Aspazia Oțel Petrescu. Cum i se arăta Maica Domnului în vis

Vizionați un impresionant interviu cu eroina cea plină de înțelepciune a temnițelor comuniste: Aspazia Oțel Petrescu. Cum i se arăta Maica Domnului în vis, cum o ocrotea îngerul păzitor și cum a ajutat-o poezia lui Eminescu.

Vizionare cu folos! După înregistrare, aveți și o scurtă biografiei a Doamnei temnițelor românești.

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare. Timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic.

Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia… Din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

Așezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”.

Anii de liceu cu dor de România

Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele). Iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală. Iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu. „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940. An de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ.

Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va susține bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bunăvoie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948. Ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir.

FORMAREA DUHOVNICEASCĂ. Întâlnire cu Părintele Arsenie

Aspazia Oțel și-a iubit până la uitarea de sine nu numai patria și neamul. Ci mai cu seamă tot ce a însemnat și a cuprins frumosul creștin, în spațiul Bisericii lui Hristos, Căruia I-a închinat, cu un impecabil simț al datoriei, întreaga sa viață.

Alături de mai toți tinerii cu suflet nobil din acea perioadă, Aspazia și-a pus umărul la rezidirea duhovnicească a unei Românii Mari și frumoase, înălțate prin muncă și rugăciune. Cu trup călit de fier și sufletul de crin a sprjinit Organizațiile Frățiilor de Cruce, care se voiau zid de apărare împotriva molimei comuniste, ce avea să dezlănțuiască în țara noastră o cutremurătoare și diavolească dictatură. Preocupată îndeosebi de curățirea lăuntrică a sufletului, Aspazia era în căutarea unui duhovnic iscusit, capabil să răspundă frământărilor sale adânci și să o îndrume spre o trezvitoare viețuire duhovnicească.

Dumnezeu îi va asculta dorința curată și-i va răspunde prin prietena ei de suflet, cunoscuta poetă Zorica Lațcu, viitoarea monahie Teodosia Lațcu, martiră aleasă a temnițelor comuniste. Ea o va îndemna să se spovedească la Părintele Arsenie Boca, căruia ea îi era de mulți ani ucenică apropiată.

Cu mari emoții și bucurii sfinte, ce i-au rămas în suflet pe toată durata calvarului din temniță, ajunge împreună cu maica Teodosia la Sâmbăta de Sus, la Părintele Arsenie. Acesta îi va acorda o deosebită grijă, în puținul timp petrecut împreună. Deslușindu-i tainele rugăciunii, ascultării, smereniei, Părintele Arsenie încearcă cu multă delicatețe sufletească să îi înfățișeze crunta suferință ce o avea de îndurat. Și despre care ea nu avea habar.

PROFEȚIA PĂRINTELUI ARSENIE

Părintele însă știa… În clipa în care o vede, după cum ne mărturisește Doamna Aspazia, Părintele îi spune, văzându-i sufletul timid: „De ce ești tu, așa speriată? Nu așa ai vrut să mă cunoști? Nu sunt acela? Și sunt hotărât să te ajut să rupi zapisul[2] cel întunecat și să vii pe calea Domnului. Ești bine primită. De ce te sperii?”.

În seara Cinei celei de taină, Părintele o ia cu dânsul la masă, împreună cu Zorica Lațcu și în acest răstimp privindu-l, Aspazia îl vede într-o lumină de neînțeles: „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește Lumina”.

În cele din urmă, după mai multe îndrumări în tainele vieții duhovnicești, Părintele îi spune: „Îți dau un cuvânt pentru toată viața ta și-ți dau un sfat. Cuvântul pe care ți-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”. La cea din urmă spovedanie, Părintele Arsenie o va binecuvânta de mai multe ori, de 14 ori (anii petrecuți în temniță). Așa cum ne va povesti cu duioșie peste ani, Doamna Aspazia. „Privea undeva departe și de fiecare dată îmi mai dădea o binecuvântare pe care eu să o aud. Pentru că spunea cu vocea: Dumnezeu să îți ajute, copilă! Și părintele Antonie mi-a spus: «Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ți-a dat Părintele»”.

ÎN ARESTUL SIGURANȚEI DE STAT

Prinsă în iureșul manifestațiilor studențești împotriva amenințării bolșevice din 9 și 10 mai 1946, urmate de greva „cuibului de reacționari” din căminul Avram Iancu, Aspazia Oțel va ridica cu demnitate și cu hotărâre pe umerii săi plăpânzi, crucea jertfei pentru credință, neam și țară, odată cu valul de arestări din anul 1948.

Va fi arestată în plină sesiune de examene la 9 iulie 1948 , refuzându-i-se dreptul de a absolvi Facultatea și po­si­bilitatea de a susține examenul de Stat. „Am rămas cu examene nedate, nu mi-am luat niciodată licența. La eliberare nu mi s-au recunoscut examenele luate. Trebuia să refac toată Facultatea”.

Înscrisă pe lista urmăriților Siguranței din Cluj, Aspazia pleacă în speranța unui adăpost mai sigur la casa părintească din Șugag. Trăind tot mai viu simțământul că „un destin implacabil mă apăsa aproape concret pe creștet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi. Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei”.

„AȘ FI DAT ORICE CA SĂ LEȘIN SAU MĂCAR SĂ POT URLA”

Cătușele grele vor cădea pe mâinile ei, după ce îi va alerga pe agenții Siguranței pe Valea Frumoasei în încercarea temerară de a scăpa de urmăritori. „Eram aproape de pădure. Valea nu era uscată încă. Iarba înaltă, plină de rouă mi-a udat rochia care se lipea de picioare și mă împiedica. Sandalele ușoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi și alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul și mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece și în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că în alte cazuri similare, agenții au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că dacă le scap, o vor ridica pe mama care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aștept, să-mi urmez destinul”.

Astfel, va păși cu demnitate pe anevoiosul drum al potecilor cu spini, cu trupul scăldat în sângele temniței ce va curge șuvoi în colbul anilor, preschimbându-se mai apoi în torent de lacrimi tăcute și amare. Experiența dureroasă a primei anchete din pivnița Siguranței de la Alba-Iulia îi va brăzda adânc inima strânsă în gheara de fier a nesiguranței clipei de mâine. Iar trupul, cu urme de sânge și răni ce dor sfâșietor.

„M-au așezat în unghi drept chiar pe birou și în timp ce șeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde și cum nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aș fi dat orice ca să leșin sau măcar să pot urla (…). Loviturile erau cumplite. Le simțeam ascuțit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet”.

ANCHETELE

Nemulțumiți de zgârcitele declarații făcute de Aspazia în legătură cu Organizația feminină din Centrul Studențesc Legionar în pofida torturilor aplicate, anchetatorii o trimit la Cluj pentru continuarea interogatoriilor necesare definitivării dosarului acuzatei. În cenușiul închisorii, istovită de foame și frig, Aspazia se va avânta în încleștarea nemiloasă cu limitele firii, luptând cu încremenirea timpului. „Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri, mă clătinam și vedeam negru în fața ochilor: bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă, căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez”.

CONDAMNAREA.

„NU CONSIDER CĂ ESTE O VINĂ CĂ IUBESC CRUCEA, NEAMUL ȘI ȚARA. CONSIDER CĂ ESTE O VREDNICIE SĂ SUFĂR PENTRU ELE”

Cu fruntea prăbușită în beznele afunde, sufletul Aspaziei începe a se lumina de opaițul unui gând țesut din caierul rugăciunii. „Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Nu știam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui Iisus întreaga mea tinerețe. Mă simțeam mică, nevrednică, nepregătită”.

În neaua timpului răscolit de răni sângerânde și de doruri neîmplinite, se vor așterne mohorât cei 10 ani de condamnare la temniță grea, pentru vina de a fi aparținut Cetățuiei. Organizația de tineret a femeilor din cadrul Liceului ortodox de fete „Elena Doamna” din Cer­nă­uți. În sala Tribunalului Militar din Cluj, în prierul anului 1949, ultimul cuvânt al Aspaziei izvorât dintr-o limpede pace a sufletului, se dezlănțuie tumultuos ca șuvoiul în zăpoare. „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul și țara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemență pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luați în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine și mă consider răspunzătoare de acest fapt”.

PRIMII ANI DE DETENȚIE LA MISLEA

Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată într-o închisoare sortită încarcerării atât a deținutelor politice, cât și a celor de drept comun.

„Bisericuța de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aștepta. Izvor de credință și speranță, ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă, ne-a dat tărie și alinare. Avea să fie transformată sub ochii noștri în magazie de confecții – acesta era prețul ca să nu fie demolată – dar și așa, aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii și din duhovnicia ei creșteau dăruirea și iubirea. Da, iubirea într-un loc unde ura și barbaria își făceau din ce în ce mai mult loc”.

Zi de zi, dincolo de drugii grei ai roșiilor gratii, tinerele deținute așteaptă cu înfrigurare zeama chioară a ciorbei de fasole, terciul de dimineață și arpacașul de seară, cu speranța deșartă că le va potoli zăluda foame. În bezna jilavă a Mislei, dinții haini ai umezelii din piatra înghețată a închisorii mușcă hulpav din trupurile firave ale unor sărmane tinere.

SUSPINUL RUGĂCIUNII

„Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învățat să scoatem cearceaful de pe pat și să așternem sub noi un prosop. Așezam între cearceaf și pătură toate zdrențele cu care ne îmbrăcam formând un înveliș mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase, fiecare «foiță de ceapă» conta. De fapt, ne număram anii de detenție în ierni. Deși și verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depășit, atât de cumplită era teroarea frigului”.

Din scrumul tristeților pitite în tainițele inimilor neprihănite, se îngână timid șoapte de rugă și cântec de slavă: „Cântam foarte mult, .învățam unele de la altele tot ce aveam la îndemână (…). Toate fetele care aveau voci frumoase au alcătuit un cor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sf. Liturghie. Cântecul era bucuria noastră”.

Sub pulberea de stele, când luna poleiește în aur faptul serii, la Mislea suspinul rugăciunii țâșnit din cioburi de trăiri de vremuri duse, străbate bolta unor ceruri dispărute.

„Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învățat pe dinafară rugăciuni. Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în măreția Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinență. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoștință este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă și mare cât toată întinderea sufletului meu”.

(Continuarea în cartea „Aspazia Oțel Petrescu. Interviuri”, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Aspazia Oțel Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Roman, 2007, p. 5. Toate citatele autobiografice sunt preluate din Strigat-am către Tine, Doamne… și Adusu-mi-am aminte.

[2] Se referă la spovedanie.