PĂRINTELE GHERASIM – ISIHASTUL TEMNIȚELOR COMUNISTE
„Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea”.
Răstignit pe crucea bolii în supraaglomerata cameră 4 Spital – unde își petreceau ultimele clipe de viață bolnavii ai căror plămâni erau ciuruiți incurabil de morbidul bacil Koch – părintele Gherasim, care împărțea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe țară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II și al lui Antonescu) pe care l-a întors la credință, salvându-i sufletul de noaptea iadului – „era slab ca o arătare. Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze.
Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma părintelui Gherasim”[1].
Lucrător al Rugăciunii
Pe măsură ce trupul îi este aproape cu desăvârșire strivit în ghearele TBC-ului, sufletul părintelui se topește tot mai mult în oceanul de iubire al Dumnezeirii, în care se lasă cuprins cu toată ființa prin taina rugăciunii: „Starețul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame și de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioși și priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoștea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conștient, șoptea ore în șir rugăciuni și găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alții”[2].
Statornicit în puterea dragostei lui Dumnezeu care înveșmântează frământătura de lut a omului curățit de zgura păcatului în harul înțelegerii și al cunoașterii mai presus de fire, sufletul părintelui Gherasim se luminează de tainele cerești. Hristos i le împărtășește ca unui prieten care va fi înțeles nebunia urmării Lui, aceea de a birui lumea.
„Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci: «Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui»…
Sf. Gherasim de la Târgu Ocna
S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat: «Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta»”[3].
Ațintit asupra adâncului nesfârșit al rugăciunii și împresurat de strălucirea Soarelui Înțelegător, Valeriu Gafencu va țese în firul de borangic al cuvântului transfigurat de har „Colindul robului” închinat părintelui Gherasim: „Pe Malul Trotușului/Cântă robii Domnului/Înjugați la jugul Lui/Dar cântarea lor e mută,/ Că-i din suferință multă/Și-i cu lacrimi împletită./În inima robului,/Domnu-și face ieslea Lui,/În noaptea Crăciunului./Flori de crin din ceruri plouă/Peste ieslea Lui cea nouă./Și din flori picură rouă./Stă un copilaș în zare/Și privește cu mirare/La fereastra de-nchisoare./Lângă micul copilaș/S-a oprit un îngeraș,/Ce-i șoptește drăgălaș:/Azi Crăciunul s-a mutat/Din palat la închisoare./Unde-i Domnu-ntemnițat./Și copilul cel din zare/A venit la închisoare/Să trăiască praznic mare./ Refren: Lăsați-i pe copii să vină,/Să-mi aducă din grădină/Dalbe flori de sărbători/Dalbe, dalbe flori!”.
PE TREAPTA DESĂVÂRȘITEI IUBIRI ÎN ANTICAMERA MORȚII DE LA TÂRGU OCNA
„Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește!”.
În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, Ioan Ianolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiași macabre camere, Vasilescu, torționarul starețului de la Canal ajuns și el victimă al „dreptății comuniste” și adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință. Richard Wurmbrand își amintește.
„Patul meu era între al starețului și al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoților. Îi bătea până cădeau în nesimțire. Dar, cine știe de ce, colonelul Albon îl luase la ochi și fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era și el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult. Acum, Vasilescu regreta toate acestea și-și plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârșise la Canal. Nu-l cruțase nici pe stareț. Era vizibil că se afla pe moarte și încercam să-i aduc puțină consolare, dar el nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții”.
Își binecuvintează torționarul
Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torționarului său și-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieții: „ Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice «iubesc» și să fie un simplu cuvânt de șase litere.
Acesta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești».
Adormit în ieslea temniței de Crăciun
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”.
Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, părintele Gherasim „a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor. «Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!» a spus el stins”[4]. Înștiințat de sosirea ceasului despărțirii de lume, părintele Gherasim își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”[5]. „Apoi a tușit și în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”[6].
Osemintele acestui martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nicio măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune.
Nădăjduim însă ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele comuniste și astfel poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale mucenicului sfințit Gherasim Iscu.
Amintim faptul că Patriarhia Română a hotărât canonizarea Părintelui Gherasim Iscu de la Tismana, în ședința din 11-12 iulie 2024.
Să avem parte de rugăciunile Sf. Gherasim de la Tismana, mărturisitorul lui Hristos!
[1] Idem.
[2] Richard Wurmbrand, op. cit.
[3] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 326.
[4] Idem, pag. 289.
[5] Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 93-94.
[6] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 289.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 42)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.