie de țărani simpli, Ioan și Ana Nicău, în satul Mitocu Bălan din județul Neamț. Gheorghe, așa cum a fost botezat părintele Proclu în biserica satului natal, a fost al șaptelea copil din cei 11 ai familiei Nicău, patru băieți și șapte fete.
Educația plină de evlavie față de cele sfinte, primită acasă și influența vieții monahale din schiturile și mănăstirile care străjuiau meleagurile natale: Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratic, Secu, Horaița, au netezit drumul către mănăstire a patru dintre copiii credincioasei familii: monahul Proclu, monahia Agafia, monahia Filofteia și monahia Zenovia. Tatăl părintelui, Ioan Nicău era pădurar și ajuta mult monahii din zonă, avându-l ca duhovnic pe egumenul Sihăstriei, protos. Ioanichie Moroi.
Ori de câte ori, biserica satului natal ducea lipsă de preot slujitor, de la Sihăstria erau trimiși să săvârșească Sf. Liturghie ieromonahi care erau găzduiți în casa familiei Nicău. Apropierea de cinul monahal a aprins în sufletul copilului, Gheorghe, râvna fierbinte pentru rugăciune și nevoință.
MUGURI AI VIEȚII ISIHASTE
Adeseori, se retrăgea împreună cu sora lui, Ana – monahia Agafia, de mai târziu – în locuri singuratice unde făceau sute de metanii ca să se deprindă cu ostenelile vieții de mănăstire. Îndrăgeau liniștea și nu de puține ori, se afundau în desișurile pădurii ca să ducă hrană pustnicilor care se nevoiau în tainele rugăciunii isihaste. Odată reveniți în casa părintească, coborau în beci, luau câțiva cartofi pe care îi coceau în jar, dornici să mănânce și ei, pustnicește.
Din mărturisirile părintelui Proclu de mai târziu, aflăm că „pe când avea 4-5 anișori, jucându-se în sat cu copiii de prin vecini, a fost chemat la masă, alături de alți copii. Era în Postul Mare. S-au așezat toți la masă, dar când a văzut mâncarea, s-a ridicat și a fugit repede acasă. Avea o îndoială și s-a dus să o întrebe pe mama lui: «Mielul fript e de post?». «Nu, copile, nu e de post». «Și e păcat să mănânci miel, nu-i așa?». «Da». După ceva timp, văzând că lipsește, mama a trimis o soră mai mare să îl caute. L-a găsit stând la masă cu vecinii lor, părinți și copii, spunându-le tuturor cât de important este să postească”[2].
RUGĂCIUNEA ȘI ALBINELE
Pe lângă lucrul la pădure și creșterea animalelor, tatăl părintelui se îndeletnicea pentru întreținerea familiei și cu albinăritul. Într-un an, s-a întâmplat ca albinele să plece din stupi. Abătut, Ioan Nicău și-a îndreptat pașii către chilia duhovnicului său, părintele Ioanichie Moroi, întrebându-l ce să facă să iasă din impas. Sfatul primit a fost ca întreaga familie de la cel mai mic la cel mai mare să postească și să se roage ca Dumnezeu să le descopere locul în care au fugit albinele.
Gheorghe s-a rugat cu multă nădejde, fiind încredințat în inima lui că cererea familiei nu va rămâne fără răspuns înaintea lui Dumnezeu. La puțin timp, a visat că era într-o poiană în pădurea din apropiere, iar un glas îi șoptea: „Aici sunt albinele de care aveți nevoie, în acești doi copaci”.
După ce s-a trezit din somn, i-a povestit mamei visul avut, dar ea ezita să creadă cele auzite. Tatăl, însă, l-a trimis împreună cu sora cea mai mare să meargă în locul apărut în vis ca întreaga familie să se convingă dacă descoperirea era adevărată. Acolo, au avut bucuria să găsească albinele și astfel, au putut reface stupina.
PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA DE MĂNĂSTIRE ÎN OBȘTEA DE LA SIHĂSTRIA
„Cei care sunt în viața de obște au duhovnic care îi crește, ca să poată căpăta aceste două virtuți: smerenia și dragostea”.
Anul 1940 a adus multă jale în casa familiei Nicău. Tatăl părintelui Proclu își pierde viața într-un accident, în pădure. Rămasă văduvă cu cei 11 copii, în pragul celui de-al II-lea Război Mondial, mama, Ana este ajutată să întrețină numeroasa familie, de către Gheorghe care se învoiește să pască vitele satului și să muncească oriunde se găsea de lucru.
Deși avea doar 13 ani, sufletul tânărului Gheorghe tânjea după viața de mănăstire, iar chemarea de a-I sluji lui Dumnezeu o simțea tot mai puternic în inima sa. Într-una din zile, s-a hotărât să-și părăsească casa părintească și a pornit bucuros către mănăstirea sa de suflet, Sihăstria Neamțului. Protos. Ioanichie Moroi, deși albit de bătrânețe, l-a primit cu toată dragostea. Și l-a îndrumat să se așeze sub povățuirea părintelui Cleopa Ilie care, la scurtă vreme, va prelua și egumenia schitului. Însă, presiunea exercitată de autoritățile comuniste asupra noului egumen, îl vor sili pe părintele Cleopa să se retragă la pustie pentru un timp.
SUB POVĂȚUIREA IEROSCHIMONAHULUI MACARIE
Fratele Gheorghe va rămâne în grija ieroschimonahului Macarie Antonesei, duhovnic cu viață cuvioasă, mult nevoitoare, care l-a găzduit pe fratele Gheorghe în chilia sa, încă din primele lui zile de mănăstire, așa cum evocă părintele Proclu în amintirile sale. „Duhovnicul m-a dus în chilie la el. Erau puține chilii și frați mulți, că arsese mănăstirea. A făcut cu mine rugăciunea de seară și Paraclisul, iar restul de rugăciuni le-a făcut singur și pe mine m-a culcat. M-a învelit cu un cojoc într-un colț, că avea numai un pătișor. După aceea, am descoperit eu că avea sicriu în pat, că el n-a vrut să descopere. Și cum m-a culcat el în colțul acela, a socotit că m-a învelit pe cap și că nu văd. Și s-a pus să facă metanii, că era schimnic.
Pe urmă, a stat oleacă pe un scaun așa, iar apoi a zis: «Frate Gheorghe, scoală, hai la Utrenie! M-am dus cu el la Utrenie, am stat la biserică toată slujba și pe urmă, iar am venit. Iar a făcut unele rugăciuni cu mine și pe urmă, a zis: «Gata, să mă culc!». Și după ce m-a culcat, el a făcut socoteala că nu văd, s-a pus pe metanii… Și pe urmă, iar închinăciuni și metanii și când aproape să mă fure somnul, a început a plânge. Și a început a suspina, nu plângea tare, numai suspina așa. Atunci, mi-a sărit somnul. Și poate o fi dormit o oră, dar nu pe pat, pe un scaun acolo într-un colț, că era întuneric.
Și numai vine un părinte și zice: «Părinte Macarie, hai la Sf. Maslu!». Și s-a sculat și s-a dus la Sf. Maslu. Atunci, am văzut lucrarea călugărilor, cum se roagă noaptea”[3].
LUPTA CU PATIMILE
Povețele părintelui Macarie l-au ajutat mult pe fratele Gheorghe în lupta lui cu ispitele de tot felul care apar în viața de obște. Era îndemnat mereu să fie „om de pace oriunde s-ar afla” și să poarte neîncetat în suflet durerea pentru orice greșeală sau slăbiciune de-a aproapelui.
„Avea grijă de mine și totodată îmi spunea: «Când mănânci, unde ți-e mintea? Nu zici rugăciune? Nu asculți cuvântul de folos? Când spune preotul predica ori la priveghere, ce zici în minte?». Și mă învăța să zic: Doamne Iisuse. Și am observat că are mare însemnătate a nu ieși din sfatul duhovnicului”.
Ori de câte ori se întâmpla să îndure ironiile altor frați care râdeau, pentru că tânărului Gheorghe Nicău îi creștea mai mult mustaţa decât barba, acesta se silea să împlinească sfatul părintelui Macarie care îl îndemna. „Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu cu ei tot de tine, dar nu cumva să râzi de ei, că pierzi”.
Astfel, a învățat să se împotrivească duhului de răutate și de slavă deșartă. Pentru că celui ce rabdă ocara pe nedrept, Dumnezeu, îi dă, cu timpul, darul nepătimirii. Din neînțelegerile care se mai iscau între frați, a deprins obișnuința de a se defăima pe sine și de a fugi de judecarea aproapelui, ca să nu alunge din sufletul lui, harul Duhului Sfânt. „Cât timp am dat vina pe altul, am rămas fără pace. E mare pagubă când cineva zice: «Păi, eu de asta sufăr, din cauza cutăruia». Dacă am zis așa, am pierdut”.
ARMATA ȘI APOLOGIA ANTI-COMUNISTĂ
La vârsta de 20 de ani, fratele Gheorghe a fost nevoit să meargă în armată. Rânduiala mănăstirii nu îngăduia tunderea în monahism, înainte de satisfacerea stagiului militar. Cu binecuvântarea părintelui Cleopa și cu inima frântă de durere, a părăsit mănăstirea Sihăstria ca să se prezinte la centrul de recrutare, într-o perioadă în care mentalitatea comunistă atee se întindea ca un flagel asupra sufletelor tinere.
Poftit să intre într-o încăpere în care erau trei ofițeri, fratelui Gheorghe i s-au pus mai întâi, întrebările de rutină despre locul nașterii, ocupație, părinți… Iar apoi a fost somat să le spună tinerilor care așteptau să intre la interogatoriu că nu există Dumnezeu, că a crede în prezența și ajutorul Lui este o minciună. Cu toată împotrivirea sa, unul dintre ofițeri l-a luat de braț pe Gheorghe, l-a scos afară, l-a urcat pe o masă ca să poată fi văzut de toți și a strigat: „Iată, acest tovarăș a stat din copilărie într-o mănăstire, iar acum vrea să ne spună tuturor dacă L-a găsit pe Dumnezeu”.
Fără să stea prea mult pe gânduri, părintele Proclu a mărturisit ceea ce credea cu toată puterea în adâncul ființei sale. „Acești oameni mi-au spus să vă zic că nu există Dumnezeu, dar este Dumnezeu. Fraților, Dumnezeu există!”.
Amintindu-și peste ani de acele clipe, istorisea cu umor: „Ultimele cuvinte le-am spus de sub masă, nu de pe masă, fiindcă ei au întors masa cu mine, cu tot”. După ce l-au trântit jos și l-au bătut, a fost închis într-o cameră și după puțin timp, unul dintre ofițeri i-a înmânat buletinul și i-a transmis că a fost declarat inapt.
MONAH LA MĂNĂSTIREA SLATINA ȘI UCENIC AL PĂRINTELUI CLEOPA
„Ascultarea adevărată aceasta este: trupul se ostenește la muncă și sufletul poate să zică, Doamne Iisuse”.
Bucuria și recunoștința față de milostivirea lui Dumnezeu l-au adus pe negândite, înapoi la Sihăstria. I-a mulțumit părintelui Cleopa pentru rugăciunile lui, reluându-și ascultările cu mai multă râvnă și trezvie asupra atacurilor celui rău.
În obștea Sihăstriei de atunci, se nevoiau nenumărați părinți cu viață îmbunătățită. Lucrarea de căpătâi a monahilor era curățirea lăuntrică de patimi, prin cultivarea ascultării tăcute, a smereniei, răbdării și rugăciunii. Multe dintre mănăstirile cu tradiție monahală străveche, dar care rămăseseră fără viețuitori, au fost revigorate prin strămutarea unor părinți sihăstreni cu viață duhovnicească sporită.
Așa s-a întâmplat și cu mănăstirea Slatina, în anul 1949, când Patriarhul Iustinian a dispus aducerea aici a mai multor monahi de la Sihăstria, avându-l ca stareț pe părintele Cleopa. Obștea de la Slatina excela prin trăitorii rugăciunii inimii, între care se numărau: ieroschim. Paisie Olaru, viitorul mitropolit Antonie Plămădeală, arhim. Arsenie Papacioc, ieroschim. Daniil Sandu Tudor, părinții Petroniu Tănase, Dosoftei Morariu ș.a.
LUPTA DUHOVNICEASCĂ LA SLATINA
Părintele Proclu își amintește că „aceștia erau foarte sporiți. Ziceau Doamne Iisuse, unde erau puși la ascultare, făceau cu dragoste și parcă îi simțeai ca pe niște sfinți. Puteai să ai o mie de călugări din aceia, te simțeai ca numai cu unul. Unii, ce făceau? După Utrenie, veneau la chilie și ieșeau pe hol, unde făceau metanii până pe la ora 4. Și dormeau o oră, apoi suna clopotul să se ducă la biserică. De la biserică, se duceau la ascultare. Am vrut să mă țin de ei, dar n-am putut. Am fost neputincios”[4].
S-a străduit, însă, să aibă cât mai des în mintea sa, rugăciunea lui Iisus și să se lepede de voile și dorințele proprii, trecând prin diferite ascultări, printre care și cea de ucenic la stăreție. În imediata apropiere a părintelui Cleopa, a pătruns tainele vieții monahale, învățând să cugete zi și noapte la moarte și să-și cerceteze cu multă trezvie conștiința dacă este sau nu, rănită de boldul păcatului.
Mulțumit de râvna cu care își îndeplinea îndatoririle monahale, starețul mănăstirii Slatina scria într-o adeverință eliberată la 3 iunie 1950. „Fratele Gheorghe Nicău este un bun creștin, ascultător, supus, evlavios și foarte smerit, așa cum cer Sfintele Canoane. În obștea noastră, toate ascultările care i s-au încredințat, le-a exercitat fără cârtire și cu cea mai mare bunăvoință, spre deplina noastră mulțumire”.
Aceleași referințe apreciative se regăsesc și în recomandarea pentru tunderea sa în monahism, în care părintele Cleopa scria: „Acest frate este cel mai duhovnicesc dintre frații Sfintei Mănăstiri, foarte ascultător, râvnitor, harnic și este exemplu de smerenie, ascultare și în slujba Bisericii”.
TUNDEREA ÎN MONAHISM. PRIGOANA COMUNISTĂ
La slujba privegherii din 17 noiembrie 1951, fratele Gheorghe a intrat în cinul monahal, fiind călugărit cu numele de Proclu, de către Î.P.S. Sebastian, Mitropolitul de atunci al Moldovei. A fost luat sub mantie de părintele Dosoftei Morariu, neînfricat mărturisitor al credinței în timpul prigoanei comuniste și biograf harismatic al vieții Sfântului Serafim de Sarov.
Vestea despre viața plină de sfințenie a părinților de la Slatina s-a răspândit nu numai în Bucovina, dar și în întreaga țară, atrăgând atenția lipsită de bunăvoință a autorităților ateiste asupra mănăstirii. În primăvara anului 1952, Securitatea va dispune percheziții forțate în chiliile monahilor și arestarea părinților Cleopa, Arsenie Papacioc și a fratelui Constantin Dumitrescu.
După ce au fost anchetați la Fălticeni, părinții au fost eliberați cu condiția de a nu mai face „propagandă religioasă”. Cei doi duhovnici, părintele Cleopa și părintele Arsenie Papacioc s-au hotărât să se retragă la pustie, pentru o vreme, izolându-se de ochii iscoditori ai lumii în desișurile pădurilor din Munții Stânișoarei.
ASCULTAREA DE A VIEȚUI LA PUSTIE
În inimile viețuitorilor de la Slatina, plecarea forțată a celor doi mari trăitori ai rugăciunii, a adus multă mâhnire. Înainte să se despartă de povățuitorul său duhovnicesc, monahul Proclu i-a cerut părintelui Cleopa binecuvântarea de a se retrage și el din obște, pentru a duce o viață de isihie. Răspunsul primit, însoțit de semnul Sfintei Cruci pe cap, a fost următorul: „Așa îți dau blagoslovenie să te duci la liniște: să faci ascultare până ce nu ai să mai poți. Și când nu ai să mai poți, ai toată blagoslovenia”.
Părintele Proclu a continuat să viețuiască în ascultările de obște încă un an și jumătate. După care s-a îmbolnăvit și s-a retras la liniște împreună cu un alt ucenic apropiat de al părintelui Cleopa, părintele Macarie Tănase.
REVENIREA LA SIHĂSTRIA
Revenirea părintelui Cleopa la mănăstirea Sihăstria a adus după ea și întoarcerea în obște a celor doi monahi pustnici care însetau după povățuirea duhovnicească a marelui duhovnic. Grija de căpetenie a părintelui Proclu era să fie cu luare aminte la gândurile de judecată împotriva aproapelui care îi atacă, de obicei, pe nevoitorii vieții de obște. „Dacă judec pe aproapele și consider că el este în groapă și eu, sus pe mal, atunci, de fapt, e invers. Eu sunt în groapă și el, pe mal.
Trebuie întotdeauna a da vina numai pe mine și să-i socotesc pe toți, sfinți. Cea mai mare nenorocire este judecata sau osândirea și părerea că ești mai bun ca altul. Cât timp trece prin fața minții că eu sunt mai bun ca altul, aceea înseamnă despărțire de Dumnezeu”.
Iubea tihna rugăciunii pe care nu o putea afla decât fugind de clevetire și de însoțirile cu alți frați. „Când venea cineva și îmi spunea ceva de cineva, îi spuneam câte o minciună, ca să scap de el, ca să nu mă birui de judecată. Ziceam că-s tare bolnav, că mă doare capul. Ori îi spuneam alte trăsnăi și când vedea că mă culc, îmi dădea pace și scăpam de judecată. Judecata e a lui Hristos, nu e a noastră”.
ÎN INIMA PUSTIEI DE LA SIHLA
„Ce înseamnă a sta la liniște? Primul lucru sunt lacrimile și cugetarea la moarte. Și dacă te duci la pustie cu gând de viață lungă, nu poți răbda”.
După ce gustase din dulceața vieții însingurate, părintele Proclu cu greu mai reușea să-și găsească liniștea în viața de obște. Sufletul lui înseta de dorul de a petrece fiecare clipă, în vorbirea neîncetată cu Dumnezeu, în isihia inimii. Cerea mereu mijlocirile rugătoare ale duhovnicului său, părintele Cleopa, ca Dumnezeu să-i descopere voia Lui și drumul pe care trebuie să-l urmeze spre mântuirea sufletului său.
Într-una din zile, la ceasul de taină al spovedaniei, a primit răspunsul mult așteptat: Pustia. „Du-te!”, i-a spus părintele Cleopa, „dar toată lumea va ști că ai plecat fără binecuvântarea mea! Fiindcă ar mai vrea și alții să plece, deși nu sunt pregătiți pentru pustie. Să nu se facă tulburare!”.
Însoțit de binecuvântarea duhovnicului său, cu inima arzând de dorul rugăciunii isihaste, părintele Proclu a lăsat viețuirea de obște ca să guste din liniștea pustiei și să petreacă cât mai mult timp în contemplarea lui Dumnezeu. Locul de nevoință pe care și l-a ales a fost un bordei părăsit, aflat între Sihla și Sihăstria, în apropierea căruia a găsit și osemintele unui cuvios necunoscut pe care le-a îngropat cu multă evlavie într-un colț al bordeiului său.
PROGRAMUL ASCETIC
Rânduiala de rugăciune pe care încerca să o păzească cu acrivie era să-și înceapă privegherea seara, cu mii de metanii, să citească fără încetare din Psaltire și să rostească rugăciunea inimii, ore în șir. „Părintele Cleopa mi-a zis să fac tot timpul, pravilă. Iar când venea plictisirea în rugăciune, atunci începeam să citesc oleacă în Pateric, în Noul Testament. Și repede vedeam că apar gânduri. Și când apăreau, repede făceam metanii. Și când oboseam, mă puneam pe o buturugă, pe un scăunel și căutam să zic Doamne Iisuse. Iar dacă venea plictisirea, iar mai citeam oleacă.
Dar dacă nu aveam lumânări și era întuneric, numai metanii și închinăciuni făceam, că unele dăți nu aveam nici lumânări, nici chibrituri”.
În lupta cu neputințele firii, cu gândurile venite de la cel rău și cu patimile care zac ascunse în adâncul sufletului și ne despart de Dumnezeu, părintele Proclu s-a străduit să păzească sfaturile primite de la starețul mănăstirii Sihăstria ca să fie apărat de scutul ascultării, în fața atacurilor celui viclean.
„Părintele Cleopa mi-a spus să nu dorm cu capul pe pământ, că pot îmbolnăvi plămânii. Trebuie să stai rezemat pe un copac, pe un butuc. E cea mai mare nenorocire, la liniște să te culci odihnit. Trebuie să te culci obosit, să te culci cu lacrimi și tot cu lacrimi să te scoli. Și când vezi că nu mai poți deloc, atunci îl mai miluiești și pe trup, într-o anumită măsură. Și pe cât nu ai întâlniri, pe acea măsură poți posti, că mângâierile Duhului Sfânt țin loc de hrană. Și am observat că dacă seara mâncam și ajungeam un pic la săturare, mângâierea pe care am avut-o în timpul zilei, dispărea”.
MĂRTURIA PR. IULIAN DE LA PRODROMU
Părintele Iulian Lazăr de la Prodromu mărturisea într-o convorbire duhovnicească, că l-a cunoscut pe monahul Proclu în anii în care acesta se nevoia în singurătatea pădurilor de la Sihla.
„Eu eram la Sihla și mă duceam la dânsul în pustie. Îi mai duceam câte un posmag, cozonac, dulciuri care rămâneau (de la masă). Le puneam la uscat. Părintele Proclu era la pădure, în pustie. Când ajungeai la dânsul, trebuia să faci rugăciune. «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!». Și atunci deschidea.
Părintele Cleopa i-a dat binecuvântare să stea în pustie, dar i-a zis să nu știe nimeni că i-a dat această binecuvântare. Părintele mai zicea câte o glumă ca să se smerească. Zicea că nu e Proclu, ci Porcu’. Mai târziu, după ce s-a mutat la Mitocu Bălan, mergeam cu părintele Visarion Prepeliță la dânsul acasă și îi făceam Sf. Maslu. M-am folosit de el, pentru că vedeai într-însul un om cu care tot ai sta de vorbă”.
DECRETUL 410 DIN 1959. MITOCU BĂLAN
„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.
Viața monahală din România avea să fie zguduită din temelii de emiterea de către comuniști a Decretului 410 din 1959, prin care călugării care nu aveau 50 de ani erau siliți să se întoarcă la viața civilă. Sfătuit de părintele Cleopa să-și părăsească bordeiul ca nu cumva să fie descoperit și apoi, arestat, părintele Proclu primește binecuvântarea de a se retrage la marginea satului său natal, Mitocu Bălan. Acolo, pe un teren moștenit de la părinți, își construiește o căsuță mică în care va viețui până la sfârșitul vieții sale pământești.
Însă, anii de prigoană comunistă au fost ani grei, cu multe încercări. În simplitatea lui candidă, părintele Proclu aducea sătenilor slăbiți în credință, spre audiție, casete cu predicile părintelui Cleopa… Astfel încât aceștia să nu se piardă sub tăvălugul ateismului. La puțin timp, a fost denunțat și Securitatea a dispus urmărirea și arestarea lui.
Chemat la Piatra Neamț pentru interogatoriu, a fost găsit vinovat față de orânduirea comunistă și pe numele lui, s-a emis un mandat de arestare. În cele din urmă, a fost lăsat să se întoarcă la căsuța în care se liniștea cu rugăciunea, datorită intervenției unui cunoscut care a mijlocit pentru eliberarea lui, la Securitatea din București.
POVĂȚUITOR DE SUFLETE
După anii ’90, tot mai mulți credincioși au început să-l caute pe părintele Proclu pentru a primi un cuvânt de folos duhovnicesc sau pentru a-i cere rugăciunea în rezolvarea problemelor lor.
Arhim. Mihail Stanciu de la mănăstirea Antim își amintește: „Părintele dădea sfaturi tuturor, îi ajuta pe toți, monahi, ieromonahi, stareți, starețe, credincioși mireni, chiar și oameni rătăciți care aveau nevoie de ajutor. Pentru fiecare, avea un cuvânt de folos.
Am fost la el cu un iconar și părintele Proclu l-a sfătuit să se roage întotdeauna la sfinții pe care îi reprezintă în icoane. Pentru că iconografia nu este doar o simplă zugrăveală, ci o experiență a unirii cu sfinții reprezentați. Și dacă nu reușește, întâi de toate, pictorul să se unească cu sfinții pe care vrea să-i zugrăvească, nici privitorii de mai târziu nu pot să îi cunoască pe sfinți prin intermediul acelor icoane”.
SMERENIA PURTĂRII BOLII
Părintele Ovidiu Butnaru, care i-a fost duhovnic, ne destăinuie: „L-am cunoscut ani de zile și în situații extraordinar de grele. A fost bolnav, a căzut, a stat izolat cu zilele și nu mai putea să meargă. Dar nu s-a plâns niciodată, întotdeauna mulțumea lui Dumnezeu și chiar râdea puțin, așa pe sub mustață, spunând: «A, asta e puțin, asta e puțin». Acesta era cuvântul lui, de fiecare dată.
M-a uimit și o situație în care, mergând împreună, eu fiind cu mai puțin de jumătate din vârsta lui, nu mai puteam să sufăr osteneala. Și mă plângeam, însă, el nici măcar nu a deschis gura. În privința relației dintre noi, vă dați seama că eu eram cel care învățam de la el, cel care tot timpul eram ajutat și sprijinit. Cu toate acestea, părintele, având și el ca om micile lui greșeli, de fiecare dată se străduia să se spovedească… Și vă spun că, de multe ori când se mărturisea, era exact ca atunci când se ruga, cu aceeași zdrobire de inimă, socotindu-se pe sine cel mai din urmă”[5].
MĂRTURIA PR. STAREȚ AMBROZIE GHINESCU
Pentru părintele Ambrozie Ghinescu, egumenul Schitului Pocrov, părintele Proclu a fost o pildă vie de rugăciune lucrătoare. „Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că acest părinte învăța să adormi din rugăciune. Era una din învățăturile pe care părintele Proclu le repeta. Iar eu am fost fascinat de lucrul acesta și de felul simplu în care explica. Am încercat să împlinesc întocmai ceea ce spunea el și lucrul acesta mi-a adus multă bucurie.
Îmi amintesc cum într-o seară, pe când eram frate sub ascultare la stăreția mănăstirii Neamț, mi-a fost dor să merg la părintele. Ajungând acolo, sfinția sa a început să povestească despre el. Spunea că avea ascultare la stăreție, când era la Slatina. Iar acolo era un dulap unde erau ascunse niște prăjituri pentru musafiri și, de fiecare dată când trecea pe acolo, lua câte o prăjitură. Am rămas uimit de cuvântul părintelui, știind că același lucru îl făceam și eu.
Era la noi în stăreție un dulap unde maicile ascundeau prăjituri pentru musafiri și, fiind tânăr, de fiecare dată mă înfruptam de acolo. Părintele, însă, avea un umor al său prin care te încuraja, prin care te scotea din apăsare, din starea de încordare. Și îi dădea Domnul cuvânt de mângâiere pentru fiecare. Eu tot timpul îi spuneam că o să trăiască cât scria pe poartă, adică numărul 98 și părintele râdea. Voiam într-un fel să-l încurajez. În ultima perioadă a vieții, am fost de câteva ori la el. Și am remarcat că era foarte luminos la chip, chiar și barba avea un alb neobișnuit. Cu toate că era neputincios și se vedea cu fiecare respirație că este apăsat de neputința trupului, părintele avea o energie și un har deosebit”[6].
CU SUFLETUL ÎMPĂCAT, LA CEAS DE DESPĂRȚIRE
„Conștiință, te rog, spune-mi: Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc? Dacă mor acum, mă mântuiesc?”.
Odată cu trecerea anilor, trupul părintelui a început să fie tot mai slăbănogit de boli și de neputințe. Pe uşa încuiată a chiliei sale, se putea citi rugămintea: „Vă rog, nu bateţi! Sunt bătrân şi bolnav”. Însă, lumea continua să-l asalteze cu durerile și nevoile ei. Pe toți cei care se osteneau să-l cerceteze, îi încredința: „Eu așa mă rog ca toți care mi-au trecut pragul, să ajungă în rai”.
Ajutat să poarte povara apăsătoare a neputințelor trupești din ultimul an de viață de către maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, părintele Proclu se va despărți de lumea vremelnică în seara zilei de 28 ianuarie a anului 2017, de prăznuirea Sf. Isaac Sirul pentru care avea o prețuire aparte, în prezența câtorva monahi, dintre care maica stareță Justina de la mănăstirea Paltin și alți cunoscuți. Părintele, încredințat de Maica Domnului, a ales ca loc de îngropare mănăstirea Sihăstria Putnei, al cărei stareț, Părintele Nectarie, îl prețuia foarte mult.
SIHĂSTRIA PUTNEI, LOCUL ALES DE PĂRINTELE
Așezat pentru prohodire în biserica mănăstirii Sihăstria Putnei, va fi înmormântat pe 31 ianuarie, după săvârșirea Sfintei Liturghii de către un sobor de preoți slujitori, avându-l în frunte pe Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.
Este o dovadă de netăgăduit că cei care l-au cunoscut în timpul vieții, îi simt și acum mijlocirea în rugăciune și sprijinul neprecupețit: „Să vă spun sincer, acum, după ce părintele Proclu este plecat la cele veșnice, eu îi simt în continuare prezența și ajutorul. Am fotografia lui și când sunt în momente mai grele, mă uit la el. Nu trebuie să spun multe cuvinte și simt că îmi vine în ajutor. Mi-au spus mai multe persoane că părintele Proclu zicea: «Eu, când o să plec, o să vă ajut mai mult decât acum». Cât a fost în viață, el s-a rugat pentru noi, dar acum, după ce a trecut la cele veșnice, are mai multă îndrăznire la Dumnezeu și cred că poate să ne ajute și mai mult” (Ierod. Martinian). Veșnică să-i fie pomenirea!
(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 84)
[1] M. Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010, p. 17.
[2] Părintele Proclu, File de Pateric, vol. 1, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018, p. 16.
[3] Ne vorbește părintele Proclu, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2022, pp. 15-16.
[4] Ibidem, pp. 23-25.
[5] File de Pateric, Părintele Proclu, vol. 1, pp. 54-55.
[6] Idem, pp. 64-68.
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.