SF. IOAN DE KRONSTADT – HARISMATICUL SLUJITOR AL DRAGOSTEI DE HRISTOS

sfantul-ioan-de-kronstadt

Citiți viața Sfântului Ioan de Kronstadt, marele făcător de minuni, realizată de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă.

 Motto: „Îmi simt slăbiciunea și nevrednicia de a săvârși cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă știu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoțesc: este dragostea pentru Hristos și pentru toți oamenii. Dragostea este o forță uriașă”. 

ÎN BRAȚELE LUI HRISTOS DIN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

Cel mai mare semn al dragostei de Hristos este preoția. Slujirea preoției are nevoie de un suflet mare și minunat”, scria Sf. Ioan Gură de Aur în Tratatul său, Despre preoție. În inima fierbinte a iubitului său slujitor, Sf. Ioan de Kronstadt, Hristos S-a odihnit în chip desăvârșit. Personalitate rară și cu totul harismatică a Bisericii Ortodoxe din Rusia, Sf. Ioan de Kronstadt a dovedit, prin întreaga lui viață, că voința unită cu credința și cu dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele săvârșește mari minuni.

Sf. Ioan Serghiev, după numele său de familie, a văzut lumina zilei în satul Sura din gubernia Arhanghelsk, la 18 octombrie 1829, fiind fiul paracliserului Ilia Mihailovici Serghiev care descindea dintr-o familie de preoți din tată în fiu, cu o tradiție de peste 350 de ani și al Fiodorei Vasilievna. „Pruncul era la naștere atât de slab și de plăpând, încât părinții își pierduseră speranța că va apuca dimineața următoare, grăbindu-se să-l boteze chiar în timpul nopții”[1]. La Botez va primi numele cuviosului ascet, Ioan de Rila, în a cărui zi de pomenire s-a născut.

Crescut în simplitate și modestie, sufletul lui Ioan Serghiev se va hrăni din fragedă copilărie cu dulceața harului izvorât din Cuvântul viu al Scripturii și din viețile sfinților pe care tatăl său, suferind de boli mai tot timpul, obișnuia să le citească întregii familii. În ultimii ani de viață, în convorbirile sale cu Stareța Taisia, Sfântul Ioan avea să-i destăinuiască: „Știi ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu și ce anume, încă din copilărie, mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanțele școlare. Stilul și simplitatea povestirii o făceau accesibilă judecății mele copilărești. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele și am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine și la școală. Aș putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire și mângâiere”[2].

Va purta cu evlavie în suflet până la sfârșitul vieții chipul rugător al mamei care va apuca să se bucure de faima fiului său, precum și recunoștința că dorul după Dumnezeu i-a aprins inima din primii ani ai copilăriei: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau șase ani, părinții mei mi-au sădit obișnuința rugăciunii, și prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”. În condițiile vieții monotone de la țară, pentru Vania, cum era alintat, singurul loc care îi bucura sufletul era biserica. Treptat, în tainițele sufletului său va răsări dorința de a se preda cu totul rugăciunii și de a deveni preot. Primele stavile l-au încercat în anii de școală când din cauza sănătății precare, Sf. Ioan nu reușea să înțeleagă și să rețină lecțiile, după cum singur mărturisește: „Când am împlinit șase ani, tata mi-a cumpărat un Abecedar, iar mama a început să mă învețe literele. Din păcate, lucrurile nu se urneau deloc, ceea ce mă făcea să sufăr enorm. Mult timp am rămas opac fiindcă tot ce învățasem până atunci era rugăciunea”. Cu lacrimi în ochi, mama lui se tânguia în fața icoanelor pentru sănătatea lui Vania care, îmboldit de pilda rugăciunii mamei, a început să implore și el pe Dumnezeu să-i dezlege înțelegerea. Și rugăciunea de copil i-a fost ascultată, izbutind în scurt timp să-și însușească Abecedarul și să citească fără niciun fel de dificultate.

FORMAREA ȘI CHEMAREA LA PREOȚIE

„De îndată ce mi-am început înalta slujire în Biserică, mi-am pus drept regulă să privesc cu maximă seriozitate îndatoririle pastorale și sacerdotale”.

La nouă ani este trimis la școala parohială din Arhanghelsk unde dificultățile de a învăța au reînceput. Departe de părinți, ironizat de colegi pentru stângăciile sale de copil simplu de la țară, apăsat de singurătate, Ioan ajunge ultimul elev. Deznădăjduit, cade în genunchi și recurge din nou la rugăciune, iar roadele ei nu întârzie să se facă simțite. Notele încep să crească, iar în 1851 absolvă Seminarul din Arhanghelsk, ca șef de promoție. Încredințat lăuntric de vocația preoției pe care Dumnezeu i-o sădise în suflet, Sf. Ioan va urma cursurile Academiei de Teologie pe care o va termina în 1855 cu titlul de magistru ca al 35-lea din cei 39 de candidați. Rezultatele, mai degrabă mediocre, ale studentului Ioan Serghiev, din timpul Academiei, se explică în mare parte prin orientarea dominant scolastică a studiilor teologice din acea perioadă, în ciuda eforturilor de reașezare neopatristică inițiate de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov. Despre viața studențească a părintelui Ioan, protoiereul N. Gh. Gheorghievshi consemnează următoarele: „Părintele Ioan se deosebea prin caracterul său neobișnuit de blând și smerit și prin evlavia sa rară. După rugăciunile obișnuite de seară, noi toți ceilalți studenți ne culcam, iar el încă mult timp se ruga în genunchi în fața icoanei atârnată la patul său. În timpul studenției nu a frecventat nici seratele, nici teatrele”.

Gândul de a-L propovădui pe Hristos printre păgânii din Alaska îl va însufleți în anii studenției, însă lipsa acută de cateheză de care suferea poporul rus în acele vremuri îl va face să se răzgândească. Iar Dumnezeu nu va întârzia să-i descopere voia Lui. Într-o noapte, Sf. Ioan se vede în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când va vizita catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, o va recunoaște ca fiind cea din visul său. Se va căsători cu Elisabeta, fiica protoiereului catedralei, trăind cu ea ca frate și soră, pentru a se putea dărui cât mai deplin slujirii lui Dumnezeu și celorlalți oameni. La 12 noiembrie 1855 va fi hirotonit preot în locul socrului său pe seama parohiei Sf. Andrei din Kronstadt – portul militar al Sankt Peterburgului – de către episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovnicești.

Dragostea de oameni, milostenia față de cei săraci, păstorirea sufletelor credincioșilor, predarea religiei în școala primară și gimnaziu, predicarea Evangheliei vor umple fiecare zi și noapte din viața parohului din Kronstadt care, până în ultima clipă, nu va înceta să sfătuiască, să mângâie și să călăuzească pașii celor care îi cereau ajutorul. Luminat de dragostea pentru Hristos și pentru toți oamenii, Sf. Ioan de Kronstadt propovăduia în prima sa predică: „Dragostea este o forță uriașă; ea îl face tare pe cel slab și mare pe cel mic. Aceasta e însușirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta și o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh. Duhul nesfârșitei iubiri a lui Dumnezeu respiră în toate rugăciunile, slujbele, ierurgiile”. Despre modul în care înțelegea să înmulțească talantul preoției și să-l trăiască în viața lui de zi cu zi, Sf. Ioan de Kronstadt scria: „De îndată ce mi-am început înalta slujire în Biserică, mi-am pus drept regulă să privesc cu maximă seriozitate îndatoririle pastorale și sacerdotale, să mă apropii de ele și să mă dăruiesc lor cu inima deschisă și curată, să mă țin sub control pe mine însumi și să mă îngrijesc de viața mea interioară cu aspră rigoare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să recitesc Sf. Scriptură a Vechiului și Noului Testament, extrăgându-mi tot ce am considerat că ar putea fi ziditor pentru mine, ca preot și ca membru al societății. Apoi am început să țin un jurnal în care mi-am propus să consemnez lupta mea cu cugetele păcătoase și cu patimile, simțămintele de pocăință, rugăciunile de taină către Dumnezeu, sentimentele de recunoștință pentru izbăvirea de ispite, de necazuri și de toată reaua întâmplare. În fiecare duminică și zi de sărbătoare predicam în biserică, stăteam de vorbă cu credincioșii, folosindu-mă de propriile mele texte sau apelând la predicile mitropolitului Grigorie. În afară de predici, mi-am asumat din primul moment, grija față de cei aflați în lipsuri și suferințe, ca unul ce fusesem și eu sărac și am început să organizez la Kronstadt o Casă a dragostei de muncă, pe care Dumnezeu avea să mă ajute să o fac. Asta e tot”.

LUCRAREA FILANTROPICĂ A SF. IOAN DE KRONSTADT

„În fiecare zi de ți s-ar cere milostenie, să dai cu tragere de inimă, fără să te înfurii, fără să fii aspru și fără să murmuri”.

Aflat pe o insulă din Golful Finic, Kronstadtul avea o mare importanță strategică ca bază a flotei militare rusești, fiind destinat să apere capitala nordului. Totodată, orașul devenise centrul de rezidență al unei întregi lumi de surghiuniți, cerșetori și vagabonzi care își duceau viața în cocioabe și bordeie săpate în pământ: „Acești oameni trăiau mai mult din cerșit și din hoție. Puțini ajungeau să se întrețină prin muncă cinstită. Noaptea îți trebuia mare curaj ca să te încumeți să umbli pe ulițele orașului. Și iată că părintele Ioan a înțeles de la bun început că și acești oameni, păstoriții lui, sunt oameni ai lui Dumnezeu, că poartă răspunderea pentru ei înaintea lui Dumnezeu și că el nu se va lăsa prins în mlaștina lor materială și morală” (Ierom. Mihail). Vrând să aducă lumină în sufletele urgisite ale sărmanilor, Sf. Ioan va crea în 1874 o eforie parohială. Ulterior, va începe lucrările de construcție a așezământului filantropic care includea și Casa dragostei de muncă. Din păcate, când construcția era aproape gata, la unul dintre imobile a izbucnit un incendiu, iar Sf. Ioan, care privea îngrozit cum se întinde focul, l-a rugat pe șeful poliției, Golovaciov să ia măsuri de protecție în zona Casei dragostei de muncă, dar a fost refuzat și Casa a fost mistuită de flăcări. Mâhnit peste măsură de nepăsarea lui Golovaciov, într-o predică, Sf. Ioan avea să exclame cu vehemență: „Nu s-a ridicat și nu s-a năpustit asupra noastră vrăjmașul cel din afară, cu foc și cu sabie, ci vrăjmașul cel dinlăuntru, înarmat cu cele mai mârșave arme și afișând o dragoste fățarnică de vânzător de frate, încât n-a mișcat un deget ca să ne ajute în nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. O nepăsare a unor oameni care sunt puși acolo tocmai pentru a asigura protecția societății”.

Din fericire, Casa fusese asigurată și din fondul recuperat, precum și din alte donații venite din toate colțurile Rusiei, inițiativa părintelui va fi salvată. În 1882, Casa dragostei de muncă va fi inaugurată, adăpostind o capelă cu hramul Sf. Alexandru Nevski, o școală elementară gratuită, un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, un cămin de orfani, o bibliotecă, o sală de lectură pentru copii, o colecție zoologică, o sală de gimnastică, o librărie pentru copii și adulți, un adăpost pentru alcoolici. Lucrarea de slujire practică a părintelui Ioan mai cuprindea lecții de catehizare pentru adolescenți, conferințe pe diferite teme, o tabără de vară pentru copii, îngrijire medicală fără plată și mese gratuite pentru săraci. Curând, prima Casă a dragostei de muncă avea să se dezvolte până la proporțiile unui „oraș în oraș”. În anul 1902, în atelierele de fibre de cânepă și pentru confecționarea de șepci ajunseseră să lucreze 7281 de muncitori, iar la școala elementară în care nu se percepeau taxe, învățau 259 de copii. Cantina populară deschisă 11 ore pe zi oferea între 400 și 800 de mese pe zi. Pe lângă ajutoarele în bani, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte obiecte, eforia se ocupa și de activitatea editorială, în special cu publicarea de broșuri care conțineau scrierile Sf. Ioan. O asemenea activitate de binefacere, organizată sistematic la inițiativa unui preot de parohie, era în mod evident ceva nou și neobișnuit în epocă. Exemplul Sf. Ioan de Kronstadt este singular și cu atât mai semnificativ cu cât activitatea practică nu l-a înstrăinat de râvna pentru rugăciune și de năzuința de a se desăvârși lăuntric în Hristos.

DASCĂL AL IUBIRII DE DUMNEZEU

„Trebuie să formăm nu numai oameni culți și utili societății, ci mai cu seamă buni creștini, temători de Dumnezeu”.

Păstor exemplar de suflete, Sf. Ioan a fost vreme de 32 de ani și un pedagog harismatic. Iubea copiii pe care îi cerceta în orfelinate și școli, mărturisind adeseori: „În mijlocul copiilor, mă simt eu însumi copil”. Numit profesor de religie la Școala orășenească din Kronstadt în anul 1857 și la liceul clasic din anul 1862 se va dărui cu toată ființa misiunii de a cultiva în sufletele tinerilor dragostea de Dumnezeu: „Învățați mai întâi de toate graiul iubirii, care este cel mai viu și mai expresiv. Fără el cunoașterea limbilor străine nu vă va aduce nimic esențial. Poți fi savant și ca om să nu valorezi nimic. Trebuie să formăm nu numai oameni culți și utili societății, ci mai cu seamă buni creștini, temători de Dumnezeu”, spunea părintele cu ocazia unei festivități în cadrul liceului în care preda. Fostul său elev, N.V.Surovețki își amintește că la orele părintelui Ioan era o liniște absolută și că nu se pomenea ca cineva să nu știe lecția: „Trăiam tot ce ne povestea într-un fel de extaz solemn: viața Mântuitorului ni se părea foarte apropiată. În timp ce ne vorbea despre patimile Mântuitorului, părintelui îi curgeau din ochi șiroaie de lacrimi. Stăteam cutremurați, nu eram în stare să scoatem o vorbă”. Lecțiile părintelui Ioan nu transmiteau doar cunoștințe. Ele transpuneau în practică îndemnurile lui la rugăciune: „Învățați-vă a vă ruga, siliți-vă pe voi la rugăciune! La început va fi greu, iar mai pe urmă cu cât vă veți sili, cu atât vă va fi mai ușor. Dar la început totdeauna trebuie să te forțezi. Adu-ți aminte că deseori răul este în tine, iar nu în oameni!”.

La împlinirea a 25 de ani de activitate pedagogică, părintele Ioan a primit o adresă de mulțumire din partea părinților care îi elogiau întreaga strădanie și dăruire: „O mulțime de oameni au trecut prin școala ta sfântă. Elevii tăi aflați în diferite funcții slujesc Împăratului și patriei. Tu, cu dragostea ta înfocată către Dumnezeu și cu milostivirea nemărginită către frații tăi oameni și cu cuvântul tău viu, aprindeai în elevii tăi lumina adevăratei cunoștințe de Dumnezeu, de credință, de nădejde și dragoste către el și către aproapele. Să fie deci mulțumirea noastră a părinților și a mamelor ca o rugăciune către Dumnezeu pentru tine. Să reverse El de la Sfântul Său Tron tot atâta bucurie cât și tu ne-ai dat nouă mângâiere în copiii noștri prin purtarea lor, prin succesele lor”.

RUGĂTOR FIERBINTE LA ALTARUL LUI HRISTOS

„Nu cred că vă puteți închipui cât de mult am iubit Biserica: am iubit-o ca pe o mamă, am iubit-o așa cum ne iubim țara și cum Îl iubim pe Dumnezeu!”.

Jumătate de veac, din 1855 până în 1908, Sf. Ioan de Kronstadt va trăi în Hristos și cu Hristos prin slujirea zilnică a Dumnezeieștii Liturghii despre a cărei putere mărturisea: „În Liturghie stă forța împotriva puternicilor noștri vrăjmași, cei care nu arareori ajung să ne învingă prin patimile noastre, dar pe care îi putem învinge și noi. Liturghia este lumina sufletului nostru, nădejdea și tăria noastră. Necazul cel mare de care nu trece zi să nu sufăr, îl constituie păcatele… Ele îmi macină inima. Dar am pe cineva care mă ajută zi de zi să țin piept – supremul Izbăvitor și Mântuitor, Iisus Hristos. El mă ajută, în chip nevăzut, prin Sfintele Sale Taine. Nu aștepta alt ajutor din altă parte. Nu crede că te poți mântui singur”.

Modul personal în care liturghisea părintele Ioan atrăgea în preajma lui mii de oameni care de cele mai multe ori îi făceau aproape cu neputință deplasarea la biserică. Părintele Ioan intra în altar pe o ușă laterală, printr-o incintă închisă amenajată special pentru el în preajma bisericii, pentru că prin ușile principale îi era cu neputință să răzbească prin mulțime. Iată cum îi descrie apariția în altar Episcopul Evdokim, pe vremea aceea student: „De statură mijlocie, de o mare mobilitate în mișcări, viguros, cu o expresie a feței preocupată și severă, auzind cum dă dispoziții în dreapta și în stânga, puteai trage concluzia că este un om aspru și chiar brutal. Făcea totul precipitat, în grabă. Nici în altar nu era lăsat în pace. Veneau la el fel de fel de cereri. Părintele îi lua în seamă pe toți. Pe unii îi mângâia, pe alții îi bătea prietenește pe umăr. În timpul cititului, se emoționa, își apleca creștetul capului până aproape de pagina cărții sau își acoperea fața cu mâinile. Era o rugăciune fierbinte, sinceră care venea din străfundul sufletului său curat. Nu deschidea Liturghierul aproape deloc, îl știa pe de rost. Oficia slujbele destul de repede și nu îi plăceau cântările excesiv de tărăgănate. La proscomidie, citea mii de nume, pe care le rostea fie calm, fie perceptibil, fie strident cu ridicarea vocii. Când nu izbutea să pomenească toate numele, se ruga zicând: «Pomenește, Doamne, pe toți care m-au rugat să mă rog pentru ei!»”.

Un alt martor ocular la Sf. Liturghie săvârșită de Sf. Ioan avea să consemneze starea de har în care acesta se găsea când slujea la Sf. Jertfelnic: „Biserica era arhiplină. În altar se aflau mulți liturghisitori, dar părintele Ioan slujea cu aerul că nu observă pe nimeni. Se simțea că era îndreptat către Dumnezeu cu toată ființa. Rostea rugăciunile și vosglasurile clar, expresiv, exigent, avântat și autoritar. În timp ce se împărtășea, îi curgeau lacrimi din ochi”.

Cunoscutul scriitor bisericesc, Serghie Cetverikov prezent la o liturghie săvârșită de Sf. Ioan pe când era student la Academia Teologică din Moscova, își amintește: „M-a frapat acea neobișnuită, ardentă stare de inspirație de care era cuprins părintele Ioan. Parcă era animat de un foc lăuntric. O asemenea înflăcărată slujire nu mai văzusem până atunci și nu mi-a fost dat să mai văd. Stând înaintea lui Dumnezeu, se înfățișa întocmai ca un serafim. Preoții împreună-slujitori, printre care și părintele rector, viitorul mitropolit Antonie Hrapovițki, păreau în comparație cu el, palizi, fără vlagă, încremeniți sau cum arată de obicei fețele oamenilor sub lumina unei flăcări de magneziu. Fața părintelui Ioan era mereu scăldată în lacrimi”. Nemistuit în văpaia rugăciunii asemenea rugului aprins, îndemna mereu pe clericii cu care slujea: „Rugați-vă sincer pentru cei apropiați și pentru cei îndepărtați, fiindcă prin rugăciunea făcută din toată inima putem comunica în dragoste unii cu alții. Trebuie să ne rugăm cu căldură pentru vii și morți în timpul Liturghiei și mai cu seamă după punerea înainte a Sfintelor Daruri”.

Contemporan cu Sf. Ioan, Sf. Siluan Athonitul consemnează cum acesta era asaltat de mulțime și după terminarea Sfintei Liturghii: „Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se așeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia. Și în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenția sa rămânea neabătută în mijlocul mulțimii și nu își pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, și nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii și nu înceta să se roage Domnului pentru ei”. Aducându-și aminte cu recunoștință de momentul în care Sf. Ioan i-a susținut cu puterea rugăciunilor sale hotărârea de a pleca la Sfântul Munte și de a se face monah, Cuviosul Siluan Athonitul ne mărturisește: „Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronstadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui și până astăzi, deși s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea și toți stăteau cu frica lui Dumnezeu. Și nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Fericiți oamenii care îl iubesc pe părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dumnezeu este fierbinte; el însuși era cu totul într-o iubire aprinsă. O, mare părinte Ioane, tu ești rugătorul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu că te-am văzut și-ți mulțumesc și ție, bunule și sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lăsat lumea și am sosit la Sf. Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Și acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înțeleg viața și nevoința acestui bun păstor”.

Ca și Sf. Siluan, Părintele Ioan era un iscusit lucrător și dascăl al rugăciunii lui Iisus, rugăciune ce o recomanda spre pravilă tuturor fiilor săi duhovnicești, spre străpungerea inimii și dobândirea Duhului Sfânt. Dar acea rugăciune nu ne poate uni cu Dumnezeu dacă nu am învățat să îi iubim pe vrăjmașii noștri. „Ce înseamnă milosârdia? Milosârdia înseamnă să-ți iubești vrăjmașii, să binecuvintezi pe cei ce te blestemă, să faci bine celor ce te urăsc și celor ce îți fac rău, celor ce te prigonesc, să aperi pe cei prigoniți”[3].

Însușindu-și cu adevărat această smerenie a lui Hristos, Sf. Ioan sporea în putere și harisme, ceea ce l-a determinat și pe Sf. Siluan să afirme: „Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult norodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu”.

DUHOVNICUL CU INIMĂ DE MAMĂ. RĂTĂCIRILE IOANIȚILOR

„Acest om care se adresează deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, nu spune decât ceea ce îi dictează inima”.

Dragostea lui față de săracii care nu conteneau să-i ațină calea în fiecare dimineață când pleca de acasă nu se rezuma doar la ajutorul material, ci mai cu seamă la sprijinul duhovnicesc concretizat în grija pe care Sf. Ioan o arăta ori de câte ori întâlnea un suflet deznădăjduit. Între relatările, care mărturisesc despre dragostea părintească a Sf. Ioan și despre harul lui Dumnezeu care lucra prin el pentru mântuirea celor căzuți în păcat, se numără și cea a unui negustor căruia nu îi mai mergeau afacerile și care căzuse în patima beției pentru că rămăsese singur având un copil mic de crescut. Odată i-a ieșit în cale părintele Ioan zicându-i că tocmai avea de gând să-l caute. S-a străduit din răsputeri să-l convingă să se lase de băutură și să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, după care s-a ridicat în picioare, și-a pus epitrahilul, spunând: „Hai să începem o treabă, dar mai întâi să ne rugăm”. „Cu lacrimi în ochi, se ruga pentru mine, păcătosul”, își amintește negustorul. „Pe urmă, ne-a dat binecuvântare mie și copilului, a promis că o să revină și că se va ruga pentru noi, apoi a plecat. Iar eu m-am simțit ca și cum m-aș fi deșteptat dintr-un somn greu, iar casa a început să mi se pară mai intimă și mai arătoasă. Mi-am îmbrățișat copilul, cu lacrimi de căință. Cam într-un an, afacerile au început să-mi meargă bine. Am devenit un om nou”.

Lucrarea de căpetenie a Sf. Ioan era fără îndoială mântuirea sufletelor celor pe care îi păstorea, fiind conștient că „în starea sa de astăzi, omul este stăpânit de trufie, viclenie, puțină credință, îndoială, necredință, neascultare, superficialitate, răutate, desfrânare, invidie, avariție, lene, uneori lașitate, minciună, hulă, lehamite de viață. Ce muncă uriașă stă în fața fiecărui creștin ca să se curețe pe sine de întinarea și putreziciunea păcatului! Păcatele, patimile, înjurăturile, gâlcevile sunt, pe drept cuvânt, boli ale sufletului, o vâlvătaie a sufletului, un foc teribil care ne pârjolește cele dinlăuntru ale noastre și care vine din tenebrele iadului. Să-l stingem cu apa iubirii!”.

Pe măsură ce trăia tot mai adânc lucrarea harului în sufletul său, popularitatea părintelui Ioan în rândul maselor creștea tot mai mult. Sute de credincioși alergau zilnic la epitrahilul său pentru a-și ușura sufletul de păcate. Într-una din biografiile sale, citim că „la începutul slujirii sale pastorale când doritori de a se spovedi mai des erau destul de puțini, părintele Ioan consacra fiecărui penitent foarte mult timp. Nu era o spovedanie simplă, formală, ci o întreagă lecție, o «cercare», un examen al calităților duhovnicești și al cunoștințelor religioase ale credinciosului. Uneori, părintele petrecea ceasuri întregi în discuții cu penitentul. Amânând de la o zi alta dezlegarea păcatelor, îl determina să mai vină la el. Cu trecerea timpului, numărul ucenicilor săi a crescut enorm. Trebuiau spovediți în fiecare zi nu numai bolnavi, ci și oameni teferi, nu unul sau doi, ci cu sutele. Totuși părintele Ioan nu a trecut la o spovedanie formală, șablonată, ci s-a văzut în situația de a renunța la spovedania individuală”. Într-o altă biografie se spune că numărul celor care se spovedeau, pe la începutul anilor 1890, era zilnic între 150 și 300 de persoane, iar în timpul Postului Mare până la cinci, șase mii. După unele mărturii, erau cazuri când unor ucenici nu le dădea voie să se împărtășească, chiar dacă se spovedeau, spunându-le: „Mai întâi, du-te și îndreaptă-ți viața și apoi vino la Sfintele Taine”, chiar dacă Părintele Ioan era renumit pentru osârdia de a împărtăși poporul cât mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Înflăcărat propovăduitor al pocăinței, asemenea marelui sfânt Ioan Gură de Aur, cu care s-a asemănat în multe virtuți și daruri, Sf. Ioan de Kronstadt, noul Dascăl al pocăinței, îndemna pe fiii săi duhovnicești să se pocăiască pentru păcatele lor, cu adâncă umilință și smerenie înaintea lui Hristos, conștientizând că nimeni nu este fără de păcat, și așa să se împărtășească cât mai des cu Sfintele Taine. „Dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, viață după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a înarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!… Zici: Eu sunt păcătos, nevrednic! Căiește-te, aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți! Zici: Sunt ocupat, n-am timp! Șase zile lucrează și fă în ele toate lucrurile tale, însă, măcar o zi pe săptămână, a șaptea, dă-o Domnului tău!… Curățiți-vă și cunoașteți adevărul!”[4].

Cu anii, numărul celor care voiau să se mărturisească la Sf. Ioan a crescut atât de mult încât îl prindeau zorile, spovedind. Atunci s-a hotărât să treacă la spovedania de obște, căpătând cu titlu de excepție, acordul autorității bisericești superioare. Cu toate că „părintele Ioan nu a avut nici timpul și nici mijloacele de a deveni un veritabil povățuitor duhovnicesc în sensul vechilor stareți, în schimb explicația faimei care i s-a creat rezidă în faptul că orice cuvânt pe care îl rostea, pătrundea adânc în suflete, iar uneori era de ajuns o privire, un singur gest, un singur cuvânt pentru a schimba o viață și a vindeca un suflet zbuciumat” (Protopresb. G. Șavelski). Și Episcopul Evdochim Meșcerski îl caracterizează în aceiași termeni: „Se vede că cuvintele îi vin din adâncul unui suflet curat, profund credincios. Sunt cuvinte-trup, cuvinte-viață, cuvinte-acțiune. Acest om care se adresează deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, nu spune decât ceea ce îi dictează inima”. Un alt contemporan care l-a cunoscut personal, protoiereul Vostorgov, îl numește pe Sf. Ioan „părintele bucuriei pascale”, afirmând: „Părintele Ioan a fost prin întreaga sa viață, un purtător al bucuriei creștine active. În această privință se apropia foarte mult de Preacuviosul Serafim de Sarov”.

Din păcate, evlavia excesivă a poporului față de persoana părintelui Ioan a îmbrăcat și forme rătăcite. Încă din anul 1880, Sf. Ioan s-a văzut nevoit să meargă în locurile unde apăruse secta ioaniților pentru a o combate personal. Adepții acesteia susțineau că părintele Ioan este Hristos revenit a doua oară pe pământ și alcătuiseră un acatist intitulat „al părintelui nostru Ioan de Kronstadt Cel în Treime preaslăvit”. Ei săvârșeau slujbe în fața portretului părintelui Ioan și nu încetau să spună că sfârșitul lumii și înfricoșătoarea judecată sunt aproape. În ciuda reacției sale dure menite să stopeze fenomenul și a refuzului prompt de a nu-i primi la potir pe ioaniți, ei au tulburat ani buni viața Sf. Ioan. În anul 1908, Congresul misionarilor din Rusia a adoptat o rezoluție în problema ioaniților și în același an, cu puțin timp înainte de trecerea la Domnul a părintelui Ioan, Sf. Sinod a declarat oficial mișcarea, drept sectă.

VAS ALES AL FACERII DE MINUNI

„Am fost eu însumi martor a numeroase vindecări minunate de felurite boli, tămăduiri care s-au produs foarte repede, uneori într-o clipă”.

În viața Sfântului Ioan de Kronstadt au existat și momente de cumpănă în care a fost încercat de boală. Prețuirea pe care întreaga viață a purtat-o mamei se va oglindi în ascultarea pe care o arăta față de cuvântul ei. În vremea unui Post Mare, s-a întâmplat ca părintele Ioan să fie răpus de o pneumonie gravă. Sfătuit de medici să nu mai mănânce de post și să bea lapte, el le-a răspuns că acceptă doar dacă și mama lui îi va da binecuvântare și dezlegare. „Imediat s-a trimis la Sura o scrisoare urgentă de rugăminte din partea părintelui. Au trecut două săptămâni. Starea bolnavului se înrăutățea. Răspunsul din partea mamei a fost: «Trimit binecuvântarea mea bolnavului, iar pentru mâncare de dulce în Postul Mare nu dau dezlegare». Doctorii l-au întrebat pe bolnav: «Și nu ai să bei nici lapte, părinte?». El a răspuns: «Nu». «Atunci ai să mori», i-au zis doctorii. Părintele, liniștit a spus: «Fie voia Domnului! Eu m-am deprins să-i cinstesc pe părinții mei, după porunca Domnului și nu pot să trec peste cuvântul mamei”.

Întărit în răbdare la școala suferințelor trupești, prin Sf. Ioan de Kronstadt, Dumnezeu va dărui tămăduire miilor de bolnavi care îi cereau mijlocirile în rugăciune. În 1892, ziarul „Grajdanin” relata vindecarea minunată a unei fetițe de 13 ani care, în urma unei paralizii a ambelor picioare, stătuse înțepenită într-un scaun timp de 2 ani. După o rugăciune făcută de părintele Ioan, ea s-a ridicat și a început să meargă. Arhiepiscopul Nestor a fost și el martorul vindecării unui copil bolnav care nu putea să meargă: „Părintele s-a apropiat de el, l-a luat de mână, spunându-i: «Să mergem!». Copilul s-a ridicat, a început să umble, s-a apropiat de Cruce și de Evanghelie, le-a sărutat”. Mitropolitul Americii, Teofil, își amintește că era elev la Seminarul Teologic din Kiev când a suferit o contuzie la picior din cauza căreia a zăcut 5 luni în spital fără să se constate vreo ameliorare. Deși intenționa să-și dea examenele de Seminar, medicii l-au sfătuit să renunțe la studii pentru că avea să rămână infirm și inapt pentru preoție. Vestea că părintele Ioan sosise la Kiev a umplut de nădejde sufletul tânărului seminarist. Primit în salonul de onoare al gării Kiev, el i-a explicat părintelui în ce situație se află. Profesorul Sikorski, care era de față a adăugat că este un caz care nu poate fi soluționat cu mijloacele medicinii: „«Cum așa?», s-a mirat părintele Ioan. Doar ești elev la Seminar, ai o educație religioasă, trebuie să te rogi! Învață să te rogi fierbinte, îngenunchează! Zicând aceasta, părintele și-a pus mâinile pe capul tânărului și l-a binecuvântat. «Roagă-te și învață!»”. Întorcându-se la Seminar, bolnavul a intrat în capelă, unde s-a rugat toată noaptea în fața icoanei Mântuitorului, după care, cugetând la cele întâmplate, s-a dus să se culce. De atunci, a reînceput cursurile și și-a dat examenele, iar piciorul s-a vindecat complet”.

Muzicianul Agrenev Slavianski povestește vindecarea minunată a unui tânăr cobzar orb pe care părintele Ioan l-a întrebat: „«De câtă vreme nu vezi?». «Din copilărie. Am avut scrofuloză și n-am mai văzut». «Nu-i nimic», a răspuns părintele, zâmbind. «Și eu am fost bolnav de scrofuloză și nu aud bine. Hai să ne rugăm împreună Domnului!». Spunând aceste cuvinte, a luat cu o lingură apă sfințită din castron, și-a turnat-o în palmă, spălându-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mângâiat, l-a blagoslovit, spunându-i: «Domnul se va milostivi de tine: du-te cu Dumnezeu!». Din acea clipă, Ivan a început să vadă și dintr-un tânăr copleșit de tristețe, cu capul în jos și ochii închiși s-a transformat într-o persoană veselă, cu ochii plini de bucurie”.

Nu doar cu darul facerii de minuni a fost împodobit acest sfânt chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu, ci și cu darul profetic, fiind bine-cunoscută profeția sa referitoare la moartea sfântului Țar Nicolae al II-lea Romanov, cu care Sf. Ioan avea o relație foarte apropiată. Profeția a fost făcută în anul 1901 iar Țarul a fost asasinat, împreună cu toată familia sa, la 17 iulie 1918. De altfel Sf. Ioan a profețit nu doar martiriul familiei țariste, cât și urgia bolșevic-comunistă ce avea să cuprindă Rusia creștină, atrăgând atenția poporului rus, în nenumărate rânduri, să se pocăiască pentru a Îl milostivi pe Împăratul Ceresc.

CTITOR DE LOCAȘURI SFINTE. AMURGUL VIEȚII

„…Deși istovit cu trupul, duhul mi-e teafăr și vioi, înflăcărat de dragoste pentru Iisus Hristos Domnul”.

Sensibil la durerile poporului pe care îl iubea cu toată ființa sa, Sf. Ioan de Kronstadt s-a jertfit pentru el neîncetat, îngrijindu-se să-i îmbogățească zestrea spirituală și prin înălțarea de locașuri de rugăciune. Pe râul Karpovka, în apropiere de Sura va zidi o mănăstire de maici cu hramul Sf. Ioan de Rila care în anul 1912 adăpostea 120 de viețuitoare și avea un metoc la Arhanghelsk. Totodată, va ctitori mănăstirea Voronțovskaia din gubernia Pskov, un schit lângă Rabinsk, precum și mănăstirea de maici Piuhtița din Estonia. De la Sf. Ioan ne-a rămas și o bogată moștenire literară. Scrierile sale au fost adunate într-o serie de Opere complete în 6 volume masive. Primele trei cuprind predicile sale (I. Despre Dumnezeu Cel în Treime, la Fericiri și la praznicele domnești și ale Fecioarei Maria; II. La duminicile de peste an și la Postul Mare; III. Predici festive și cuvântări ocazionale), iar ultimele trei conțin extrase din cunoscutul Jurnal al părintelui Ioan, publicate sub titlul generic, preluat după scrierea cu același titlu a Sfântului Nicolae Cabasila, Viața mea în Hristos.

Ultimii trei ani din viața Sfântului Ioan, au fost încărcați de suferințele bolilor, dar luminați de așteptarea plină de bucurie a sfârșitului: „La anii mei, 79 la număr” – scrie părintele Ioan – „iau fiecare ceas și fiecare clipă, de care încă mă mai bucur, drept un gest de mare milostivire a lui Dumnezeu față de mine. Totuși, deși istovit cu trupul, duhul mi-e teafăr și vioi, înflăcărat de dragoste pentru Iisus Hristos Domnul. Dacă iau seama câte mărturii de milostivire mi-a arătat Dumnezeu în această viață, nădăjduiesc a mi le arăta și după moarte, în viața viitoare. Fiindcă moartea înseamnă naștere din nou pentru viața cea veșnică, din mila și din iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Suferind de o congestie a vezicii urinare, în ultimele luni de viață nu și-a mai găsit liniștea de durere, nici ziua, nici noaptea. În timpul unei zile și nopți i se mai alina oarecum suferința 15-20 de minute, niciodată mai mult. Renunțase să mai mănânce de dulce, neluând în considerare recomandările medicilor și  rezista ca prin minune în timpul Sfintei Liturghii.

A slujit pentru ultima oară pe 10 decembrie 1908, cunoscându-și dinainte sfârșitul care avea să se petreacă la 20 decembrie 1908. La auzul tristei vești care anunța pierderea celui mai iubit păstor al ei, întreaga Rusie a fost cuprinsă de jale. Douăzeci de mii de oameni i-au urmat în alai sicriul transportat pentru înmormântare de la Kronstadt la Sankt-Petersburg și salutat de familia țarului Nicolae al II-lea spre a fi înhumat în biserica de la subsolul mănăstirii de maici, Sf. Ioan de Rila, unde părintele Ioan își pregătise mormântul. Funeraliile au fost oficiate de mitropolitul Antonie de Sankt-Petersburg și Ladoga, primatul Bisericii rusești, de un sobor de arhierei, 60 de preoți și 20 de diaconi.

La 8 iunie 1990, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse îl va trece oficial în rândul sfinților, după ce mai înainte, în anul 1964, Sf. Ioan Maximovici îl canonizase în Biserica Rusă din afara granițelor. Sf. Ioan Maximovici este cel ce i-a alcătuit slujba și laudele ca unul ce îl prețuia ca pe un mare povățuitor al creștinilor în vremurile de pe urmă.

Pilda vieții de sfințenie a marelui păstor de suflete poate fi rezumată succint în crezul inimii sale mărturisit cu propriile cuvinte: „Dumnezeu este mai aproape de noi decât ar fi putut și poate să fie oricine și orice, în orice loc și în oricare timp. Îmi este mai aproape decât mama, tatăl, soția, fiul, fiica, prietenul. Trăiesc prin El cu sufletul și cu trupul. Respir prin El, gândesc, vorbesc, simt și înțeleg prin El. Dumnezeul inimii mele este unul și El înseamnă pentru mine totul”.

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1]  cf. B. B. Glinski în Istoriceskii vestnik, 1909.

[2] Citatele autobiografice sunt preluate din cartea Sf. Ioan de Kronstadt, Viața, învățătura, minunile de Ep. Alexandru (Semionov-Tian-Șanskii), Ed. Cartea românească, București, 2007.

[3] „Viața mea în Hristos”, p. 178, Editura Sophia.

[4] Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Sibiu, Deisis, 2002, p. 17.

(Portret preluat din Revista Atitudini Nr. 69)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura