NEVOINȚELE MAICII MIHAELA IORDACHE DIN MĂNĂSTIRE

Nu doar martiră și mărturisitoare, dar și ascetă plină de smerenie, urmând pe drumul curăției Maicii lui Dumnezeu. Un crin ales al Bisericii Românești, o floare cu bun miros a neamului românesc. NEVOINȚELE MAICII MIHAELA IORDACHE DIN MĂNĂSTIRE

„TOATĂ VIAŢA I-A FOST NUMAI DE SACRIFICIU, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI MUCENICESC”

După ce îşi oferă un scurt răgaz de liniştire la Mănăstirea Pasărea, la 22 septembrie 1942 intră în obştea monahală de la Vladimireşti, sub numele de sora Maria. Alege să-şi ducă crucea în smerenie, rugăciune şi dăruire necondiţionată. Rezistă ispitei de a fugi de suferinţă, învrednicindu-se de harul de a trăi într-o stare de continuă prezenţă înaintea lui Dumnezeu.

Mărturiile maicii Veronica, stareţa mănăstirii, sunt grăitoare în acest sens, alcătuind crâmpeie de materic. „Mergea la ascultările cele mai grele, deşi avusese cândva fracturată coloana vertebrală şi ca să nu cârtească celelalte surori. De exemplu la secerat, secera în genunchi până-i sângerau. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea şi făcea acolo rugăciuni şi mii de metanii. Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia să fie fiartă noaptea pentru a doua zi, toate surorile plecau. Se ştia că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deşi ziua muncea din greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă şi, de era ger, venea cu ea îngheţată tun.

Asceza aspră în mănăstirea Vladimirești

Postea zile în şir, dacă o nemulţumea ceva: niciodată nu se supăra. Iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduinţă să nu stea cu obştea la masă şi timp de un an de zile, se aşeza la masă după ce maicile şi surorile ieşeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămâneau lor. Dar mâncarea nu era îndestulătoare, aşa că prea multe firimituri nu găsea. Cu timpul, Măicuţa şi fetele lăsau anume pe masă ceva de mâncare.

În chilie nu se învelea noaptea, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase, foarte frumoasă. Dar nu s-a învelit niciodată cu ea, ci a dat-o la stăreţie, pentru oaspeţi, pe motiv că nu se cade călugărului să se simtă bine sub o astfel de plapumă… Toată viaţa i-a fost numai de sacrificiu, până la sfârşitul ei mucenicesc”[1].

După doi ani este rasoforită (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela şi ascultarea de secretară a mănăstirii. Continuă să fie model de vieţuire în toate, uimind prin puterea de dăruire şi de înţelegere a chemării lăuntrice pe care o trăieşte profund, cu întreaga-i fiinţă.

Smerită dar neînfricată

Dârzenia şi spiritul de jertfă care o caracterizau, o fac să apere cu propriile braţe altarul mănăstirii într-o zi a anului 1944, când soldaţii ruşi dau năvală în biserica mănăstirii, vrând să o prade: „Aceştia voiau să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nicio ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit”[2].

[1] Cf. mărturiei maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea Vladimireşti, din anul 2004.

[2] Idem.

(Fragment din cartea „Sfinții închisorilor”, editată la Mănăstirea Paltin).

Notă: Maica Mihaela Iordache a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, în anul 1963.