CIPRIAN VOICILĂ: DE CE BEI?

A-i cere unui alcoolic să nu mai bea echivalează cu a-i pretinde unui om fără mâini și picioare care a căzut într-o groapă să iasă prin propriile lui puteri de acolo.

Sufletul se poate vindeca de patima beției. Urmăriți o poveste impresionantă care ne dezvăluie și pricinile pentru care ajungem la această patimă dar și vindecarea ei. Ciprian Voicilă: De ce bei?

„Beam din revoltă”

De ce bei?, iată o întrebare care s-a făcut îndelung auzită în viața mea. Beam din revoltă, asta e foarte clar. Germenii revoltei au fost sădiți în inima mea încă de pe la paisprezece ani. Eram buzoian și am aflat că locul unde se strâng adevărații bărbați este rockoteca. Unde se ascultă și singura muzică adevărată: rock-ul. Și ca să provoc saltul de la adolescență la maturitate am făcut într-o seară un drum acolo, luând cu mine și cinci țigări Monte Carlo. Stăteam la o masă mâncând covrigi la șir și fumând.

Pe la zece seara intrau în scenă VIP-urile locale, care deși erau studenți în București, se întorceau în week-end acasă ca să întrețină atmosfera locului. Poreclele lor aveau rezonanță: Câine, Tractor, Pește, Cartof. Purtau plete, fumau abundent, beau vitejește și la ora de trash, care începea pe la miezul nopții, dansau. Adică începeau să sară ca nebunii și să se izbească între ei cu picioarele. Mascota locului era un craniu uman care atârna deasupra ringului de dans și care avea în găvane două becuri aprinse.

Uneori rockerii buzoieni erau actori  în scenete tragicomice. Într-o noapte, Tractor s-a îmbătat și a vrut să se arunce în cap în apa din fântâna arteziană, care decora intrarea în rockotecă. După ce s-a aruncat cu capul înainte a constatat că apa avea adâncimea de o jumătate de metru.

Cioran și deznădejdea

Tot în acea perioadă l-am descoperit pe Cioran, căruia i-am fost ani de zile unul din cei mai fideli cititori. El era scârbit de viață, iar eu înspăimântat. Îmi era teamă de examenul de admitere la liceu ceea ce nu mă împiedica să citesc pe ascuns romanele de aventuri ale lui Sven Hassel, un fost soldat danez care a luptat într-un batalion disciplinar de partea nemților în timpul celui de-al doilea război mondial. În loc să învăț cum se cuvine comentariile literare la Frații Jderi sau Miorița.

Tot în ultimii ani de școală generală îmi căutam identitatea în muzica specifică României postdecembriste. Se asculta alandala Michael Jackson, New Kids On The Block, Roxette, Gipsy Kings, Vanilla Ice, AC/DC, Guns n Roses, Metallica, George Michael. Un cunoscut din cartier, Ștefănuț, își tapetase tot dormitorul cu fotografiile lui Michael Jackson. Michael te privea inclusiv de pe tavanul camerei sale. Ștefănuț era Michael-ul nostru nerăbdător să ne arate cu orice prilej cât de bine îl imită pe star-ul american.

Prin oraș rockerii se băteau cu depecherii și se încăierau laolaltă cu raperii. În timp mi-am dat seama că față de raperi și depecheri, rockerii erau mai serioși: ascultau o muzică gravă și, ceea ce era foarte important pentru mine, ăștia citeau, deci puteai discuta cu ei diverse lucruri.

Barul din sat

La sfârșitul clasei a opta am dat admitere la Liceul Teoretic Pătârlagele și am intrat la secția umanistă. Între timp mama mea s-a recăsătorit cu un domn care a ales să se retragă din oraș în comuna natală, Gura-Teghii, și să construiască acolo un bar. Era perioada în care începuseră să apară barurile în sate ca ciupercile după ploaie.

Așa se face că pentru patru ani am părăsit mediul urban pentru un loc pitoresc: satul Furtunești din comuna mai sus menționată. Sat în care ursul cobora uneori până la șosea ca să mănânce dezinvolt prune. Casa noastră era străjuită de o stâncă pe care mă urcam cu noii mei prieteni ca să jucăm pâr-poc, adică împușcatelea. Iarna se auzeau în depărtări lupii urlând.

Din punct de vedere economic stăteam bine pentru că barul nostru era singurul din sat. Atracția localnicilor era video-ul la care vedeau în fiecare seară filme de acțiune în care jucau actori care aveau să devină niște idoli pentru adolescenții din România: Bruce-Lee, Van Damme, Jackie Chan, Steven Seagal, Arnold Schwarzenneger. Niște idoli cărora nu le aduceam jertfe, dar am fi vrut să devenim ca ei. Într-un anumit fel le jertfeam propria noastră viață.

Bravura adolescentului și fake-maturitatea

Pentru mine începuse o viață grea: mă trezeam pe la ora cinci dimineața, iar la cinci și un sfert ne lua din stație rata. Mergeam douăzeci și doi de kilometri până la Pătârlagele. Ajungeam la șase și jumătate de multe ori înghețați și obosiți. Ne plimbam în lung și în lat vreo oră fie vară, fie iarnă pentru că liceul se deschidea abia peste o oră, la șapte și jumătate. Orele începeau la opt fără douăzeci. În clasa a noua, în gara micului orășel Pătârlagele am descoperit o baracă transformată în birt, unde intram împreună cu colegii mei de navetă și beam un ness, fumam o țigară la căldură.

M-am obișnuit greu de tot cu fumatul, dar printr-un efort de voință am reușit să trag fumul în piept fără să tușesc sau să amețesc. Și în felul acesta am simțit că sunt acceptat în noul meu grup de prieteni navetiști, care erau mai mari decât mine. Era ca un rit inițiatic prin care dacă treceai făceai saltul de la copilărie la maturitate. Cum puteam deveni matur altfel decât imitând comportamentul oamenilor maturi: fumând, fiind agresiv, folosind cuvinte vulgare.

Beția și războiul

În clasa a zecea s-au produs niște transformări cu mine.Am început să merg la discotecă și mi-am propus ca să mă îmbăt programatic. Timp de câteva luni nu mă duceam la ore dacă nu beam trei sute de grame de tărie. Gestul meu se voia unul de revoltă împotriva tuturor. Eram în război cu toată lumea.

Purtam plete, mă declarasem rocker. Descoperisem muzica trupei The Doors al cărei solist vocal, Jim Morrison, decreta într-un cântec: This is the end/ My only friend/ The end/. Meditam la afirmația lui Albert Camus: A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei.

Tentativa de sinucidere

Eu hotărâsem că nu merită să fie trăită. Și, ca să-mi demonstrez asta, în ziua în care am împlinit optsprezece ani m-am decis să mă arunc de la etaj. Zis și făcut. Am ajuns dimineața în Pătârlagele, i-am așteptat pe ceilalți prieteni de pahar, ne-am așternut la o masă și ne-am pus temeinic pe băut. Știu că am băut de unul singur o sticlă de lichior de mentă. Într-un târziu m-am ridicat de la masă și m-am dus la ore.

Era într-o vineri și aveam vreo șase ore încontinuu cu dirigintele nostru care preda literatura română, limba română, engleză, latină, dirigenție. Când am simțit că a venit momentul, m-am ridicat din bancă, m-am dus la fereastră, am deschis-o, am pus un picior peste pervaz. Și când să îl trec pe al doilea, colegul care stătea de obicei în fața băncii mele a sărit și m-a tras înapoi. Pe de o parte aș fi vrut să o termin cu viața, dar pe de alta în străfundul sufletului aveam certitudinea că Dumnezeu va face în așa fel încât să nu mi se întâmple nimic rău. A urmat o oră în care domnul diriginte mi-a făcut morală, totul culminând cu dacă voiai să te sinucizi de ce nu te-ai dus pe șina trenului, de ce să ne faci nouă probleme?

Băutura și bătaie

Viața mea se desfășura pe două coordonate: băutura și lectura. Ambele mă ajutau să evadez dintr-o realitate în care se făcea că profesorii noștri erau mai interesați de pletele pe care le purtam decât de ceea ce gândeam. (Profesorul de economie – fost absolvent de Ștefan Gheorghiu – ne îndoctrina în aceeași cheie marxistă, de la catedră, citând trunchiat din Aristotel. Numai după ce au fost satisfăcute nevoile materiale a început omul să filosofeze. Fără să aibă interesul minim pentru a ne cunoaște cât de cât.

Lumea rurală pe care am cunoscut-o eu în acei ani era aspră. Mulți din satul nostru lucrau cu ziua pe la cei care îi solicitau, neavând surse consistente de venit. Tinerii se strângeau sâmbăta seara, duminica și în vacanțe la căminul cultural. Unde singurele activități cultural-artistice erau băutura, dansul după orice melodie numai dans să fie (manele, Coco Jambo, Prodigy, blues-ul italian Iedera) și totul culmina cu bătaia.

Bătaia își avea și ea locul în program. Se băteau prieteni sau cunoscuți între ei, localnici cu venetici, localnici cu gardieni publici. De regulă, arma principală era țambra de gard. Într-o noapte un tânăr a vrut să își potolească prietenul agitat… dându-i un pumn. Prietenul a murit, iar tânărul a făcut șapte ani de pușcărie.

Nu era de mirare dacă de Sfintele Paști te întâlneai cu un consătean beat mort care mergea în zig-zag pe stradă cu un ditamai cuțitul în mână neștiind nici el pe cine ar vrea să înjunghie. Tot de Sfintele Paști discotecile erau deschise și majoritatea tinerilor mai întâi treceau pe la discotecă și abia dimineață se duceau la biserică, nu cumva să scape Sfânta Anafură cu care puteau dovedi că au fost la Înviere.

Lectura. Citeam orice

Odată un amic de-al meu s-a îmbătat atât de tare încât a ajuns în noaptea de Înviere în cimitirul bisericii și a adormit pe un mormânt. Când s-a trezit dimineața a văzut deasupra lui o cruce și s-a gândit că a murit. Apăruseră peste tot băuturi ieftine și grețoase: vodca Polar sau Săniuța, lichiorul Draculina, Prunata. Se vorbea că bem de fapt vodcă făcută din pufoaică sau chiar găinaț.

A doua coordonată a existenței mele o constituia lectura. Citeam orice, dar mai ales pe Cioran, Eliade, Camus, Sartre, Nietzsche. Găseam în cărțile lor o îndreptățire pentru stilul meu de viață. Cioran declarase că singurul om pe care îl admira când încă mai trăia în Rășinari era bețivul satului. Care moștenise o avere pe care o bea zilnic însoțit permanent de lăutarul satului. Sartre scrisese Critica rațiunii dialectice în stare de beție. Van Gogh și artiștii impresioniști se hrăneau cu absint.

Nietzsche îmi băgase în cap că aș fi putut fi un supraom printr-o simplă decizie de apartenență la casta oamenilor care nu se lasă dominați de instinctele plebei, dintre care cel mai cunoscut era mila. De aceea de multe ori făceam gesturi absurde. Unui prieten de pahar i-am zvârlit băutura în față, altuia i-am tras un pumn în nas fără niciun motiv real.

Rolul de bețiv

Îl imitam în comportamentul meu absurd pe Stavroghin din Demonii lui Dostoievski, singura diferență fiind aceea că el era un personaj fictiv. Din literatura română îmi plăcea nespus romanul Craii de Curtea Veche, unde personajele centrale – Pașadia, Pirgu, Pantazi beau încontinuu și filosofau la nesfârșit. Eliade îmi marcase mie, dar și prietenilor mei de pahar cu care împărtășeam acest orizont cultural, viața fixându-i cadrele. Trebuia să fim huligani ca eroii din Huliganii. Să trăim lucruri dinadins interesante, să iubim dacă se poate două femei în același timp, pe cât posibil cu o dragoste egală și să fim în toate duri și originali.

Eu ajunsesem atât de original încât nu o dată m-au văzut consătenii mei întorcându-mă de la școală beat mort, uneori urcând treptele  din curtea noastră de-a bușilea.

Odată intrat în rolul de bețiv nu doar că e greu să ieși din el, dar te simți obligat să ți-l aperi. De aceea, într-o bună zi un prieten de pahar m-a provocat spunându-mi că oi fi eu mare băutor dar el nu crede că pot să beau o sticlă de vodcă de unul singur. Nu doar că am băut-o, dar am băut-o demonstrativ pe nerăsuflate. Eram amândoi pe o coastă din apropierea liceului, unde se strângeau elevii din clasele mai mari să asculte muzică la casetofon, să bea și să se sărute cu fetele.

Beam din sticlă fără să fac pauze de respirație. Mă uitam la soarele adumbrit de nori și lacrimile îmi curgeau pe obraz. Într-o jumătate de oră mi s-a tăiat firul conștiinței și am aflat a doua zi că nu am mai putut coborî de pe deal ci m-am rostogolit la propriu până jos.

Prietenul și Dumnezeu

Printre prietenii mei de atunci se remarca Mircea, pe care îl simțeam aproape de sufletul meu. Pentru că dincolo de entropia asta în care trăiam, ne unea credința în Dumnezeu și în mântuirea sufletului. Eu am fost crescut de o străbunică, un om foarte simplu care m-a dus de mic la biserică și care a sădit în inima mea dragostea de Dumnezeu. Mai ales dragostea pentru sfintele icoane.

De aceea în perioada asta tulbure pe care o descriu citeam în paralel și scrierile Sfinților Părinți, în special literatură ascetică. Apăruseră convorbirile cu părintele Cleopa, scrisorile Cuviosului Gheron Iosif, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Într-un an am ținut în Vinerea Mare pentru prima dată post negru. Stăteam întinși în parcul din autogara Pătârlagele, Mircea și cu mine, și ne uitam la autobuze și la navetiștii care căpătaseră o luminozitate roșiatică.

Citeam cărți duhovnicești, țineam post uneori, dar ce folos dacă nu mă duceam duminica la Sfânta Liturghie și nu mă spovedeam? În cei patru ani de liceu nu m-am spovedit niciodată.

Culturism și căutarea de sine

După ce am terminat liceul m-am întors în orașul Buzău, unde am fost un an de zile șomer. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie, citeam Heidegger de la biblioteca județeană și… m-am apucat de culturism. Regăsindu-mi doi prieteni din școala generală am văzut că se masificaseră. Cât timp eu m-am ocupat cu băutura ei au tras de fiare și arătau cam ca eroii din filmele de acțiune. Aveau biceps à la Arnold, trapez à la Stalone, mers à la Van Damme. Vara se plimbau mândri prin ștrandul din Buzău, mândri și încordați ca să atragă privirile domnișoarelor ieșite să se prăjească la soare.

Așa m-am aruncat pe un alt drum al căutării de sine. Unul în care trebuia să mănânci cât mai mult și mai variat. Eu încercam să mănânc mult, dar nu puteam și variat fiindcă ar fi trebuit să descopăr o sursă nesecată de pui, fructe și legume. Marii culturiști devorau zilnic un pui la masa de prânz. Noi, tinerii aspiranți la titlul de culturist, păpam ce se găsea prin frigider. Alimente domestice: salam, fasolică, gem pe pâine. Creștea fibra pe noi, nu și mușchiul.

Unii își injectau steroizi care îi gonflau un timp, după care se dezumflau și reveneau la forma inițială. M-a frapat faptul că deși culturiștii cu vechi ștate de plată arătau ca niște eroi legendari se benoclau în oglinzile sălii de antrenament să vadă cât și dacă le-a mai crescut vreun mușchi. Ne uitam toată ziua în oglindă mai rău ca fetele. Eram, ce să mai vorbim, niște cocote masculine.

București și Psihologie

În vară am dat la Facultatea de Psihologie din București și am intrat fără probleme. Bucureștiul m-a primit în brațele sale largi cu tot ce avea el mai bun și mai ispititor. La facultate domnea o atmosferă de muzeu: profesori bătrâni, universitari, se așezau în fața studenților și  își depănau ca niște plăci de patefon cursul. La examene nu trebuia decât să dovedești că ai memorie elefantină. Cine dădea mai exact definiția proceselor gândirii sau formula legile percepției lua nota mai mare. Nimic creativ, nimic interactiv.

În compensație, colindam anticariatele bucureștene, participam ca audient la cenaclul literar al lui Cărtărescu. Descoperisem un profesor de literatură comparată de la Universitatea București care făcea niște sinapse nebănuite între psihanaliză, semiotică, basmele asiatice, structuralism, deconstructivism, teologie, heraldică etc. Studenții îl numeau drăgăstos și criptic CMI. A fost cel mai interesant profesor pe care l-am întâlnit în viața mea și cea mai rafinată apariție.

Mănăstirea

Străvechiul meu prieten, Mircea, m-a introdus într-un cerc de tineri care se întâlneau des și mergeau împreună o dată la două săptămâni la o mănăstire dintr-un ținut arhaic, cum nu văzusem până atunci: Cetățuia Negru Vodă. Erau studenți la diferite facultăți și îi unea, dincolo de elanul tineresc, dragostea de Dumnezeu. Toți se spovedeau la părintele stareț, Modest, un om plin de dragoste și de înțelegere pentru neputințele fiecăruia.

Când ajungeai în satul Cetățeni descindeai mai întâi la casele unor țigani săraci lipiți pământului. Nu aveau uși sau geamuri la case. Unii aveau purcei de lapte și vedeai cum intră porcul pe ușă și iese pe fereastră. Aici mi-a fost dat să aud și cel mai original nume țigănesc. Mi l-a spus un puradel: Van Damme pe 98. Taică-su cumpărase un calendar în care era o fotografie a eroului din filmele de acțiune Jean Claude Van Damme și pentru că i-a plăcut mult calendarul i-a spus copilului așa: Van Damme pe 98.

Când ajungeau la mănăstire pelerinii puteau să vadă pe un perete exterior bisericuței săpate în piatră gravat cavalerul trac. Mănăstirea avea și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Odată, cum stăteam la Sfânta Liturghie, am văzut că începe să se miște de la sine candela care stătea atârnată deasupra ei.

Beția periodică sau dipsomania

Am început să mă spovedesc din două în două săptămâni la mănăstirea Cetățuia, dar îmi continuam în paralel viața de beție. Ca orice patimă pe care ți-o întreții beția nu mai era de multă vreme simplă beție,era o formă clasică de alcoolism. Deși ieșisem din faza în care beam zilnic, intrasem într-o alta: beția periodică sau dipsomania. Puteam să nu beau o săptămână sau două și intervenea ceva. O simplă întâlnire cu un prieten căruia îi plăcea și lui să bea și ajungeam să beau o zi, două, trei încontinuu. Iar treceau două săptămâni, iar se repeta episodul alcoolic. Jurnalele mele din vremea aceea sunt pline de decizii solemne că de mâine o să mă las, nu o să mai pun pic de alcool în gură. Degeaba. Beția periodică se repeta negreșit.

Motivele pentru care aș fi vrut să redevin un om normal erau multe. În primul rând mă deranja că nu știam când mă trezeam a doua zi ce am făcut cu o seară înainte. Când beam deveneam agresiv, căutam scandal. Îi provocam inclusiv pe body-guarzii de la Club A. Dacă nu găseam pe nimeni cu care să mă bat, loveam în neștire cu pumnii în stâlpii de pe stradă. Mai târziu am descoperit că e mult mai plăcut să bei de unul singur. Mă retrăgeam într-o cârciumă din zona Pieței Romane. Stările mele sufletești alternau. Bând singur la masă într-o zi l-am simțit foarte prezent pe Dumnezeu. Dar alteori îmi venea gândul să mă urc într-un bloc oarecare de pe bulevardul Magheru și să mă arunc în gol de la etaj.

„Nu mai știam cine eram eu: cel care eram când mă îmbătam sau cel care eram treaz?”

Ani de zile după ce am încetat să mai beau am fost chinuit de această trecere bruscă de la tristețe la bucurie și invers, de la nădejde la deznădejde. Alcoolul îmi accentuase acest conflict interior și această instabilitate a stărilor sufletești. Nu mai știam cine eram eu: cel care eram când mă îmbătam sau cel care eram treaz? Nesfârșitele tentative eșuate de a scăpa de alcoolism mă făcuseră să am o proastă imagine de sine, o neîncredere în forțele proprii și în general o teamă și o neîncredere în viitor. Mă deranja și dependența fizică de alcool. Dacă nu beam viața mi se părea searbădă, lipsită de relief. Dacă făceam efortul să nu beau, efortul acesta nu ținea prea mult și mai devreme sau mai târziu sucombam în alcool.

Alcoolul desființează pur și simplu voința omului. A-i cere unui alcoolic să nu mai bea echivalează cu a-i pretinde unui om fără mâini și picioare care a căzut într-o groapă să iasă prin propriile lui puteri de acolo.

De câteva ori am fost la un pas de moarte. Într-o noapte m-am îmbătat în celebrul Club A, am ieșit afară și am căzut în zăpadă. Pentru că era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă, am zăcut acolo în timp ce fulgii de nea formau un strat gros pe mine. Dumnezeu m-a salvat printr-un prieten care mă văzuse întâmplător în club și ieșise îngrijorat după mine, mirat fiind că nu mai revin înăuntru.

Atacul de panică și frica de moarte

Cea mai ciudată experiență provocată de alcool a fost aceea în care, după câteva nopți de băut continuu, nemâncând nimic, am ajuns să nu îmi mai simt deloc corpul. Alergam într-o seară după un autobuz 601 și îmi dădeam seama că alerg văzându-mi umbra proiectată de lumina reflectoarelor. Făceam efortul de a respira și nu îmi simțeam pieptul. Atunci am avut singurul atac de panică din viața mea. M-a cuprins o teamă îngrozitoare că o să mor. Era ca și cum conștiința mea se detașase de corpul meu. Deși acest episod m-a speriat de moarte am continuat să îmi duc existența de căldicel. Mă rugam, mă spovedeam, țineam pe cât posibil post dar continuam să mă las în voia beției periodice.

Izbăvirea și Postul Mare

Izbăvirea a venit într-un an în timpul Postului Mare. M-am trezit într-o dimineață cu gândul că eu, de fapt, nu am băut niciodată. Și dacă nu am băut niciodată de ce să beau astăzi? Gândul părea absurd pentru un om care băuse vârtos timp de mai mult de zece ani. Dar am crezut în el. Și așa nu am mai băut o zi, două, trei, o săptămână, o lună, un an, ani de zile după aceea. Mama mea, îndurerată de acest stil de viață pe care îl aveam, a trimis la mai multe mănăstiri acatiste pentru ca părinții să se roage pentru izbăvirea mea de patima alcoolului. Cred că pentru rugăciunile ei și ale tuturor celor care s-au rugat pentru mine Dumnezeu s-a milostivit de mine.

La început, după ce m-am lăsat de alcool, nu mi-a fost ușor. M-am trezit singur, rupt de vechii prieteni pentru care alcoolul continua să fie un factor important pentru coeziunea grupului lor. Am înlocuit statul în crâșmă cu mersul la biserică. Mergeam des la Sfântul Maslu. Am descoperit că mă ajută foarte mult să mă rog la moaștele sfinților din București.

M-am obișnuit să mă duc săptămânal la moaștele Sfinților Ciprian, Spiridon, Nectarie, Mina și să îi rog să mijlocească pentru mine la Dumnezeu. M-am apropiat mult de Sfântul Nectarie, la aceasta contribuind și nenumăratele mărturii pe care le-am primit de la credincioșii de pe întreg cuprinsul țării, din care reieșea că sfântul vine repede în ajutorul oamenilor aflați în necaz. Mi-au devenit foarte apropiați sfinții mucenici și mărturisitori din închisorile comuniste și Sfântul Ilie Lăcătușu la care am început să mă rog des.

Dumnezeu și familia

Mai târziu m-am căsătorit și am descoperit noutatea pe care o aduce în viața omului familia. Obișnuit ani de zile să trăiască singur, în familie omul învață să iasă din temnița propriului sine și să accepte și punctul de vedere al celuilalt (soțul sau soția). Și mai ales învață să lase de la el, să cedeze, să jertfească ceva din ceea ce îi satisface ego-ul.

Un teolog contemporan spunea că în Biserica Ortodoxă cădem individual dar ne mântuim împreună în biserică. Pe mine m-a izbăvit Dumnezeu pentru rugăciunile mamei mele. Pentru că am trăit această experiență îi îndemn pe toți cei care au în familie un om dependent de alcool să se roage pentru el. Să citească Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Potirul Nesecat sau să se roage pentru el cu rugăciuni personale, cu inima străpunsă.