Cum a scăpat prin minune un tânăr din tragicul COLECTIV

Aflați mărturii cutremurătoare din timpul tragicului eveniment Colectiv de la unul din supraviețuitori, Bogdan Tănase. Care, într-un mod miraculos, nici de el înțeles, a ieșit afară cu câteva minute înainte de incendiul, ce a curmat viața a zeci de tineri. Cum a scăpat prin minune un tânăr din tragicul COLECTIV?

Au trecut mai bine de 8 ani… fără răspuns

de Bogadan Tănase

Ani de zile mi-am tot pus întrebări și parcă de și mai mulți ani aștept răspunsuri… Le-am pierdut șirul, însă, momentele din acea seară, nu o să le pot uita vreodată. Da, pentru că am fost acolo… și nu am (mai) fost. Acesta din urmă e răspunsul pe care-l caut la întrebarea firească: „Cum de am plecat din club, fix la piesa la care urma să se întâmple nenorocirea? Cum de am decis să nu mai stau încă una în plus în condițiile în care mai ezitasem de două ori să ies și a treia oară n-am mai stat?”…

Final de octombrie și un nou început ca proaspăt „postuniversitar” vreme de un an de zile. Astfel că mi-am acordat bucuria de bun revenit în București cu voie bună la pătrat. Două concerte care se anunțau „faine” și de neratat în două locații diferite, fix la aceeași oră, exact înaintea primei zile de studii. Ce să faci, cum să te împarți, că nu ești magician?…

Colectiv – Goodbye To Gravity

Pentru că în Colectiv, era lansare de album nou al celor de la Goodbye To Gravity, iar în clubul Quantic, unde se ținea celălalt eveniment, în deschidere erau două trupe pe care le mai văzusem înaintea capului de afiș (o trupă din Germania în premieră pentru mine), am decis așadar, împreună cu prietenul meu, Valentin (fotograf de concerte), la care stăteam pe perioada cursurilor, să purcedem spre strada Tăbăcari.

Am ajuns regulamentar, puțin înainte de ora 21.00, așa cum era anunțat evenimentul pe afiș. Însă, probabil pentru că s-a considerat că e totuși devreme, mai era lume de venit, mulți prieteni regăsiți la povești la o bere rece, atmosferă plăcută, concertul a început „elvețian”, fix la ora 22.00. Am făcut repede o socoteală câte piese ale celor de la GTG să stăm să le urmărim. Apoi cât facem cu taxiul până la celălalt club, numai bine să ajungem la trupa nemțească de dincolo, să împăcăm și capra și varza, cum s-ar zice…Legea nescrisă a fotografilor de concerte zice că după primele trei piese prezentate, aceștia se retrag din avanscenă, lăsând fanii să se bucure împreună cu formația, putând fotografia în continuare din alte părți ale locației respective.

Și, cum în club nu exista gard despărțitor între scenă și public pentru că practic era un concert în familie (artiștii, fanii și fotografii formând de multă vreme împreună o frumoasă poveste), totul se întâmpla absolut firesc și minunat, cu mulți invitați la botezul celui de-al doilea „copil” al trupei, albumul „Mantras of War”.

Gândul salvator – cu ochii pe ceas

După primele trei piese m-am repoziționat în club cât mai aproape de ieșire, cu gândul că după o oră petrecută acolo alături de prieteni și bucuria celor trei cântece trăite, e vremea să mă orientez și spre Quantic. Mai ales că țineam legătura cu desfășurarea trupelor de dincolo, prin intermediul prietenilor care au ales al doilea concert.
Și cum atmosfera din Colectiv era mult prea faină, la multele insistențe și rugăminți, efectiv prin intermediul semnelor lui Valentin (eram plasați diametral opus în club, eu lângă ieșire, el undeva în spatele artiștilor pe scenă pentru cele mai bune cadre foto), am cedat „ispitei” de a mai rămâne încă o piesă.
Și era tare ciudată senzația, nu știu s-o exprim în cuvinte, dar parcă eram mai mult cu ochii pe ceas, în schimbul atmosferei celei de-a patra piese. Ceva îmi spunea sau… mă trăgea să ies din club și să chem taxiul.
La finalul cântecului, după ce și-a făcut cu greu loc prin public, Vali ajunge în fața mea, încercând să mă mai „păcălească” preț de încă o piesă, parcă mai ispititor ca prima dată, sugerând în discuție și o înspumată bere pentru a trece timpul mai ușor. Dar de data aceasta, acel ceva care mă trăgea afară a fost mai determinat ca prima dată. Încât nu am cedat rugăminților și berii, chiar dacă, cu atât mai mult chemarea necesităților fiziologice după aproape două ore petrecute la club își spuneau „presiunea”. Oricine ar mai fi stat la o asemenea atmosferă „ușurat”, cu o bere în mână alături de mulțimea de prieteni, nu?

Spre Clubul Quantic…

Cu greu mi-am dezlipit tălpile de pe cimentul clubului și, ieșind în răcoarea nopții, spre ieșirea din curtea interioară a fostei fabrici Pionierul, am simțit adierile unui vânticel nici cald, nici rece. Dar care-mi răceau picăturile de transpirație acumulate și am avut câteva frisoane, care m-au scuturat binișor încât să nu pot uita cum fix la ora 22:27, prietenul Vali chemase taxiul pentru a ne prelua comanda și a pleca de acolo spre Quantic…

Ce a urmat după ce am ajuns în celălalt club, firește, noi neștiind că la cinci minute după apelul nostru, se iniția acel fatidic apel la 112, e greu de descris în cuvinte! Dacă mai stăteam la o piesă și o bere, dacă foloseam toaleta clubului? Dacă întârzia taxiul și am fi auzit nenorocirea și ne-am fi întors ca să intrăm înapoi în Colectiv ca să ajutăm? Dacă, dacă, dacă…

De ce? Cum a fost posibil?

Cum să intri după vreo 20 de minute în alt club în care o trupă se producea pe scenă și să vezi cum oamenii stau cu capetele plecate și fețele luminate de ecranele telefoanelor și nu se manifestă nimeni? Să vezi reacția prietenilor care mă știau în Colectiv și deodată le apar ca o fantomă în fața ochilor? Să-ți sară și să te strângă în brațe și să se bucure pentru tine că ești acolo lângă ei și că ai ieșit la timp din Infern? Cum să crezi așa ceva că este real, nedemn nici măcar de o glumă macabră de Halloween-ul „serbat” în acea seară sau un 1 aprilie? Nu, așa ceva nu s-a întâmplat! Am fost acolo! Nu avea cum! Am refuzat, pur și simplu, să cred asta!

Pentru prima dată în viață am simțit acea scenă din filme, cum efectiv ți se taie picioarele și aluneci sprijinit de un perete pe podea. Exact așa, picioarele nu m-au mai ascultat. M-am scurs și m-am ghemuit. Vedeam doar o pădure de picioare ale oamenilor care făcuseră cerc lângă mine și printre ele, l-am zărit pe Vali care mă căuta… Cu ajutorul lui și al lor, m-am ridicat și nu cred că am îmbrățișat pe cineva mai tare și mai strâns în brațe cum am făcut cu el, moment în care am izbucnit în plâns amândoi… Doamne și ce mai plâns! Cu lacrimi, sughițuri și întrebări înecate… Lacrimi ale bucuriei că eram teferi sau lacrimi pentru ce au trăit acei nefericiți?

Am văzut tărgile cu prietenii noștri

Ce a urmat în acea noapte, greu de descris!… Fiecare minut și pas făcut sunt la fel de proaspete. Lacrimi, stări, gânduri, sentimente și trăiri confuze, drumuri între spitale, avalanșele de mesaje și telefoane care au urmat…
Refuzul de a crede cele întâmplate mi s-a spulberat când am ajuns la Spitalul Colentina și am văzut tot ce se întâmplă acolo. Nici măcar sirenele, girofarurile și claxoanele nu m-au dezmeticit în primă fază. În schimb când am văzut tărgile cu prietenii noștri care veneau în șir indian, pe cei care-i mai recunoșteam…
Au fost zile, săptămâni, luni și-n final ani în care m-am tot răscolit și-ntrebat. În care am căutat vinovați („și cu ce mă ajută asta dacă s-ar afla care-s aceia?”), am așteptat răspunsuri, am așteptat ceva… Am așteptat și încă, aștept. S-au găsit „niște” vinovați, s-au dat amenzi și pedepse și de fapt, nu s-a schimbat nimic. Însă, deja asta e altă „ciorbă” în care ne complacem.
În final, mă-ntorc la aceeași întrebare și retrăiesc acele momente premergătoare părăsirii clubului…

Cum de am decis să ies înainte, atunci? CINE a decis? CINE sau CE a insistat ca eu să nu mai fiu înăuntru? DE CE EU?

(Un articol de Bogdan Tănase, preluat din Revista Atitudini Nr. 83)