Canonul personal
Canonul personal trebuie să fie măsurat ca să-l putem urma în fiecare zi, dar cu atenție și cu smerenie, cu un simțământ deplin în interiorul nostru că nu facem ceva special, ci să avem trăirea că suntem asemenea unui copil care stă înaintea lui Dumnezeu și Îi spune: „Doamne, ajută-mă!”. De aceea canonul de rugăciune nu trebuie să constituie o obișnuință pe care o săvârșim ca să se termine cât mai repede, ci el trebuie să fie un prilej de bucurie.
Dar când este adevărată această rugăciune? Autenticitatea rugăciunii de seară se vede a doua zi. Dacă a doua zi ieși și nu ești în pace, nu ești liniștit, rugăciunea ta nu a fost corectă. Dacă undeva reacționezi în timpul zilei, dacă te împotrivești în cuvânt, dacă ți-ai pierdut din dispoziția ta cea bună, pentru că tu te-ai rugat astă noapte, atunci rugăciunea ta făcută, nu este adevărată.
Canonul vindecă
Rugăciunea personală de chilie o adeverește și certifică viața de zi cu zi. În mănăstirea în care suntem, treci pe lângă un părinte și îl întrebi: „Ce faci, părinte? De ce nu ești bine?”. „Pentru că nu mi-am făcut pravila, nu sunt bine”. De multe ori îl întreb pe un altul: „De ce răspunzi așa, de ce reacționezi altfel?”. „Sunt obosit”. „De ce ești obosit?”. „Din cauza privegherii”. Atunci înseamnă că privegherea ta a fost greșită. Așadar ca rugăciunea să aibă rezultatele pe care le-am menționat, trebuie să aibă și condițiile pe care le-am menționat. Canonul și rugăciunea personală într-o mănăstire sunt necesare.
Este ceea ce încălzește hrana, vindecă rănile și săvârșește o împreună împlinire, astfel încât monahul să poată obține și să poată primi harismele Sf. Duh: bucuria, pacea, iubirea de frați, jertfa, ascultarea și atunci obștea poate fi desăvârșită pentru că duce pe monah la smerenie, îl face să fie sociabil, să poată comunica cu ceilalți, îl face și isihast și îl face să fie înger într-o sinodie(comunitate). Iar ceea ce adeverește că suntem o sinodie este faptul că trebuie să fim o sinodie angelică, îngerească, sinodie care în mod continuu trebuie să slăvească și să se apropie de Dumnezeu.
„Trăiești atât timp cât te rogi”
Această conjuncție, această legătură – asceză și smerenie – constituie ceea ce numim ethos ortodox.
Toate acestea, atât slujirea cât și asceza au drept consecință curățirea monahului de patimile lui, în spatele cărora se află eul nostru. Rugăciunea este cea care ne face trecerea între noi și Dumnezeu, mijlocul prin care putem să vorbim cu Dumnezeu. Viața monahală fără rugăciune este ceva pe care Dumnezeu nu îl înțelege. Când monahul se roagă, atunci el este om. Astfel el arată că trăiește împreună cu Dumnezeu. Trăiești atât timp cât te rogi. Rugăciunea este cea care întărește și sfințește orice altă lucrare săvârșită în mănăstire.
(Extras din cuvântul Pr. Elisei, rostit la mănăstirea Agapia, publicat și în Revista Atitudini Nr. 41)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.