VASILE VOICULESCU – ICOANA VIE DIN ÎNCHISOARE

Într-o zi un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deținuții de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost ”Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare”.

Un mare om de cultură, îmbrăcat într-o mare haină de smerenie. Așa este descris poetul Vasile Voiculescu de către camarazii săi de suferință din pușcăriile comuniste. Purtarea crucii și dragostea față de semeni îl determină pe marele poet la acte de jertfă memorabile. Acestea sunt adevăratele genii ale Harului, care își ascund geniul sub haină sfântă a smereniei. VASILE VOICULESCU – ICOANA VIE DIN ÎNCHISOARE

Rugăciunea isihastă în temniță

Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe piept, un om, aș putea spune fără vârstă, un chip ca o icoană bizantină.

Părea că se mai izola odată în el însuși, absorbit în propriile-i gânduri. – Cine este omul acesta? – l-am întrebat pe unul din deținuți. – Cum, nu știi cine este? N-ai fost student la Filologie? – Nu, nu știam. – Este poetul Vasile Voiculescu, autorul ”Sonetelor închipuite”. Nu-l făcusem la liceu sau la facultate pe Vasile Voiculescu dar auzisem de numele său și de ”Sonetele” care circulau în manuscris. Să fi fost și acestea o blasfemie? L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia. Într-o suferință divină. N-aveam să-i mai reîntâlnesc chipul decât pe coperțile cărților tipărite într-un târziu după moartea sa. (Ion Diaconu, fost deținut politic)

Aiudul

Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Părintele Apostu [Ioan], un mare cărturar, înscris la meșteșugul condeiului, se făcuse și mai mic lângă mine, și abia reuși să silabisească: ”Este poetul Vasile Voiculescu, să-i facem repede rost, dacă se poate, mai ferit de fluxul curenților, că e prăpădit de bolnav”. I-am oferit patul meu și eu m-am cocoțat pe al treilea, suprapus, undeva pe lângă fereastră, de unde puteam supraveghea atât celularul Aiudului, construit sub formă de T, cât și spitalul, orientat undeva către dreapta. […]

Prelegeri în celulă

Adaptarea lui la nevoile camerei n-aș putea susține că s-a făcut ușor. Încă de la ușă se simțea nevoia de aer și cei care stăteau în jurul tinetei pur și simplu se sufocau. Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușci se încordau distrofici sub zeghe.

Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră. Cu timpul poetul și-a mai revenit, căpătând chiar o tentă de roșeață în obraji, în ciuda celor 50 de grame de pâine pe zi și a 250 de grame de turtoi, de multe ori rânced. Seara ne roteam în jurul său, improvizând adevărate șezători, unde marele meșter al condeiului își depăna amintirile cu iscusința unui vrăjitor de pe alte tărâmuri. Așa mi-a fost dat să cunosc în lectura autorului: ”Zahei Orbul”, ”Capul de zimbru”, ”Ultimul Berevoi”, ”Chef la Mănăstire”, etc. […]

Își donează ciorapii altui deținut

Într-o zi deosebit de friguroasă, cineva îi furase obielele. Deținuților politici nu li se distribuiau ciorapi, chiar reformați de la unitățile militare. Gestul ne-a indignat pe toți, pentru că nu exista unui să nu sufere de frig. La o percheziție făcută de către câțiva dintre noi asupra fiecărui coleg de celulă, au fost descoperiți la un fost plutonier major de jandarmi, Andrei, condamnat de tribunalele militare pentru excesele de zel săvârșite în timpul guvernării Transnistriei. Poetul însă i le-a lăsat: ”Poate că el are mai multă nevoie de ele!”, a căutat poetul să îndulcească situația. ”Nu-l lipsiți de acest primar instinct de conservare!” și niciodată nu s-a mai atins de ele, cu toate că picioarele lui erau înțepenite de frig. Acesta era omul de suflet și marele cărturar Vasile Voiculescu. (Gheorghe Penciu, fost deținut politic)

Pr. Adrian Făgețeanu: smerit și serafic

Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i-au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n-ai dreptul nici să mănânci”. Şi l-au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame.

Nici aceea n-au vrut să i-o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr-a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să-i dăm lui. El nu voia şi eu l-am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

Se hrănea din Duhul Sfânt

Stimate dle Vasile Boroneaț, când l-ați întâlnit pe Vasile Voiculescu în închisoare și în ce împrejurări?

– În luna februarie a anului 1961 m-am îmbolnăvit de o formă gravă de reumatism poliarticular și după un lung șir de pătimiri am fost internat în micul spital al închisorii. Eram istovit de puteri, iar în salon era liniște. La scurt timp, probabil în urma injecțiilor administrate, am adormit pe patul pe care mă așezaseră. După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mișca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu încăperea.

Am zărit atunci într-un pat din colțul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea și figura lui iradiau liniște și blândețe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă și dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare – Poetul Vasile Voiculescu.

Am resimțit dintr-o dată o mare atracție pentru el. Simțămintele au fost reciproce pentru că spre seară l-am auzit întrebând: ”Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutați-mă să ajung până la el”.

Grija față de ceilalți deținuți

În scurt timp s-a așezat pe marginea patului adus de câțiva frați de suferință, printre ei și Jidveanu. M-a întrebat cu blândețe cine sunt și de unde vin. Abia ținându-mi respirația de durere i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros spunându-mi că deși se simte neputincios o să mai vină la patul meu. La o săptămână după ce m-am împiciorogat i-am întors vizita. Ne împrietenisem. Era un mare visător, îi plăcea să povestească întâmplări plăcute din viața lui și a familiei sale.

Cred că a doua oară când a venit la patul meu mi-a mărturisit că a avut un vis ciudat: se făcea că din pâlnia gramofonului pe care-l avea acasă – donație a reginei Maria, din vremea când era medic la Domenii – o voce i-a spus ”mergi la tânărul Vasile care a venit în salon și vorbește cu el”. M-a întrebat ”tu crezi în vise? Eu cred”. Răspunsul fiind cel așteptat. Niciodată nu ne-am povestit cum am ajuns în închisoare. Discuțiile cu el erau parcă o continuare a unui dialog de suflet, numai de noi doi cunoscut. Comunicam unul cu altul din priviri cu toată ființa.

Creștinul desăvârșit

– Cum se purta cu ceilalți bolnavi?

– Era impresionantă purtarea lui față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era un creștin desăvârșit. Nu-l interesa prea mult hrana împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deținuții de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost ”Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare”. Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a ființei umane!

Fragmente extrase și de pe site: fericiti cei prigoniti