Pr. Dumitru Stăniloae: Cuvânt pentru unitatea națională

Ardealul frânt în două!

(…) Se vor ridica din adâncurile fiinţei noastre naţionale – şi aceasta se vede de pe acum – forţe uriaşe ce se daseră la fund în anii de după întregire. Acestor forţe nimic nu le va mai putea sta în cale. Prin ele vom lupta, vom dori arzător, ne vom jertfi, pentru a ajunge cu un ceas mai devreme la mărita zi a dreptăţii noastre care e şi pe plan obiectiv dreptatea cea adevărată a lui Dumnezeu.

Desigur că ni se va cere şi o încordare extraordinară a voinţei pentru a sta la înălţimea marelui dor şi ideal naţional care ne va arde sufletul de azi înainte. Va trebui să fim mai serioşi, mai pătrunşi de sobrele virtuţi ale creştinismului, mai devotaţi binelui obştesc, mai înfrăţiţi între noi, mai persistenţi în acţiunile noastre. Va fi necesar să ne lepădăm de uşurătatea moravurilor, de poftele nesănătoase şi egoiste, de spiritul moale al improvizaţiei şi al lipsei de perseverenţă, de vorbăria negândită şi iresponsabilă.

Să turnăm mai mult beton în fiinţa noastră

Trebuie să dobândim trăsături de monumentalitate în caracterul şi faptele noastre. Să turnăm mai mult beton în fiinţa noastră, să fim mai grei când stăm, când păşim, când vorbim şi lucrăm. Să părăsim acomodarea noastă cu mlaştinile şi moliciunile căldurii din şesuri. Tot ce clădim în ordine fizică sau spirituală să fie monument masiv, operă de perfecţiune şi răbdare. Să cântăm în imnele noastre icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan şi a lui Avram Iancu şi ale acelor ţărani de cremene care nu ştiau de fleacurile şi de mofturile care satisfac o lume uşuratică, zisă intelectuală, şi destramă tot ce e caracter, morală, cinste şi muncă. Simpli şi naivi ca ei, stăpâniţi până în rădăcini de o singură şi încruntată convingere şi aspiraţie, dârji ca ei, acestea să fie trăsăturile chipului românesc care trebuie să prindă fiinţă dominatoare în caracterul nostru de mâine.

Învierea neamului nostru

Să fie puşi la stâlpul infamiei, scuipaţi şi dispreţuiţi, nu onoraţi ca azi, furii banului public, uşuraticii tuturor deşertăciunilor luxului şi petrecerilor, leneşii şi „deştepţii” ce fug de greutăţile vieţii.

Trebuie să concepem viaţa sever, aşa cum o concep ţăranii noştri cei buni, ca o aspră dar sfântă datorie de a purta, ca şi ei, cât mai multe greutăţi, ca o datorie de a ne căli în ea firea, de a o face rezistentă, căci numai dacă e de cremene înfruntă viaţa de aici şi durează în viaţa de dincolo.

Şi atunci Dumnezeu ne va ajuta să vedem din nou învierea neamului nostru într-o mai strălucită şi mai durabilă mărire[1].

[1] „Telegraful Român”, nr. 37-38.

(Material publicat și în Revista Atitudini Nr. 38)