Sf. Atanasie Tudoran și încălcarea drepturilor umane. Arhim. Dumitru Cobzaru

Pentru cine au murit sfinții martiri năsăudeni:

Să ne aducem aminte de o zi tristă pentru că în ziua de 12 noiembrie, acești bravi bărbați ai neamului românesc au fost martirizați, pe mocirlă, în Salva. Însă, mai trist este faptul că lupta pe care au dus-o ei pentru demnitatea națională și pentru credința strămoșească, astăzi, parcă nu mai are ecoul dorit. Și atunci, jertfa lor este pusă sub semnul întrebării. Oare de ce au murit acești oameni? Pentru cine au murit?

Dumnezeu le-a răsplătit, prin cununa cea neveștejită a nemuririi. Dar cum îi răsplătim noi, care suntem urmașii lor? Aceasta este marea întrebare pe care trebuie să ne-o punem noi, românii și îndeosebi, românii ardeleni care n-am fost cruțați de istorie, niciodată. Și atunci trebuie să privim la viața lor, dragii mei, să luăm aminte și să le urmăm faptelor lor și credinței lor.

Datoria unui primar responsabil și iubitor

Sfântul Atanasie Todoran a fost un om implicat în comunitate. N-a fost un om cu școli multe, deși știa carte. A fost conducătorul obștii, un fel de primar al Bichigiului. Însă, avea autoritate asupra oamenilor, atât de mare autoritate încât, atunci când cei care făceau parte din regimentul de grăniceri, l-au ascultat pe el și nu pe general. L-au ascultat pe el și nu pe episcop, pentru că generalul era străin de neam și plin de vicleșug, iar episcopul nu era de credința noastră.

Și atunci, moș Tănase Todoran a fost cel care pe platoul de „la mocirlă” din Salva le-a spus tuturor celor de față că suntem mințiți, că ni se servește pe tavă o credință nedreaptă și în ceea ce privește slujirea împărătesei de la Viena și în ceea ce privește credința noastră străbună. Și atunci, jurământul pe care-l făceau cei care slujeau în regimentul respectiv era strâmb pentru că nu puteau să fie și iobagi și slujitori în armată. Ori una, ori alta! Și le era promis de împărăteasă că vor fi dezrobiți și n-a fost adevărat.

Și aceasta a fost mărturia lui moș Tănase Todoran, care era în vârstă. Avea 104 ani, dar nimic nu l-a oprit, știind că avea să fie jertfit pe altarul neamului. A mărturisit că noi suntem români din moși-strămoși, că avem drepturile noastre pe care trebuie să ni le respecte oricine din această lume pentru că noi, niciodată n-am cotropit pe nimeni, ci noi am fost cotropiți și subjugați. Și de asemenea, cu mare preț, nu doar al vieții lui, ci și al fiului său, el a mărturisit credința noastră străbună, credința noastră ortodoxă.

 Și nu simțiți, oare, că avem stăpâni străini?

Și atunci, trebuie să privim la viața acestui om, dragii mei, și la ceilalți care l-au însoțit în faptă și în cuvânt ca să fim cu adevărat urmași ai lor și să răzbim în fața acestei lumi care ne copleșește, care vrea să ne stăpânească cu orice preț, trecându-se peste orice drept al omului. Și nu simțiți, oare, că avem stăpâni străini? Și nu simțiți, oare, că ni se încalcă drepturile noastre, demnitatea noastră? Și nu simțiți că plutește deasupra noastră o credință străină? Dacă nu, ca și aceea a împărătesei de la Viena, o credință sincretistă în care toate sunt amestecate? Și atunci când se amestecă totul, nu mai ai identitate, identitate pentru care au luptat Sfinții Mucenici și Mărturisitori Năsăudeni.

Să stăm în jurul Bisericii

Și un ultim gând, dragii mei… Oare, cine i-a crescut pe acești bărbați ai neamului nostru? În primul rând părinții lor, familia din care se trăgeau. Dar dacă citim puțină istorie a Bichigiului, vom vedea că în hotarul Bichigiului exista, încă de la 1523, o mănăstire ortodoxă, iar parohia era veche, foarte veche. Iar acest om, moș Tănase Todoran, a trăit la streașina bisericii și a mănăstirii.

L-au format părinții lui, dar l-au clădit spiritual, duhovnicește, mănăstirea Bichigiului și parohia care avea o vârstă venerabilă și preoți venerabili. De aceea, noi trebuie să strângem rândurile în jurul Bisericii și să ne apărăm demnitatea și să ne strângem în jurul locurilor spirituale ale neamului nostru care înseamnă, de pildă: Armata, Biserica, școala și care toate laolaltă sunt vizate de cei care nu ne doresc binele. Știm prea bine, eu nu sunt străin de ceea ce se întâmplă în Armata Română.

Știm prea bine ce se întâmplă în Biserică, n-am cum să fiu străin. Știm cu toții ce se întâmplă în școală și ne pasă și ne doare. Și unde să alergăm, dacă nu la aceste instituții pe care trebuie să le fortificăm, ca ele să crească oameni adevărați precum au fost Sfinții Mucenici și Mărturisitori Năsăudeni?

Nu se poate decât să ne sprijinim unii pe alții, să luptăm cu forțe proprii și să ne rugăm la acești sfinți și, bineînțeles, lui Dumnezeu, să nu ne lase să pierim, noi și neamul nostru. Iar cununa nemuririi a acestor sfinți să devină într-o zi și cununa noastră, chiar dacă va trebui să plătim cu prețul vieții.

Vă mulțumesc tuturor că ați venit astăzi, aici și mă gândesc eu, în sinea mea, că n-au reușit să ne copleșească umezeala și nici frigul, ci mai mult ne-a copleșit Duhul Sfânt care lucrează mai ales în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Așa să fie! Amin!

(Predică publicată și în Revista Atitudini Nr. 72)