ASPAZIA OȚEL PETRESCU | SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE

Copilăria la sat

Spuneți-ne câteva cuvinte despre copilăria dvs. De la cine ați deprins alfabetul credinței?

De la bunica mea care atât de tare se ruga! Avea icoane, punea lumânări jos, pe pământ, că nu erau podele. Tăia cartoful în două și băga lumânarea, aşa, în cartof, să stea. Nu ştia carte, dar striga mereu pe Dumnezeu. Eu am copilărit la ţară pentru că părinţii mei au fost învăţători şi târziu, au ajuns ei învăţători la oraş. Toată cariera lor a fost făcută prin sate.

Am avut şi eu o străbunică, străbunica paternă care a trăit 101 ani. Dar altfel, toţi cei din familia mea s-au dus destul de devreme. Bărbaţii, în special, au murit chiar tineri. Bunicul meu matern a murit la 50 de ani, bunicul patern la 60 de ani, tineri. Bunicile au murit ceva mai în vârstă, s-au apropiat de 70 de ani. Mama mea s-a apropiat de 80 de ani.

Ultima mea dorință: sfârșit creștinesc, Părinte!

Și pe mine odată un părinte m-a întrebat care este ultima mea dorință. Am spus: „Sfârşit creştinesc, părinte”. Şi părintele zice: „Dar ce, sfârşitul vostru de acolo, din închisoare, nu era creştinesc?”.

Zic: „Era un sfârşit hotărât de Dumnezeu în planul Lui de mântuire a noastră, dar nu era creştinesc”. Sigur, îl sfinţeşte bunul Dumnezeu, la El toate sunt cu putinţă, dar eu aş vrea să fiu pusă în ţărână cu o bună aşezare creştină, că „din pământ eşti, în pământ te întorci”, cum a zis Domnul.

Aș vrea să îmi cânte un preot dezlegarea la cap, care are o putere nemaipomenită și pe care el o citeşte cu puterea pe care o are de la Duhul Sfânt, prin taina preoţiei. Cei care au fost trimişi direct în pământ, în râpi şi în văi şi în ape şi aruncaţi în crematorii, toţi aceştia nu s-au bucurat de ultima dezlegare, de ultima binecuvântare pe care Hristos, prin preoții Lui, o acordă creştinilor.

Tinerețe plină de idealuri

Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți.

Părintele Arsenie Boca privea undeva departe și de fiecare dată îmi mai dădea o binecuvântare pe care eu să o aud, pentru că spunea cu vocea: Dumnezeu să îți ajute, copilă! Și părintele Antonie mi-a spus: «Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ți-a dat Părintele».

Arestarea

Cătușele grele vor cădea pe mâinile ei, după ce îi va alerga pe agenții Siguranței pe Valea Frumoasei în încercarea temerară de a scăpa de urmăritori: „Eram aproape de pădure. Valea nu era uscată încă. Iarba înaltă, plină de rouă mi-a udat rochia care se lipea de picioare și mă împiedica. Sandalele ușoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi și alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul și mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece și în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că în alte cazuri similare, agenții au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că dacă le scap, o vor ridica pe mama care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aștept, să-mi urmez destinul”.

„M-au așezat în unghi drept chiar pe birou și în timp ce șeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde și cum nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aș fi dat orice ca să leșin sau măcar să pot urla (…). Loviturile erau cumplite. Le simțeam ascuțit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet”.

„Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri, mă clătinam și vedeam negru în fața ochilor: bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă, căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez”.

„Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul și țara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemență pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luați în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine și mă consider răspunzătoare de acest fapt”.

Mislea

Bisericuța de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aștepta. Izvor de credință și speranță, ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă, ne-a dat tărie și alinare. Avea să fie transformată sub ochii noștri în magazie de confecții – acesta era prețul ca să nu fie demolată – dar și așa, aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii și din duhovnicia ei creșteau dăruirea și iubirea. Da, iubirea într-un loc unde ura și barbaria își făceau din ce în ce mai mult loc.

Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învățat să scoatem cearceaful de pe pat și să așternem sub noi un prosop. Așezam între cearceaf și pătură toate zdrențele cu care ne îmbrăcam formând un înveliș mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase, fiecare «foiță de ceapă» conta. De fapt, ne număram anii de detenție în ierni, deși și verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depășit, atât de cumplită era teroarea frigului.

„Doream să-mi culc îndurerarea lângă cea a suratelor: era mai puțin intensă când o trăiam împreună. Ce bine era că între pământul negru de jos și cerul prea înalt de sus, Dumnezeu a așezat ca scară, prietenia!”.

„Bucuria de a fi cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean de frumusețe, de echilibru. Lângă El, totul era nesfârșit de frumos, de bun, de adevărat (…). Acum, mai clar ca oricând îmi e limpede că ceea ce ne lega era iubirea”.

Miercurea Ciuc

„M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul. Nu mai simțeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătușe, simțeam de pe acum turma de șobolani urcată pe mine. Și într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: «Doamne! Nu mă lăsa!». Și în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu și totuși nu-mi percepeam existența. Ieșisem parcă din timp și din spațiu, nu știam, de fapt, ce eram și unde eram. Eram o vibrație intensă, aproape de nesuportat. Simțeam o încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat și totuși mistuitor ca un rug fără arsură”.

„M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supraviețuim Calvarului. Închise în spații strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaștem până la saturație toate limitele, noi, totuși nu ne-am sfâșiat între noi și nu ne-am pierdut mințile pentru că am descoperit puterea dragostei și am luptat să ne însușim treptele dragostei”.

Eliberarea

Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură! Și totuși sorbeam cu nesaț lumina imperială și căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului și poate pentru că îmi simțeam sufletul inundat de o frântură din tinerețea mea întreruptă abrupt cu 14 ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate: «Puteri, ce puneți între noi hotare!/ Amenințați, loviți, răniți mai tare!/ C-un zâmbet în luminile privirii,/ Cu milă și blândețe vă primim./ Nu tremurăm la gândul nimicirii,/ Noi suntem mai puternici: noi iubim»”.

(Fragmente extrase din cartea Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Foto credit: Cristina Nichituș Roncea