Este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu
Și e de luat aminte: mai mari, căpetenii, părinți, preoți duhovnici, cei care suntem însărcinați cu călăuzirea devenirii semenilor noștri: să nu devenim noi conștiința celui pe care îl educăm, ci conștiința lui să fie Dumnezeu, independent de mine. E greu, câteodată trebuie să mă impun, tot sunt nedesăvârșiri, începând cu cei mai mici pe care trebuie să-i călăuzim, în principiu (câteodată sunt mai buni decât noi).
Să avem asta în vedere: conștiința care trebuie să-l călăuzească pe cel care vreau să-l călăuzesc să nu fiu eu, ci Dumnezeu. Și, atunci este de neapărată trebuință ca omul liber să facă ceea ce face, liber să pășească în călătoria lui către Împărăție. Căci altfel, fiecare pas care nu este liber făcut nu are valoare veșnică. Are valoare disciplinară, morală, lucrurile merg cum trebuie, ca pe roate, da, dar nu e mântuire.
Cum ne ceartă Dumnezeu?
Și, deci, Dumnezeu duce pe om prin pedagogie sau prin pedeapsă. Iar pedeapsa nu e că Dumnezeu s-a mâniat și ne biciuiește, ca să ne învețe să nu mai facem asta, ci este urmarea alegerii mele. Am văzut asta la Sf. Ignatie Briancianinov, care spune undeva că dacă ai aruncat un pumn de pietre în aer, ar trebui să-ți cadă toate în cap. Dar Dumnezeu lasă să-ți cadă din acele pietre strict atâtea ca tu să înțelegi ceva. Și una din acele pietre poate trebuia să te omoare. Nu te omoară, dar te lasă să guști din calea pe care ai ales-o ca să o înțelegi, nu fiindcă S-a mâniat. Dumnezeul nostru nu e mânios. Și când spunem că e zăbavnic la mânie și grabnic la milă se vorbește în termeni inteligibili nouă la toate nivelurile, dar nu este mânios.
Mânia lui Dumnezeu este față de tot ceea ce este minciună, față de tot ceea ce este neadevăr, dar nu față de păcătos. Deci pedeapsa este rezultatul a ceea ce fac eu, în care Dumnezeu îmi lasă strict necesar, ca să mă dezmeticesc. Dacă nu mă dezmeticesc, ceva mai rău se întâmplă. O piatră mai mare o să-mi cadă în cap, și dacă nu, una și mai mare. Și s-ar putea să ajung într-un loc în care să nu mai pot să mă întorc. Însă, pedeapsa este rezultatul alegerilor noastre. Dumnezeu îngăduie ca numai cât e nevoie pentru devenirea mea să-mi cadă asupra-mi.
Actul liber în fața lui Dumnezeu
Și: fie am înțeles și prin pedagogie poate înapoi să mă aducă, fie n-am înțeles și atunci prin pedeapsă trebuie înapoi să mă aducă. Dar e tot dragostea lui Dumnezeu, tot ochiul blând și binevoitor al lui Dumnezeu, care mă urmărește oriunde aș fi și care mă duce către mântuire. În rezumat, este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu.
Nu vorbesc de Stat și de legi. Sau chiar și de vecinii noștri creștini, că toți suntem creștini în devenire, și unii dintre noi sunt mai aicea, alții sunt mai acolo. Și judecățile noastre sunt în orice caz păcătoase, în măsura în care am judecat. Că trebuie să lăsăm numai pe Hristos să judece, dar, chiar dacă sunt bune și binevoitoare, tot slabe sunt. Trebuie să ne punem măsură judecata lui Hristos și după ea să ne călăuzim.
(Selecții din Conferința susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța, 19 oct. 2017, publicat și în Nr. 55 al Revistei Atitudini)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.